Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Iertare, doamnă învăţătoare Aretia Răuţă !...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
A fost dăscăliţa mea la mijlocul anilor '50, în ultimele două clase primare...  
  
Trei decenii mai târziu aşijderea băiatului meu cel mare, până în 1984, anul ieşirii d-sale la pensie, când a dus şi ultima serie de învăţăcei. În ce mă priveşte ieşisem profesor cu un deceniu şi ceva în urmă şi mă mutasem din Dobrogea în Muscelul natal, aveam deja 4 copii la nici treizeci de ani. Viaţa curgea monoton, aveam de partea noastră tinereţea care ne ajuta să trecem peste toate. Spre sfârşitul aceloraşi ani mă trezeam cu noaptea-n cap pentru a prinde pâinea oferită cu atâta drămuire şi „motivată” zgârcenie de puternicii zilei, zice-se, din înalte „raţiuni de stat”!. 
  
Cartela(bonul) era identitatea şi măsura zilnică a zbaterii pentru supravieţuire, într-un timp când făloşenia făcea „casă bună” cu pliscul închis, cârteala generalizată, pizmuirea celui care cu alte surse sau mijloace (!), căuta să trăiască mai bine (aici binele, pretenţiile şi comodităţile pot fi standardizate, ca şi sărăcia!). Nu iau în discuţie natura lor, dar nici nu pot uita umilinţa de a sta pitit dup colţ pentru ca gestionarul, în „imperiala” lui generozitate (şi postură de „şef peste „cele ale gurii !”) să te cheme şi să-ţi mai dea un coltuc (felie) „c-atât s-a ajuns, poate mâine va rămâne mai multă, tovarăşe profesor!”.  
  
Descărcam căruţa cu „aurul copt în cuptor al holdelor patriei” alături de bătrânii care n-aveau somn sau îi trimiseseră odraslele (ditamai părinţii la rândul lor!) la o oră sau două după miezul nopţii, unii uitând, cum se zice „şi de mamă şi de tată”, alţii de nevoie sau pur şi simplu „de luat în pleaznă” - că d-aia li se zice „bunici”, adică bun ici, bun colea ... îi pui unde vrei şi unde ai nevoie ...  
  
Amar şi inoportun calambur, nici măcar bun de a-ţi adăuga o insignifiantă grimasă pe faţa brăzdată de încruntări şi culori a măştii pe care o schimbam adesea şi nu fără oarece temei...Să revin însă, la subiect.  
  
Aşadar, în împrejurări vizibil coercitive, bieţii dascăli aveau pe linie extraşcolară şi „plan economic” de îndeplinit - colectare de deşeuri de fier, textile,hârtie, cules plante medicinale, fructe de pădure şi alte „aberaţii” aplicate împovărării de sarcini, pentru a nu mai vorbi de participarea efectivă la muncile agricole, îndeobşte toamna la recoltat (pentru şcolile din regiunile agricole, viticole şi pomicole) satul nostru neîncadrându-se în nici un tip de acest fel de „specialităţi” şi angarale, aici sistemul plusa pe partea obligaţiilor „onorifice” pentru a păstra virtuţile voluntariatului şi ale patriotismului angajant şi pilduitor în numele căruia trebuia educat tineretul şcolar...  
  
Fireşte că o clasare de top în statisticile sau pe panoul de onoare ale inspectoratului şcolar era în general o notă bună acordată şcolii şi era în acelaşi timp o compensare a cine ştie căror păcate săvârşite cine ştie când, cumulate pe criterii „incroncoscibile” (sic!) de care habar nu aveau nici măcar - sau mai ales –„păcătoşi” slujitori ai catedrelor. De „stingerea” lor nici nu putea fi vorba, pentru că întotdeauna trebuia să te aibă la „mână cu ceva” - ca să-ţi închidă orice poftă de a cârti şi de a te răzvrăti, asta dacă îţi mai era în fire şi nu-ţi era ditamai lehamitea.  
  
Cum planul şcolii se defalca pe clase, apoi pe grupe, „cifrele de plan” depăşeau simţitor resursele şi potenţialul „voluntar-patriotic” al elevilor aşa încât, mai mereu, aceştia se situau pe poziţii nu prea mulţumitoare faţă de cerinţe, cum s-ar zice azi „cererea depăşea oferta”, iar raportul „dintre” era incomod, net dezavantajos faţă pretenţiile exprimate în stereotipii curtenitoare, parşive şi chiar cinice, gen „se poate şi mai mult” sau „ e loc şi de mai bine, tovarăşi”, „lentoarea, lenea, „neangajarea la temperatura încrederii şi aşteptărilor partidului în tânăra generaţie”, mentalităţile şi comodităţile sunt piedici serioase în atingerea obiectivelor” etc. etc.  
  
În funcţie de „atingerea parametrilor” (conta cantitatea!) venea un lanţ întreg de „cauzalităţi şi efecte” care încingea, „lustruia” sau „întina” poziţia dascălului, calitatea personalităţii conferită de caracterizările şi evaluările individuale anuale, înscrierea la grade didactice, participarea le sistemul de premiere şi stimulări, înlesnirea efectuării şi participării în excursii şi tabere şcolare, accederea în funcţii... Să revin, în sfârşit, la temă... 
  
Nefericitul plan – adevărată „pacoste şi jug apăsător” apreciat ca atare de toată suflarea dăscălimii (cu un plus de spolială pentru cea de la sate) a adus cu sine şi o sporire a tensiunilor şi învrăjbelilor dintre colegi, de sus în jos şi mai ales invers pe scara ierarhică a nefericitei bresle. Dacă mai adăugăm că la nivelul cortexului lor de copii deprindeau din familie conştienţa obligaţiilor cotelor şi nenumărate alte constrângeri extraeconomice avem, în linii mari, sinoptica servituţilor sociale într-o societate cu grave deficienţe de esenţă, format şi structură relaţională, în pofida unei propagande văzută din afară bine unsă, fără breşe, la capătul căreia se afla raiul personificat... 
  
Tocmai în aceste împrejurări umbrite de contrarietăţi s-a petrecut disputa verbală dintre doamna învăţătoare şi umila mea persoană. Poate o stare de nemulţumire din motive impersonale (din pripă şi fără chibzuinţă) m-a făcut s-o socot...vinovată direct şi exclusiv !... La reproşul d-sale că fiul meu nu este cu „planul la zi” şi că „tocmai tu, profesore, fostul meu elev să-mi faci una a asta (!?), când ar trebui să înţelegi mai mult decât ceilalţi părinţi cerinţele şcolii faţă de elevii săi şi să nu-mi faci greutăţi !?”...  
  
Supărarea mea provenea (şi) din faptul că aveam cinci copii, elevi toţi şi la clase diferite, fiecare cu „planul şi cerinţele lui”, cam mult în faţa unor obligaţii care vlăguiau bugetul şi-aşa subţirel al familiei mele. Şi, de-ar fi fost numai aceste incomode şi grevante solicitări cu o durată pretins vremelnică, nimic însă nu lăsa să se întrevadă luminiţa de la capătul tunelului... 
  
Dialogul purtat în treacăt a culminat cu un duel de vorbe mai aprinse, un schimb ceva mai răstit, formal incriminant şi cu justificări aproximative de o parte şi de alta, din care a lipsit sigur ofensa sfruntătoare, injuria şi retorica acuzei defăimătoare. Mai curând o „descărcare” a nervilor prea îndelung agasaţi şi pritociţi de interdicţii şi abrutizări nemeritate, pe care şcoala şi apostolii ei prin directivele „su(s)puşilor” zilei le pregăteau bieţilor „su(b)puşi!”... 
  
Carevasăzică, acest incident aparent minor a îmbrăcat la mine haina unei insensibilităţi (pentru a mă exprima totuşi eufemistic!) şi unei burzuluieli care mi-a tulburat atâta amar de vreme bunul simţ, menţinându-mă într-o indiferenţă şi apatie din care respectul zilnic, acel sărut-mâna sau bună ziua nici măcar căznit nu-l mai murmurau buzele când o întâlneam, era o înstrăinare a consecvenţei în onestitate pe care o datorăm sanguinar şi prin educaţie înaintaşilor, celor care au pus din obligaţie sau din onoare profesională umărul, la creşterea şi maturizarea omului şi cetăţeanului care voi fi mâine.  
  
Culmea, chiar fructificasem (şi încă onorant) şansele oferite de sârgul neprecupeţit al altora şi eu mă încăpăţânam să-mi schimb părerea care mă împiedicase trei decenii la rând să „fiu şi orb şi surd la viaţa din jurul meu”, cu referire directă la iraţionala întârziere cu care trebuia să-mi repoziţionez atitudinea faţă de dânsa. Nevrednicul de mine a trebuit să las să treacă atâta timp irosit, ca şi cum viaţa n-ar însemna doar o văpaie a unui incendiu de pâlpâiri continue, ciclice şi irepetabile!?  
  
Am fost „răsplătit”, pentru nechibzuinţa mea, cu treizeci de ani de privare a luminii unui zâmbet cald şi a unei priviri materne şi blânde, a unei îmbrăţişări oblăduitoare la care mi-ar fi dat dreptul gestul simplu şi uşor de făcut al unui alt mod de a fi, mai puţină „mândrie, mânie şi prejudecată” şi pe care, nimeni şi nimic nedezbărându-mă de ele, nu-mi mai putea resitui timpul ocupat cu fleacuri şi la care aş fi putut adăuga ceva spornic şi cu adevărat de folos... Era de datoria mea şi eu trebuia să fac primul pas întru împăcare însă, pentru a câta oară, viaţa mi-a mai dat un „bobârnac” pentru a ilustra că oamenii de rând (fie ei şi dascăli) sunt înzestraţi de la Dumnezeu cu suflete mari, milostive şi înţelegătoare, iertătoare, generoase.  
  
Mărturisesc că-n toţi anii ăştia tihna nu-şi găsea locul, împlinirea era departe de a se produce, gândeam în fel şi chip modul şi momentul în care am să-mi spulber tracul, să scap de păcătoase timidităţi viscerale care mi-ar fi dat dreptul să mai salvez ceea se mai putea salva... 
  
Prilejul „concilierii” a fost într-un nesperat şi variat cadru de „solemnitate literară” instituit, cu invitaţi de marcă ai lumii literare bucureştene sau muscelene, jurnalişti din presa scrisă şi de TV, oameni politici din zonă, localnici atraşi de ineditul manifestării: lansarea unei reviste şi a unei cărţi postum, vernisarea expoziţiei a doi artişti plastici la vila „Osiceanu” din Rucăr, coincidenţă sau nu cu locaţia, în chiar faţa casei fostului meu „inamic”, peste drum... 
  
În ultima zi a lunii iunie curent, la evenimentul pomenit, cineva din „sala veche” a conacului, se pare primarul localităţii, ing. Ionel Dulamă, din nu ştiu ce surse a aflat că subsemnatul, care trăia cu intensitate emoţiile lansărilor editoriale, va împlini mâine, 1 iulie, frumoasa vârstă de 66 de ani.  
  
La un semn dat de cineva din sală, pe o muzică de orgă la clapele căreia trudea cu talent folkistul Iosif Nistor au cântat „Mulţi ani, trăiască!” toţi cei prezenţi, într-o atmosferă vibrantă şi sinceră, pe ritmul agale şiroit al lacrimilor ce-mi scăldau obrazul şi înfloreau într-un adevărat şuvoi argintiu în barba-mi tremurândă, cenuşie spre alb - precum albul zăpezilor de pe piscurile munţilor scanat din pâclele de ceaţă şi aburi ţâşnind din gheizerul ierburilor alpine ce presară din loc în loc versanţii Meridionalilor dimprejurul satului.  
  
Eram îmărmurit de surpriză, prima oară în viaţă când atâţia prieteni şi colegi întrun cadru atât de elevat îmi făceau o asemenea onoare, mie, nedeprins cu astfel de mondenităţi şi răsfăţuri, „excentrităţi” sau „intimităţi” potrivite la case mai mari şi persoane de anvergură. Copleşit de-a dreptul de un moment care nu mi se cuvenea, ştergându-mi fruntea inundată de sudoarea emoţiei, nici n-am observat că din sală se îndreaptă spre mine, cu paşi mărunţi dar apăsaţi, o doamnă mărunţică de statură, cu ceva riduri şi pistrui ce marcau trecerea anilor, cu părul nins de promoroaca senectuţii, pe acordurile stinse ale sunetului divin de orgă ce intonase urarea: nobila şi răbdătoarea doamnă învăţătoare, Aretia Răuţă.  
  
Respiraţia mi s-a oprit pentru o clipă în îmbrăţişarea strânsă a braţelor fragile, mă lăsam pentru o fracţiune de timp pierdut în febrilitatea lor de a mă cuprinde, în timp ce căutam albeaţa mâinilor ţesută între vinişoare pentru a-i pecetlui cu buzele iertarea tăcerii vinovate pe care o prelungisem nepermis de mult. Nu ştiu să fi fost capabil să fi îngânat ceva, se pogorâse în mine închipuirea unei doamne straşnice, tinere şi frumoase şi care îşi aducea la şcoală, adesea, copiii d-sale, un băiat şi o fetiţă, cărora toată clasa mamei lor i-a devenit prieteni.  
  
Dispăruse ca prin farmec încruntarea şi servituţile anilor pierduţi fără rost, ceva se înălţase în mine ca o icoană vie îndemnând la plecăciune şi smerenie în faţa blândeţii şi a bunătăţii personificate de scumpa noastră învăţătoare de-acum peste o jumătate de secol. Pe Puiu, vrednicul, priceputul inginer şi iubitul ei băiat, care a însoţit-o în viaţă până în pragul maturităţii sale depline - când l-a pierdut într-un tragic accident de circulaţie, petrecut undeva în deltă la mijlocul anilor 90, câţiva ani după aceea perzându-şi bărbatul, distinsul domn Nelu Răuţă. 
  
Toiagul vârstei mai este sprijinit la vârsta-i octogenară de fiica d-sale Dana, aflată în nu ştiu care colţ de ţară românească, la rosturile familiei şi profesiunii ei, în timp ce minunata noastră învăţătoare scrutează ţarcul închis al munţilor şi orizonturilor, nădăjduind mereu la lumina lină a vieţii veşnice în care a plecat să-şi petreacă restul destinului cei mai dragi ei..  
  
O mai vizitează cei doi nepoţi din partea lui Puiu şi o nepoţică din Bucureşti din partea ficei sale. În rest, o bucură orice răsărit de soare şi orice bineţe venită din partea trecătorilor, foşti elevi sau colegi ai d-sale, oameni de rând şi toate cele vlăstare care-i cresc sub ochi şi-i readuc speranţa într-un viitor la care nu se mai vede direct părtaşă.  
  
Iertare, aşadar, stimată doamnă Aretia Răuţă, pentru neajunsurile provocate fără să vrea, de un fost învăţăcel pierdut în realităţile de odinioară, prea înfumurat ca să vă fi măsurat şi înţeles bătaile inimii Dv. plăpânde, grijitoare şi iubitoare, aflată într-o abia stăpânită şi greu egalabilă suferinţă!  
  
Sărut mâinile dv. albite de varul tristeţii în care aţi zidit suferinţa şi răbdarea înţeleptului, aşteptând să ne vedeţi cum creştem, cât de ignoranţi şi orbi putem fi la învăţăturile în care vă depuseseţi cu încredere şi nădăjduire toţi anii tinereţii !  
  
(din vol. "Confesiuni în pleaznă, cu năduf şi sictir !"de George Nicolae Podişor, în curs de apariţie la Casa de editură "Amurg sentimental")  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Iertare, doamnă învăţătoare Aretia Răuţă !... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 234, Anul I, 22 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!