Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Imitatorul de păsări
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IMITATORUL DE PĂSĂRI 
  
Erau vreo cinşpe – douăzeci. Toţi tunşi chilug, şezând pe geamantanele lor cătăneşti de lemn, mâncând seminţe de floarea soarelui, cojile le scuipau pe caldarâmul din faţa fabricii, acolo unde coborâseră din trenuleţul industrial. Li se spusese să aştepte. Iar ei aşteptau, mâncând seminţe şi învârtindu-şi ochii miraţi de lumea în care descinseseră. Purtau haine sărăcăcioase şi în picioare, toţi, fără excepţie, tenişi. Tenişi albaştri noi.  
  
- De unde aveţi tenişii? i-a întrebat Klesch. 
  
- Ce-s ăia, bre? s-a interesat unul, care a catadicsit să-i răspundă.  
  
- Tenişii, bă! De-i purtaţi voi în picioare ...  
  
- A, gumeţii ăştia? Ni i-au dat, ca să nu venim desculţi ...  
  
Klesch a tăcut derutat. Venise cu mine să-i vedem pe moldoveni. I-au trimis să fie înscrişi la şcoala profesională. Că tocmai înfiinţaseră şcoală profesională pe lângă fabrica noastră şi nu erau copii, adică destui elevi localnici înscrişi. De aceea ne-au mai trimis din alte părţi.  
  
- Bă, îl întrebase Klesch pe cel care-i răspunsese, fete n-aţi adus cu voi? 
  
Apoi s-a întors spre mine, făcându-mi cu ochiul. 
  
- Feati? Nu. N-au vrut.  
  
- Ce n-au vrut? 
  
- Să se bage la profesională. Or rămas la cratiţă. Ş-aşa se mărită azi-mâine ... Ziceau ele. Aşa-s featili.  
  
Băiatul răspundea între două scuipări ale cojilor de floarea soarelui. Le scuipa foarte îndemânatic, într-un anume loc, unde se strânseseră grămăjoară. Ai fi zis că proceda astfel, pentru ca la plecare, să ia grămăjoara cu dânsul.  
  
- Da în Moldova n-aveţi profesională? 
  
Băiatul ridicase din umerii lui slăbănogi. Avea ochi intens albaştri şi sprâncene aproape albe. Pe pomeţii obrajilor îi înflorea un început de acnee. Degetele cu care îşi văra seminţele între dinţi se prelungeau cu unghii lungi, încovoiate, negre la capăt.  
  
- Poate că avem, spusese. Da ăştia au venit după noi ... Apoi ne-au împărţit. Noi am ajuns aici.  
  
Trenuleţul industrial care-i adusese pe noii veniţi se întorcea pe linia lui cu ecartament îngust pufăind şi şuierând. Făcea atâta zgomot, încât toţii locuitorii micii aşezări, înşiruite de-a lungul văii de la poalele munţilor Poiana Ruscă, aflau de la un capăt la celălalt de manevrele lui. Lăsase platformele cu materie primă în incinta fabricii, iar vagoanele de clasă, pentru pasageri, urma să le care cu sine până sus la depou. Lumea le spunea acestor vagoane, simplu, clase. Erau imitaţii în miniatură ale vagoanelor de pe căile ferate normale. Vopsite în verde, dar foarte murdare. De funingine, pentru că locomotiva mergea cu cărbuni. Ea era neagră tăciune, doar anumite piese îi străluceau ca aurul. Dar nu erau din aur, cum ne păcălise bunicul lui Klesch, când eram mai mici, ci din alamă.  
  
Aşa îl cunoscusem pe Culiţă, viitorul nostru coleg. Dar moldovenii lui îi pronunţau numele într-un mod foarte ciudat: Culiţî. Mai pronunţau şi ei altele foarte ciudat. Până la urmă, însă, ne-am obişnuit unii cu alţii şi toate au redevenit fireşti. Iar ei şi-au mai adaptat vorbele după pronunţia noastră.  
  
Amănuntele acestei prime întâlniri mi-au rămas foarte vii în minte. Mi s-au păstrat şi alte întâmplări ale vremurilor de atunci în memorie, dar mai învălmăşit, din ce în ce mai învălmăşit pe măsura trecerii timpului.  
  
Pentru a fi organizate „spaţii de şcolarizare”, s-au eliberat nişte încăperi deasupra unui atelier de prelucrări metalice, numit la şlaifărai, ale cărui zgomote le auzeam în timpul orelor. Acestea erau predate de ingineri sau maiştri în funcţie de timpul liber al fiecăruia. Director era inginerul Bână, care şi-a făcut studiile la facultatea muncitorească. Probabil că de aceea l-au şi trecut la şcoală, pentru că veniseră la fabrică alţii, mai studiaţi. Om bun tov director, aşa-i spuneam, fiindcă şi el ni se adresa la fel: Mă tovule, ia vino tu încoace!, de pildă. Din cauza platfusului avea umblet greu.  
  
Fuseserăm înghesuiţi în nişte bănci lungi, confecţionate la repezeală din PAL melaminat, având marginile protejate cu fier cornier. De aceea ne cam deranjau la coate. Deşi ni se spusese să avem grijă de ele, fiindcă erau bunuri al poporului muncitor, încă din primele zile moldovenii le împodobiseră cu inscripţii de tot felul. Şi Culiţă îşi scrijelase numele în melamina băncii cu un briceag având mânerul în formă de peşte. Klesch se îndrăgostise de briceagul lui Culiţă şi îi oferise tot felul de obiecte în schimbul său, între care şi o lanternă cu dispozitivul de iluminat detaşabil, dar noul nostru coleg n-a fost tentat de nimic. Briceagul i-l dăduse tatăl său la plecare, ne explicase.  
  
Culiţă se nimerise lângă noi, lângă mine şi Klesch adică, nu lângă moldoveni de-ai săi, fiindcă dirigintele, maistrul Flocan, ne-a amestecat în clasă după criterii care nu ne-au devenit niciodată limpezi. Aşa ne-am cunoscut mai bine.  
  
- De ce te cheamă pe tine Klesch? l-a întrebat moldoveanul pe prietenul meu. Ce nume mai e ăsta, Klesch?  
  
- E un nume nemţesc, i-a răspuns cel întrebat. Ce, nu-ţi place? Ai ceva contra?...  
  
Lui Klesch, suspicios din fire, îi sărea lesne ţandăra.  
  
- Şi tu eşti neamţ? Ca Tentebrau?... îşi continuase netulburat Culiţă investigaţia. 
  
Izbucniserăm în râs. Tante Braun, nemţoaică într-adevăr, era bucătăreasa cantinei şcolii. O femeie de toată isprava, iubită de internişti fiindcă le dădea, de câte ori îi era la îndemână, suplimentul cerut de ei. Internatul fusese improvizat în nişte clase dezafectate ale şcolii generale. Tot acolo se afla şi cantina. Directorul Bână se înfăţişa des pe la cantină iar tante Braun îi dădea să guste direct din polonic mâncare, pentru că aşa voia el. Mai mult nu, fiindcă ţinea regim.  
  
- Doar o gură, tante Braun, doar atât! Apoi o lăuda: Sehr gut! Sehr gut!  
  
Iar moldovenii ziceau şi ei: Zer gut! Zer gut! de câte ori le dădea Tantebrau supliment.  
  
Ca să-l familiarizeze pe Culiţă cu specificul locului, Klesch l-a invitat într-o duminică la slujba de la biserica catolică. Mă dusesem şi eu, fiindcă oricum n-aveam ce face, într-o duminică pe la ora zece. Eu mai fusesem la biserica catolică şi ştiam că Klesch se îmbrăca ministrant. Adică, participa la serviciul divin purtând o îmbrăcăminte specifică ritualului, din care se distingea cu deosebire gulerul, foarte lat, în diferite culori, tivit cu o bendiţă aurie. Culiţă rămăsese cu gura căscată, văzând cele petrecute în biserică. 
  
- Ce face ăla acolo? mă întrebase. Şi ce tot cară hârţoaga aia de colo până colo? 
  
- Îl ajută pe popă, îi răspunsesem. Iar aia nu-i hârţoagă, ci sfânta Evanghelie.  
  
Mai mult decât slujba, la catolici îmi plăcea că mă puteam urca să suflu în foalele orgii. Chiar la baza turlei se afla un fel de pedală care trebuia de repetate ori apăsată, ca aerul, acumulat în nişte foale, să acţioneze orga. Acolo se strângeau băieţii care se plictiseau asistând la slujbă. Era locul unde puteau râde nestânjeniţi şi spune bancuri. L-am dus şi pe Culiţă acolo.  
  
- Tii, bre, exclamase, mare trăsnaie! Adică, dacă eu apăs aici, cântă chestia aia?... De se aude înăuntru?  
  
Popa, părintele Bledy, era un om bătrân şi gârbovit. Cu toate astea, putea să fugă după copiii care săreau gardul ca să fure mere din grădina casei parohiale. Pe unul l-a surprins în pom şi l-a bătut cu urzici. Iar ăla a sărit de sus şi şi-a rupt piciorul din şold, de a rămas şchiop pentru toată viaţa lui. Dar asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă.  
  
- Şi pe mine m-a bătut der Vater, ne-a mărturisit râzând Klesch. Pentru că ne-a pârât unul că băgăm piţule în punga aia de colectat bani în biserică. De mult apăreau piţule în pungă şi nu ştiau de unde. 
  
-Da ce-s alea piţule, bre? s-a interesat Culiţă. 
  
- Bani vechi, bre, l-a imitat Klesch. Bani de ăia, de altădată. 
  
- Şi te-a bătut? 
  
- Da, pe mine şi pe încă vreo doi, ne-a tras de perciuni şi ne-a pus să stăm în genunchi în sacristie şi să spunem de o mie de ori Tatăl nostru. Asta până când a venit bunicul după mine. Şi când a auzit ce-am făcut, mi-a mai buşit şi el vreo două. Şi un picior în cur mi-a dat. Că aşa termina el orice bătaie, cu un picior în cur şi cu înjurătura du, verdammter Schwein! Ăsta îi era obiceiul de pe când fusese maistor în fabrică la Auschnit. Iar Vater Bledy s-a prefăcut că nu aude!...  
  
- Eu nu stau să dea cineva în mine, ne-a mărturisit atunci Culiţă. Când eram printr-a treia, dom' învăţător de la noi din sat mi-a dat o palmă că greşisem ceva în caiet, iar el se uita peste umărul meu când greşisem şi mi-a dat o palmă după cap. Atunci m-am ridicat şi i-am dat şi eu una cât am putut peste mână, şi dup-aia am fugit de la şcoală şi n-am mai vrut să mă întorc. De vreo două ori m-a adus tata cu sila înapoi şi eu tot n-am rămas. Până când dom' învăţător a venit la noi acasă şi m-a luat cu binişorul şi dup-aia m-am dus. Da n-a mai dat în mine niciodată de atunci. Am citit în ochii lui că n-o să mai dea!... 
  
- Mă, da rău poţi fi tu! s-a mirat Klesch. Adică, dacă eu îţi dau una, aşa, prieteneşte, peste spate, în glumă, ca să mă esprim aşa, tu ai fi în stare dup-aia să-mi poceşti mutra? 
  
- Dacă e prieteneşte, nu! a râs Culiţă. 
  
- Da de unde ai ştiut tu că învăţătorul ăla nu ţi-a dat şi el una tot prieteneşte, hai? 
  
- Am ştiut, a spus, posomorându-se brusc Culiţă. El a dat cu ură. Eu simt ura altuia, aşa cum se zice că o simt şi câinii. Şi ura şi teama!...  
  
Atunci Klesch n-a mai întrebat nimic. Pe poarta înaltă a bisericii începuseră să iasă oamenii de la slujbă. Erau toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu cele mai bune haine, multe femei purtau pălărioare negre iar bărbaţii erau traşi la sacou cu cravată până la unul.  
  
- Uite-o şi pe Tantebrau, arătase Culiţă cu degetul. Zer gut! Zer gut! i-a strigat el cu gura până la urechi.  
  
Tante Braun i-a răspuns, făcându-i cu mâna.  
  
- Poate nu vă vine să credeţi, dar eu n-am mai văzut nemţi până acum, ne-a mărturisit cu un aer stânjenit Culiţă. Decât la film. Da acolo, la film, toţi nemţii par foarte răi. Omoară oameni, dau foc, trag cu tunurile ... Nemţii de aici par foarte buni, Tantebrau ne e ca o mamă ... Toţi o iubim pe Tantebrau.  
  
- Eu nu mă duc la filme din alea, a scuipat cu indignare Klesch. Sunt toate nişte minciuni ...  
  
- Păi ne-au tot dus cu şcoala, a replicat cu un aer încurcat Culiţă. Simţise că atinsese o coardă sensibilă a colegului nostru. La căminul cultural. Când venea caravana ne duceau. Iar învăţătorul nostru, transnistrean de obârşie, ne vorbea apoi despre Armata Roşie şi despre tătuca Stalin, oteţ narodov ...  
  
Klesch mai scuipase încă o dată într-o parte, fără să mai zică nimic. Culiţă n-avea încă habar că după război părinţii colegului nostru fuseseră deportaţi la muncă silnică în URSS. Mama îi murise acolo iar tatăl, la eliberare, se ceruse în Germania, unde îşi întemeiase altă familie şi avea copii. El fusese crescut de bunici.  
  
Într-una din zile aflasem că prietenul nostru, îl socoteam deja prieten, Culiţă, ştia să imite păsările. Avusesem oră liberă, un tov inginer, ca să zic precum directorul nostru, nu putuse veni să-şi ţină lecţia, iar noi am ieşit din sala de clasă, ne-am căţărat pe un muncel din apropiere până la liziera pădurii şi am privit în jos. De acolo se putea vedea valea ca-n palmă şi fabrica, cu tot cu atelierele ei, iar mai în stânga – terenul de fotbal. Căci fabrica avea şi echipă de fotbal pe nume Laminorul. Dar terenul nu era acoperit cu gazon, ci cu zgură. Dacă nu ştiai ce este, te mirai de pata aia neagră din vale.  
  
Ne-am tolănit în iarbă, se făcuse linişte, nu se auzea decât foarfeca de tăiat platine pentru laminor şi, din când în când, uruitul unui pod rulant.  
  
- Pe aici cresc numai fagi, a spus atunci Culiţă. Iar mai sus, brazi. La noi cresc mai ales salcâmi şi sălcii în locurile joase. Salcâmii au coaja aspră, dar pot fi descojiţi uşor. Mie îmi plac salcâmii, mai ales pentru că primăvara fac nişte flori mărunte, albe. Florile alea albe, adunate ciorchine, pot fi mâncate. Mănânci până nu mai poţi şi tot ai mai mânca, pentru că nu prea ţin de foame. Florile de salcâm le plac şi albinelor. Am un unchi, fratele mai mare al tătucăi, care e prisăcar. Stă toată ziulica aplecat peste stupi ca un călugăr în mătăniile lui. Când mă mai duc pe la el, îmi dă să mănânc miere. E atât de dulce, că mai mult de două linguri nu pot mânca. De aceea îi cer faguri, da nu-mi poate da totdeauna faguri şi mă îmbie să mănânc miere. Da mie două linguri îmi sunt de ajuns. Odată, când eram mai mic, am auzit pe popa al nostru zicând că în rai curge numai lapte şi miere. Eu am stat şi am chibzuit. Cu mierea sunt lămurit, mi-am spus. Mai mult de două linguri nu pot să mănânc. Atunci să vedem cum stăm cu laptele. Că noi ţinem capre şi laptele de capră nici acela nu-mi prea plăcea. De umbla mama prin vecini să schimbe lapte de capră cu lapte de vacă, să-mi înmoaie şi mie în ceva mămăliga. De aia l-am întrebat pe popă: părinte, da ce fel de lapte curge prin rai, de capră sau de vacă? Să ştiu de-un rând, n-aş vrea să rabd de foame pe-acolo. Iar popa s-a încruntat la mine şi mi-a vorbit urât. A crezut că-mi bat joc de el.  
  
Nouă ne-a plăcut ce ne-a povestit Culiţă şi am râs. Mai mult râdea Klesch şi tot zicea că are de gând să-l întrebe şi el la orele de catehizare pe Vater Bledy al nostru ce fel de lapte curge prin rai.  
  
După aceea, chiar lângă noi, se făcuse auzită o pasăre, iar după câte clipe Culiţă o imitase fără greş, fluierând cu buzele ţuguiate. La început nu ne venea să credem. Dar Culiţă a repetat fluieratul spre imensa noastră mirare.  
  
- Da de când ştii tu să faci aşa? a întrebat Klesch. 
  
- Păi, aproape de când mă ştiu, a răspuns cel întrebat. De când am început să umblu cu animalele la păscut, cu caprele, mai ezact. În satul nostru de lângă Sirete sunt păduri de şes, cum ziceam, dumbrăvi sau huci, aşa le spunem noi, şi acolo sunt puzderie de păsări. Şi ca să-mi treacă timpul am început să fac ca ele ... Unele îmi răspund, a adăugat râzând Culiţă.  
  
- Bă, i-a spus atunci Klesch, ar trebui să te duc să te audă şi bunicu-meu. El e vânător şi are o fluieriţă cu care face taman ca animalele. Pricepi? Da tu n-ai fluieriţă. Tu eşti, tu eşti ... un fenόmen!  
  
- Ce-i aia, fenόmen?  
  
- Fenόmen! Fenόmen e ceva, cum să-ţi esplic, ceva măreţ, ceva care nu vezi prea des!...  
  
Faptul că micul Klesch îşi invitase noul prieten la el acasă, mă uimise aproape la fel de mult ca fluieratul lui Culiţă. După câte ştiam, cu excepţia mea, nimeni nu se mai bucurase de acest privilegiu.  
  
Moşu Klesch şedea pe o laviţă sub nucul imens din curtea casei când am ajuns noi. Era alb de tot la păr şi, în pofida zilei călduroase, purta un laibăr de postav negru, cu bumbi de argint şi ciorapi de lână în picioare. Aţintise nişte ochi albaştri, umezi, asupra noastră din momentul în care se auzise primul lătrat al câinelui său, Waldi.  
  
- Waldi, îl potolise el, cu un glas obosit. 
  
Iar câinele se liniştise imediat şi i se culcase iarăşi la picioare.  
  
Bătrânul obermaistor ştia de venirea noastră şi ne aştepta. Îl privise cercetător pe Culiţă.  
  
- Tu eşti Moldauer, venit aici? i se făcuse auzită aceeaşi voce de om sfârşit de povara vieţii. Se vedea că nepotul său îi dăduse în prealabil detalii. 
  
- Ce spune? întrebase Culiţă.  
  
- Dacă eşti moldovean ...  
  
Culiţă înclinase scurt de câteva ori din cap.  
  
- Mai fost Moldauer aici, unii şi rămas în '47, observase bătrânul. Da tu de ce venit? 
  
- Păi, l-a şcoală, a încercat să-l lămurească noul nostru prieten. 
  
- A, so, da la voi acolo la Moldau nu este şcoală? 
  
- Ba este, se mai dezgheţase Culiţă. Da nu din asta.  
  
- A, so, repetase înţelegând moşu Klesch şi se aplecase să-şi scarpine pe spate câinele lăţos.  
  
Când îl auzise prima dată, la cererea nepotului său, imitând o pasăre, moşu Klesch se oprise din scărpinatul câinelui şi rămăsese cu ochii pironiţi în gol.  
  
- Asta fost un Stieglitz! remarcase imediat bătrânul. 
  
Culiţă mai scosese câteva triluri. Moşu Klesch le recunoscuse imediat: 
  
- Asta Meise, asta Goldammer, asta Grasmucke ...  
  
- Băăă, făcuse bătându-şi palmele cu mirare micul Klesch, după cum se vede păsările voastre din Moldova vorbesc taman aceeaşi limbă cu ale noastre de aici! 
  
Tocmai atunci trecuse cârâind deasupra casei o cioară. Culiţă o imitase imediat fără greş. Toţi am izbucnit în râs. Simţind că nou venitul în casa lor se bucura deja de simpatia stăpânului său, câinele Waldi venise să i se gudure la picioare, lăsându-se mângâiat pe cap cu limba scoasă de satisfacţie.  
  
- Şi eu am acasă un câine, ne mărturisise cu faţa brusc întristată Culiţă. L-am crescut de mic. Îl cheamă Sultan. E cel mai bun prieten al meu. De fapt, e singurul meu prieten ... Acolo, fireşte, se simţise numaidecât dator să adauge. 
  
Altădată ne-am dus cu Culiţă să prindem păstrăvi pe Cornet. Cornet este numele unei străzi al cărei capăt se pierde în pădure, dar şi al unui pârâu care curge de-a lungul străzii aceleia. Undeva mai sus se află cascada Cornet, o cădere de apă de câţiva metri unde se găsesc de obicei păstrăvi. Cei îndemânatici, cum e Klesch al nostru, se pot alege cu patru cinci păstrăviori la o ieşire. Scotocesc cu mâna pe sub pietre şi-i prind. Aşa s-a întâmplat şi atunci, când ne-a însoţit la pescuit Culiţă. Cum eu nu prea le aveam cu prinsul peştilor, rămăsesem pe mal, aşişderea şi Culiţă, care-şi scosese briceagul şi îşi cioplise un toiegel de toată frumuseţea. Văzând că îl admir, mi-l dăruise numaidecât: 
  
- Eu îmi fac când vreau altul, explicase. La noi, la Moldova, copiii se întrec să facă toiegele, ori fluiere, dacă găsesc lemn potrivit, şi mai câte altele. Iar featilii se întrec în cusături ... Şi de Paşti, la încondeiat ouă.  
  
Klesch ieşise zgribulit din apa rece şi se freca înnebunit pe picioare.  
  
- Uuuh, făcea el, parcă te frige apa asta. Uuuh!...  
  
Îşi îmbrăcase pantalonii peste picioarele încă ude şi tot se mai văita de frig. Peştii îi învelise într-un ziar, laolaltă cu mai multe fire de urzică. Apoi ne întinsese fiecăruia câte o ţigară. Le fura de la bunicul său, care îşi cumpăra ţigări, apoi le desfăcea, ca să prizeze tutun.  
  
- Nu-i fur decât puţine, ca să nu se prindă moşul, explicase el. Şi asta până nu apucă să le desfacă pentru ca să se usuce mai bine tutunul. Altfel mucezeşte. Avem o casă veche, umedă şi igrasioasă ... Le desface la soare ... Apoi păzeşte să nu i-l risipească vântul.  
  
- La noi se prindea până într-o vreme peşte cu trotil, ne povestise Culiţă. Şi cu grenade se mai prindea. Momeai peştii cu bulz de mămăligă, aşteptai până se adunau şi aruncai între ei o grenadă. Apoi n-aveai decât să te duci mai la vale şi să-i aduni în poala cămăşii ...  
  
Noi făcuserăm ochii mari: 
  
- Cu trotil, cu grenade?... Da de unde aveaţi voi aşa ceva? 
  
- Ei, se codise, să răspundă Culiţă, ei, se găsea, şi acum, dacă ştii unde, mai găseşti.  
  
- Da cum se poate, îşi bătuse palmele cu mirare Klesch. Ce cresc aşa, la marginea drumului? 
  
- De crescut nu cresc ele, da uneori s-au mai aflat şi la margine de drum. Şi bombe nesplodate s-au găsit nu puţine.  
  
Klesch tăcuse brusc. Începea să înţeleagă cum stăteau lucrurile.  
  
- Au fost pe la noi lupte grele, continuase Culiţă, trăgând cu ochiul la prietenul nostru, căruia, evident, discuţia începuse să-i displacă. Dar nu o întrerupsese. Curiozitatea îi era prea mare. Au fost lupte cam pe vremea când tătuca era de anii mei. Nemţii săpaseră o mulţime de gropi, făcuseră întărituri, da ruşii i-au alungat şi întăriturile s-au surpat sub ploaia de obuze şi bombe. Acolo s-a găsit muniţie cu ghiotura ...  
  
- Ai găsit şi tu cumva, îl întrebasem eu.  
  
- Da, recunoscuse cu simplitate Culiţă, da a trebuit s-o pitesc bine. Că a venit armată şi miliţie puzderie să o descopere. Că s-au întâmplat necazuri. Un frate al tatei, nu prisăcarul, altul, moş Toader, a sărit cu plug cu tot în aer când dat cu el peste o mină. Iar un copil, vecin al nostru a murit sub ochii mei când a dat foc unei bombe.  
  
- Cum aşa, a dat foc?  
  
- Păi, descoperise el bomba asta mai demult, dar era prea grea s-o urnească din loc. Iar de lăsata secului ne-am adunat noi pe furiş mai mulţi copii să esplodăm bomba. Şi am adunat în jurul ei un morman de vreascuri şi i-am dat foc. Da am aşteptat şi am tot aşteptat şi bomba nu mai esploda. Şi copii care veniseră au început să râdă de vecinul meu că ne-a amăgit cu o bombă stricată. Atunci el s-a ridicat în picioare, să mai arunce vreascuri pe foc şi atunci bomba a esplodat ... A fost zarvă mare şi jale în tot satul ...  
  
- Te-ai dus şi tu? îl întrebase Klesch. Da parcă ziceai că nu ai prieteni. Că singurul prieten al tău îţi este câinele. 
  
- Da, aşa e, da câinele nu îl luasem cu mine. De dus, m-am dus şi eu cu gloata, că era lăsata secului şi lumea era pusă pe şotii. Aşa e obiceiul pe la noi!...  
  
- Da de ce nu ai tu prieteni?... l-am întrebat atunci. 
  
- Păi, mi s-a dus buhul că-s muşcăcios. 
  
- Cum?... 
  
- Muşcăcios. Muşc ...  
  
- Ce muşti?  
  
- Pe oricine dă în mine. Dacă sunt mai slab ca el şi nu-l pot bate, când îmi vine la îndemână îl muşc. Acum nu se mai apropie de mine nicicare. Am încercat să-mi fac şi câinele rău, să muşte, da el latră, latră până osteneşte, da nu muşcă pe nimeni!  
  
Se lăsase tăcerea. Aerul de seară răcoros al pădurii ne făcuse să strângem din umeri. Era timpul să plecăm. Klesch descoperise abia atunci toiegelul cioplit de Culiţă. Ţistuise din dinţi admirativ: 
  
- Tot nu vrei să primeşti ceva pe brişca aia? întrebase el iarăşi.  
  
- Cel mai mult trotil şi cele mai multe grenade le avea unu Valcalin al lui Cacăfoc, se prefăcuse Culiţă că nu ar fi auzit întrebarea lui Klesch. Ştia să le găsească. A vândut multe pe bani frumoşi. Şi femeilor le vindea trotil. 
  
- Femeilor! am exclamat cu uimire. 
  
- Da, femeilor. Îl foloseau la vopsit pânza. Dă o culoare galbenă, frumoasă ... Om rău, Valcalin ăsta ... N-are mamă, n-are tată. Tot satul îi ştie de frică. Umblă cu pistol şi împuşcă în stânga şi în dreapta. Se plâng oamenii că le dispar animale ... Da nimeni nu l-a dovedit până acum.  
  
- L-ai muşcat vreodată? încercase să facă haz micul Klesch. 
  
- Nu, nu! N-am avut de-a face cu el. Da mai degrabă aş muşca un animal turbat!... 
  
Uitasem de discuţia asta. 
  
Dar în toamna următoare Culiţă nu s-a mai întors la şcoală. Unul dintre consătenii lui, la fel, coleg cu noi, văzându-ne, s-a grăbit să ne lămurească: 
  
- Culiţă nu mai vine, ne-a spus el. L-au săltat acum vreo lună şi l-au dus la şcoala de corecţie. 
  
- De ce l-au săltat, am întrebat noi cu respiraţia tăiată de emoţie. 
  
- Apoi a omorât astă-vară pe unul, ne-a lămurit fără să se precipite moldoveanul.  
  
- Ce-a făcut? nu ne-a venit să ne credem urechilor.  
  
- Apoi, cum v-am spus. A trimis pe unul la tartorele lui. Că mai bine n-oi putea zice. Ne-a mântuit de el, că era om rău.  
  
- Valcalin!... a îngăimat atunci Klesch. 
  
- Da, da, a confirmat moldoveanul. Al lui Cacăfoc ... Da de unde ştiţi? 
  
N-am răspuns. De parcă abia în clipa aceea, revenindu-ne din uluială, am început să cugetăm asupra faptului.  
  
- Da cum s-a-ntâmplat, a întrebat în cele din urmă, cu sfârşeală în glas, Klesch. 
  
Obiceiul lui de a se băga mereu primul în vorbă nu şi-l pierdea în nicio împrejurare.  
  
- Păi, a venit tărăgănat de importanţa relatării răspunsul, zic că i-ar fi omorât câinele. L-a momit şi i-a atârnat de gât o grenadă cu inelul tras. A mai făcut-o şi altora.  
  
Ne-am şi închipuit spontan scena: bietul Sultan alergând, pulverizat apoi de explozia grenadei în câteva secunde ...  
  
- Da de ce?... am încercat noi să înţelegem cele întâmplate. Ce-a avut cu el? L-a muşcat cumva? 
  
- Ei, de ce? ne-a repetat întrebarea moldoveanul. Vedeţi-vă de treabă! Ce să-l muşte?... Păi nu tocmai vă spuneam că era om rău? O făcea de-al dracului. Să bage frica în lume!...  
  
- Şi Culiţă atunci?... l-a descusut Klesch. 
  
- Culiţă atunci i-a făcut felul. A scos şi el o grenadă de pe unde o avea şi i-a aruncat-o ăluia, când nu se aştepta, la picioare. Bum!... Şi gata a fost! Au încercat să-l ducă la spital la Roman, da nuuu ... Ce să-l mai ducă?... S-a strâns aproape tot satul în faţa curţii lor înainte să-l ia pe Culiţă. Stătea lumea şi uita sprijinită de zaplazuri. Iar mă-sa se ţinea de el şi bocea pe umărul lui ca la mort. Ea, mă-sa, a venit apoi la mine pe când mă pregăteam să vin iar încoace. Se împuţinase la trup de jale. Şi mi-a dat să vă aduc asta. Culiţă cică i-ar fi zis să vă aduc. Că se legase de voi pe aici ...  
  
Moldoveanul îşi desfăcuse mâna strânsă. În podul palmei lui văzuserăm zăcând atunci un briceag mic cu plăselele în formă de peşte.  
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Imitatorul de păsări / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 644, Anul II, 05 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!