Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   


Autor: Igor Ursenco         Publicat în: Ediţia nr. 568 din 21 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Igor URSENCO - TERRARISMUL PNEUMATIC – O SIMPTOMATOLOGIE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MEMENTO:  
„...să abjuri la ceea ce ai scris,  
dar nu neapărat şi la ceea ce ai gîndit...“  
Roland Barthes, „Lecţia“  
 
Emergenţa spirituală ca securitate semantică  
 
„Dacă ar exista numai lucruri, ar fi simplu: am face ştiinţă. Dacă ar exista numai omul, ar fi iarăşi simplu: am face, poate, poezie...“. Astfel îşi afirma Constantin Noica crezul în unul dintre aforismele sale înmănuncheate între coperţile „Gândirii filo­sofice“, intuind cu anticipare specific românească ceea ce Ja­cques Derrida (vezi eseul său „Cuvântul suflat“) va numi mai târziu „dialogul care ar trebui deschis între discursul critic şi cel clinic“ al mentalităţii umane. Pe aceeaşi linie securizantă a semnificaţiei se înscrie cu suc­ces şi „interpretarea simptomatică“ la care se referea Jonathan Culler în prefaţa la eseul post-semiotic „Urmărirea semnelor“, propunându-şi să ţintească scopul major ca fiind „identifica­rea a ceea ce opera represează ori iluminează, tăinuind...“. Şi nu e vorba nicidecum de o „dialectică dintre artă şi societate“, ci de cea „dintre artă şi artă“ (Harold Bloom, „Anxietatea in­fluenţei“), singura care îşi descoperă rădăcinile intangibile veri­tabile.  
 
În urma scriitorilor invocaţi mai sus am putea să ne gân­dim, cu real folos, dacă poate fi depăşită oare corporalitatea, încremenită şi reductibilă, a istoriei culturii universale: prin reevaluarea necontenită a acestor mecanisme semantice, ca obiect profitabil atât pentru studiul critico-teoretic, cât şi cel practic-artistic în general?! Răspunsul plauzibil poate fi gene­rat numai în cazul în care vom reuşi să atingem marginile unei securităţi „semantice“ speciale, prin renunţarea la inter­pretarea mimetică (temporalizată illo tempore şi localizată hic et nunc) care conduce, de fiecare dată, la „alienarea (Entäusse­rung) gândirii chiar în pragul sursei sale originare“ (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană“). De acum încolo, alteritatea iminentă a sensului nu mai poate evita nici nedumerirea lui Derrida privind „unitatea lu­mii de la care libertatea transcendentală se autodescătuşează doar pentru a face să apară originea acestei unităţi“ (vezi eseul său „Ellipsis“).  
 
Sensul în luptă cu locus origen  
 
Într-un mic studiu din 1967 („Spaţii diferite“) – prevăzut iniţial a fi o lecţie dintr-un curs pentru arhitecţi – Michel Fo­ucault susţinea că modernitatea generează un tip special de „locuri“ ce acţionează ca nişte „reţele“ ce conectează între ele puncte disparate, creând astfel noduri semantice complexe. Gânditorul francez numeşte „heterotopii“ aceste construcţii mentale intangibile, suficient de neobişnuite încât să permită existenţa simultană a mai multor spaţii şi locuri incompatibi­le, toate distribuite în sistemul de referinţă circular al cultelor (cultura generală).  
 
Faptul că heterotopiile sunt întotdeauna incluse într-un sistem referenţial de deschidere sau/şi de insularitate care le face pe cât de izolate pe atât de permeabile, nu le relevează decât calitatea imuabilă de busolă, necesară supravieţuirii într-un spaţiu post-modern al melanjurilor culturale milena­riste. Astfel Foucault face o distincţie – nu neapărat necesară pentru buna funcţionare a societăţii – între heterotopiile ilu­zionare „care expun şi mai mult iluzioritatea spaţiului real“ şi heterotopiile compensatorii „care creează un alt spaţiu real, pe atât de perfect, de atent şi bine organizat, pe cât de aleatoriu şi confuz“ este primul. Foucault invocă exemple concrete pentru fiecare tip de heterotopie: „bordelul“, respectiv „unele colonii“.  
 
Aşa cum decurge din logica expunerii simptomatice, im­pulsul anexionist se menţine în formă alterată şi în structura de suprafaţă a mentalului – „infectat“ cu sistemul imunităţii specifice imaginarului simbolic – şi care urmăreşte să îşi gene­reze, cu orice preţ, şeptelul de Ego-uri („bestiarul imaginar“) social-culturale.  
 
Spre deosebire de stratocidul politic (nimicirea sau anihilarea fizică a persoanelor pe motive de apartenenţă la un anumit grup social, clasă sau castă), un anume „terorism semantic“ e deplin salutabil pentru a preveni perpetuarea simptomelor invocate şi a o anume „mişcare a succesiunii“, în care „scrierea îşi menţine vigilitatea, între Dumnezeu şi Dumnezeu, între Carte şi Carte“ (Jacques Derrida, „Ellipsis“).  
 
Or, aceasta presupune o perspectivă specială, unii ar zice deformată sau perversă chiar, aşa cum o făcea şi Jean Baudrillard („simulacrul acum ocultează nu adevărul, dar faptul că el nu există şi nu e decât continuarea nimicului“, „Gândirea radicală“). Dar nici grimasele nihiliste care l-au consacrat ca precursor al „terorismului cultural“ nu vor fi în stare să depăşească archetipalitatea măştilor din jocul himeric intitulat „Masoretul“, exprimat exemplar de Hemingway în inegalabilul său text „Bătrânul şi Marea“.  
 
„Semnificaţie“ vs. „limbă naţională“  
 
Motiv de mândrie pe deplin justificată, apartenenţa la o limbă naţională poate scoate la iveală şi alte „pete albe“ care limitează grav „harta logică şi mentală“ sau ocultează o altă istorie, întotdeauna alternativă sau emergentă cu iminenţă, prin elemente restrictive considerabile. Altfel spus, „limba nu e altceva decât realizarea speciilor, medierea dintre «Eu»şi «tu» – menită să reprezinte unitatea acestor specii prin supresiu­nea (Aufhebung) care e generată de izolarea lor individuală“ (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană“). Ba mai mult, caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al lim­bii face posibil ca aceasta să fie „fascistă, adică care te obligă să spui“ (R. Barthes). Sau mai grav – aşa cum subliniam în „Prefaţa“ la cartea de versuri a unui autor maramureşean – limba e „stalinistă, totalitară, adică îţi interzice să spui“ ceea ce simţi. Astfel că memorabila frază – „Patria mea este limba română“ (Nichita Stănescu), antologată obligatoriu de către toate Programele şcolare – ar putea fi chiar limita, terestră şi ireversibilă, a originii noastre spirituale şi intangibile.  
 
Dar mult mai periculos mi se pare structura „teroristă“ a sensului, adică sabotarea, sistematică şi metodică, a unei hermeneutici interioare, avidă de echilibru conservator. Pu­tem vorbi astfel despre „violarea“ securităţii semantice, prin excelenţă „spirituală“ la origine: capacitatea semnificaţiei de a se plasa „peste“ intenţionalitatea discursului auctorial, de a o împinge din condiţia de repaos sau echilibru mental şi de a o atrage în tot felul de „roluri“ sau circumstanţe dramatizate (dramatice!). Frica de a vorbi se extinde în conştiinţă consi­derabil, „deoarece fără a spune vreodată suficient de mult, eu spun prea mult totodată“ (Jacques Derrida, „Forţă şi semnifi­caţie“).  
 
Entuziasmul & pneumatica terraristă  
 
Din fericire sau nu, combaterea „terorismului semantic“ devine posibilă chiar cu propriile lui arme. Terorismul, e bine ştiut, rămâne valabil doar în spaţiul gravitaţional terestru (de unde şi posibilitatea aliteraţiei „terorist-terestru“), adică aplicat doar elementelor corporale şi materiale, devenind irelevant în straturile eterice („spirit“, „suflare“, „aer“, „vânt“ ca elemente pneumatice) ale Universului. Iată de ce, în urma lui Ludwig Feuerbach, am impresia că elementul propice al vorbirii nu poate fi decât „aerul, cel mai spiritual şi universal mediu“: „filosofia emerge din gură sau pix doar pentru a se întoarce imediat la sursa ei originală... nu pentru a vorbi, ci pentru a gândi...“ (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană“).  
 
Chiar dacă identitatea noastră, spirituală prin excelenţă, e obligată să reacţioneze şi să răspundă preponderent în registru terestru, nimic nu o poate opri să i se supună acesteia ori să ia atitudine compensatoare în termeni „terrarişti“.  
 
Logica elementară pentru care va fi posibilă emergen­ţa eseurilor de mai jos se explică prin mecanismul de luptă specific terrarismului semantic universal: fie că e depozitat în discursul alienator al puterii guvernatoare, în pliurile forţei şi limitărie mentale culturale tradiţionale. Atunci când se supune încadrării unui registru lingvistic („icoană-eikon, cu sens de imagine archetipală“, „erotic-eretic“, „humoare-umor“, „formă-formosus-frumos“, „om-AUM“ etc.), ultima e adesea originată la limita teoretizată („theoria“: contemplarea lui Dumnezeu“) a entuziasmului („en-theos-ousia“: „în-dumne-zeire“, „contopire intangibilă cu Dumnezeu“ sau „mântuire“) echivoc.  
 
Şi atunci tot ce ne rămâne e să „discernem asupra scri­sului“ înţeles de promotorul deconstructivismului ca fiind „o diviziune non-simetrică care desemnează, pe de o parte, închi­derea cărţii, iar pe de alta, deschiderea textului. Pe de o parte, Enciclopedia teologică sacră pe care e mulată Cartea profană a omului. Pe de altă parte, o fabrică de urme care marchează dispariţia unei deităţi excedate ori a unui om şters din memo­rie. „Problema scrisului ar putea fi deschisă doar după închi­derea prealabilă a cărţii“ (Jacques Derrida, „Forţă şi semnifi­caţie“). Atunci poate să apară, în toată lumina sa senzorială apropriată, „scopul suprem al culturii“, identificat de Novalis într-o formulă suficient de acceptabilă: „să ia în posesie sinele ei transcendental, adică să fie simultan eul eului său“.  
 
Igor URSENCO  
Maramureş  
iulie 2012  
 
Referinţă Bibliografică:
Igor URSENCO - TERRARISMUL PNEUMATIC – O SIMPTOMATOLOGIE / Igor Ursenco : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 568, Anul II, 21 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Igor Ursenco : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Igor Ursenco
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!