Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Hans - fragment de carte
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Descendent al familiei von Trapp, cea care–a servit drept sursă de inspiraţie creatorilor filmului „Sunetul Muzicii”, Hans făcea parte din pătura socială privilegiată. Cu toate astea, nu–şi lua deloc în serios statutul. Mai în glumă, mai în serios, susţinea că pasiunea pentru escalade şi drumeţii îi era sortită din naştere, căci ai lui intraseră în istorie tocmai datorită fugii peste munţi, refugiaţi şi salvaţi în Elveţia, departe de nazişti. Cu sau fără antecedente genetice, Hans obişnuia s–o aştepte pe Eli cu regularitate de ceas elveţian, în fiecare sâmbătă, mereu pe aceeaşi bancă din gara Zürich. Împreună porneau apoi la ... trapp, prin Alpii elveţieni, uitând de tot şi de toate.  
  
Din câte povestea Eli, reieşea că Hans avea o manieră delicată de a asculta tot ce–i povestea ea, intervenind doar din loc în loc cu remarci scurte, pline de umor. Reuşea astfel să provoace imperceptibil îndoiala, dezvăluindu–i ca din întâmplare faţete neaşteptate ale propriilor ei erori. Cult, citit, cu o educaţie impecabilă, delicios de galant şi de demodat, zgândărea minţişoara ei sfredelitoare, provocând–o la duel pe planul ideilor. Când ea reuşea să „marcheze un punct” într–o controversă, se recunoştea învins cu eleganţă, exclamând ca un muşchetar„touché, mon Capitaine”. O tracasa cu insistenţă, obligând–o să mănânce sănătos, motivând că „mai multă carne găsim pe–un şorţ de măcelar, decât pe tine”. Una din expresiile lui favorite era: „o femeie trebuie să arate ca un om, nu ca o grămadă de oase învelite în hârtie de tapet”.  
  
În felul lui platonic o iubea ca pe propria lui fiică şi obişnuia s–o numească prinţesă. Ba chiar îi mărturisise că, dacă ar fi fost să–şi găsească sfârşitul, ar fi preferat ca Doamna cu coasa să–l ridice direct de lângă Eli, cândva în cursul uneia din escaladele lor, dar nu înainte ca ea să fi încercat salvarea lui prin toate mijloacele. „Cine ştie, poate că moşulică de mine ar mai avea atunci şansa nesperată de a fi atins de buzele tale, căci sper că vei încerca măcar să–mi faci respiraţie gură la gură”, adăuga pişicherul trecut bine de şaptezeci de ani. Câteodată, prin pauzele în care contemplau tăcuţi natura, se prefăcea că ar fi adormit pe veci, doar ca s–o sperie. 
  
Fireşte că pe Eli o îngrozea perspectiva unui atac suferit de Hans în pustietate, pe vreun traseu uitat de lume. Ştia prea bine că, deşi era sănătos, amicul ei ar fi făcut bine să se menajeze, dar Hans nici nu vroia să audă de aşa ceva. O ameninţa că dacă ar întrerupe incursiunile, şi–ar găsi alţi camarazi de escaladă. Nu le rămânea decât să spere că nu se va întâmpla nimic. Sub nicio formă nu vroiau să renunţe la excursiile lor, care le converteau finalurile de săptămână în mici sărbători.  
  
Lui Hans nu–i plăcea să pomenească detalii de familie, dar se ştia că avusese o fiică. Din nefericire, murise în urma unui accident de maşină. Circumstanţele morţii ei fuseseră teribile: un cal intrase frontal prin parbrizul maşinii ei, în timp ce rula spre casa părintească, în Ajunul Crăciunului. Capul patrupedului rămăsese practic înfipt în cel al nefericitei fete. În urma tragediei, unul din cei doi fii ai lui Hans rupsese legătura cu familia, pentru că nu fusese de acord cu decizia de a întrerupe conexiunile aparatelor care menţineau în viaţă corpul surorii sale, moarte clinic. Două săptămâni mai târziu, celălalt fiu i–a surprins pe toţi, prezentându–le pe iubitul său, cu care formează până astăzi un cuplu homosexual. 
  
Viaţa complicată pe care o avusese Hans până la acel moment părea a-şi fi găsit în ultimii ani un făgaş mai liniştit. La momentul la care îl cunoscuse Eli, locuia împreună cu soţia sa - mai vârstnică şi cam şubredă - şi cu Lupo, câinele ciobănesc elveţian alb care–l însoţea peste tot. În ciuda circumstanţelor grele, sau poate tocmai de aceea, Hans era de o rubusteţe fizică şi psihică extraordinară, emanând un optimism de–a dreptul contagios. 
  
Ascultând cum povestea Eli despre Hans, simţeai că găsise la el acea încredere şi complicitate binecuvântată după care tânjise aşa de mult şi ţi se revela motivul pentru care emitea acea căldură tonică, observată pentru prima oară la ea. Ardeai de nerăbdare să–l cunoşti pe buclucaşul bătrânel! 
  
O jumătate de an mai târziu, la următoarea ei vacanţă la părinţi, în România, Eli era complet schimbată, îndurerată, îngândurată. De ce îi fusese frică, nu scăpase; Hans suferise un atac. Cu o naturaleţe de–a dreptul supraomenească, Eli depăna amintirile, picurând printre rânduri tristeţe şi o stranie imponderabilitate eterică. Găsea cuvinte pentru cele mai complicate stări contradictorii, reuşea să descrie tragic şi comic concomitent, evocând momentele acelei mari treceri la care asistase involuntar, dar pentru care simţea o inexplicabilă gratitudine. 
  
„Era o zi de primăvară superbă. Cerul albastru fără nori, temperatura numai bună de ieşit în aer liber”, începuse Eli să povestească. „Mai aveam o săptâmână până la Paşte şi mă bucuram deja că aveam totul pentru încondeiat ouăle. Îi povestisem că tocmai am cumpărat ouă albe şi el mă somase să–i rezerv un coş întreg, pentru că îi plăceau la nebunie «ghiulele româneşti». Am pornit la drum de la campingul nostru preferat. Vesel şi vioi a salutat–o din mers pe cabanieră, mângâind câinele de la poartă. După trei ore de drumeţie lejeră, am făcut cale–ntoarsă. Eram aproape ajunşi la punctul de unde plecasem. Zburda la câţiva paşi în faţa mea şi mă maimuţărea, pe motiv că aş fi prea molatecă de când m–am apucat de yoga”. 
  
«Ce Doamne iartă–mă faceţi acolo?», mă certa. «Intonaţi în cor, vă împletiţi degetele, mâinile şi picioarele şi aşteptaţi până vine Guru ca să vă deznoade? Tu n–ai nevoie de asta; mai bine hai cu mine pe coclauri, să ne urcăm pe vârf de munte şi strigăm de acolo: Hei cine–i aicea Împăratu', în ţara unde de–o mie de ani domni oftatul?!»  
  
„Tocmai îmi povestea ce spaimă trăsese cu o seară în urmă”, continuă Eli. „în timp ce ieşise la plimbare cu Lupo, care s-a încăierat cu un căţel mic şi impertinent, fiind pe punctul de a–l sfâşia. Cu mare greutate i–a putut despărţi.” 
  
„Îmi mărturisea că, pentru o secundă, a avut impresia că i-ar fi stat inima-n loc, lucru care l-a speriat de moarte”, adăugă Eli, gânditoare. „Apoi a pufnit în râs şi m-a asigurat că, de când începuserăm plimbarea, parcă ar fi prins aripi. Se jura că nu se simţise aşa bine de ani de zile. Avea programare la cardiolog în chiar săptămâna următoare. L–am felicitat, căci observasem şi eu că gâfâia cam des în ultima vreme. Brusc s–a oprit din povestit. De pe-o clipă pe alta a făcut un pas înapoi şi-a căzut pe spate dintr–o bucată, ca o scândură. Adoptase parcă intenţionat poziţia clasică de relaxare totală din yoga. Am crezut că-şi ţine respiraţia în mod intenţionat, cu ochii căscaţi şi gura deschisă, ca să facă mişto de mine. Cum ziceam, n–ar fi fost prima oară. Mă aşteptam în fiecare clipă să sară–n sus şi să mă sperie. Dar nu era aşa: era mort!!!!! Şi eu singură cu el, într–un fund de vale, sub privirile iscoditoare ale unei pisici curioase! Baiul e că nu ştiam că e mort, că doar nu–ţi spune nimeni! 
  
L–am scuturat, am ţipat, am incercat să–i dau apă, l–am lovit în piept, mi–am umplut mâinile de sânge (se lovise la cap în cădere). Mi se părea că–i simt pulsul, apoi iarăşi nu–l mai detectam. Nu ştiam dacă pupilele ar fi trebuit să fie mai mari sau mai mici, nici dacă buzele erau mai vinete decât de obicei. Toate trucurile alea teatrale de la televizor nu sunt chiar aşa de simple de aplicat în practică. Nu ştiam dacă e doar leşinat sau mort de–a binelea. Tu ai sti sa faci diferenţa ? Eu acum da. », mi–a spus Eli, cu ochii plini de lacrimi. Am înghiţit în sec şi m–am cutremurat. Nu cred că aş fi fost mai brează. Nu–mi amintesc să fi strigat vreodată cuvântul “ajutor”. Cum ştii că a sosit momentul să strigi un cuvânt pe care nu l–ai pronunţat în viaţa ta? 
  
Eli şi–a reluat firul relatării: 
  
„În fine, doi turişti şi cabaniera s–au mişcat destul de rapid şi mi–au sărit în ajutor. Noroc cu ei, căci eu n–aş fi ştiut să îndrum salvarea. Mă surprindea cât de perfect mă stăpâneam. Câtă vreme îl aveam acolo, în faţa mea, cu privirea îndreptată spre cer, aparent seren, nu se schimbase mare lucru pentru mine. Nu scosese niciun sunet suspect, nu pierduse lichid pe nicăieri, părea să aibă situaţia sub control şi să se amuze copios în sinea sa, imperturbabil şi imun la starea noastră de agitaţie nefirească. L–am stropit cu apă, dar nu i–am făcut respiraţie artificială. Ştiu că sună pervers, dar mâncasem usturoi crud chiar în ziua aceea, deşi nu era deloc obiceiul meu. Cred ca emanam prin toţi porii aburi care i–ar fi dat lovitura de graţie finală, în cazul în care s–ar mai fi găsit un strop de viaţă în el. 
  
Lăsa impresia că ar fi contemplat cu mulţumire situaţia. Era de parcă un zid s–ar fi interpus între noi, împiedicând delicat, dar ferm orice intervenţie din afară. Nu cred că simţea cum îi ţineam mâna, dar aşa caldă şi uşoară cum se odihnea în palmele mele, era ea cea care îmi inducea mie încredere şi nu eu cea care–l îmbărbătam pe el.” 
  
„Cine n–ar vrea să moară aşa?”, a întrerupt–o Béat, mângâindu–i braţul într–un gest de consolare. „Nu a simţit durere, a plecat la şaptezeci şi patru de ani, în mijlocul munţilor pe care îi iubea, într–un moment în care nu mai avea socoteli importante de încheiat. Nu ai ce să–ţi reproşezi. Totul a fost conform dorinţelor sale. O reanimare în ultima clipă l–ar fi condamnat probabil la lâncezit în stare vegetală, într–un pat de spital.” 
  
„Poate”, i–a răspuns Eli, cu amărăciune. „Dar mie tot îmi lipseşte. Nu sunt sigură că mă mai iubeşte cineva aşa de mult şi de dezinteresat ca el. Am pierdut prietenul cel mai preţios.” Ne–am uitat unii la alţii, cam jenaţi, doar eram şi noi prieteni cu ea ! Încercam să-mi imaginez ce sacrificii aş fi fost gata să fac pentru prietenie. Nu prea mari. Tot Eli a spart tăcerea, schimbând subiectul, revenind la descrierea acelei fascinante aventuri, în care nimeni dintre noi nu şi–ar fi dorit să fi fost protagonist în locul ei: 
  
„A venit poliţia, dar ambulanţa s–a pierdut în două rânduri până a ajuns în acel loc izolat. Apoi au constatat decesul şi l–au lăsat acolo, acoperit cu o folie metalizată, timp de 4 ore !!! În weekend, nu e bine să ai o urgenţă; spitalele lucrează pe regim redus şi nimeni nu se simte responsabil. 
  
Nici poliţia nu manifesta prea mult elan. Au trimis după nevastă–sa. A venit şi s–a uitat la el la fel de absentă ca şi mine. «Pare aşa de ... mort», a bâiguit, nesigură. În ciuda dramatismului, situaţia era oarecum comică: ea îmi prezenta regretul pentru clipele grele prin care intuia că trecusem, în timp ce eu îi prezentam la rândul meu condoleanţe, explicându–i că n–a fost chiar aşa de nasol. Urlam, ca să mă audă, căci săraca e aproape surdă. Indirect, mă simţeam responsabilă pentru accidentul lui Hans. Cine ştie dacă lumea nu credea că din cauza mea se solicitase peste măsură? I–am explicat soţiei sale că nu se obosise peste normal şi că nu suferise deloc. La rândul ei, ea mă asigura că nu-mi reproşa nimic şi că atunci când îţi sună ceasul, sfârşitul te găseşte oriunde şi oricând. Schimbam fraze prefabricate, vehiculând acele platitudini de complezenţă care abundă prin serialele poliţiste de la TV. 
  
Ne–a întrerupt şoferul dubiţei de la pompe funebre. Încărcase între timp trupul neînsufleţit în maşină şi întreba dacă văduva doreşte să–şi ia rămas bun. Nu mică ne–a fost mirarea când, la deschiderea uşii, am constatat că se aflau acolo nu unul, ci patru! Cu prezenţă de spirit aristocratică, perechea celui care–mi înveselise viaţa cu replici glumeţe a oftat :« Bag de seamă că astăzi e o zi propice pentru dat în primire.» 
  
Nu prea îmi venea să–l las acolo, chiar dacă era absurdă situaţia. Cei din jur mă tot consolau, îndemnându–mă să plec acasă. Eram perfect lucidă, fără măcar să fi plâns. Am cedat insistenţelor şi m–am dus. Abia în noaptea care a urmat am realizat ce se întâmplase şi am început să–mi storc creierii, întrebându–mă dacă aş fi putut totuşi să–l salvez. Poate îl bruscasem prea tare, poate îi rupsesem vreo coastă. Mi–era teamă să nu–l fi omorât eu, din greşeală (te poţi îneca şi cu o gură de apă!). Nu puteam nici să dorm. Dacă închideam ochii, îl vedeam cum l–am lăsat, căscând spre cer.  
  
Nici trează nu eram bună de nimic. Parcă eram făcută din gumă moale. Mă prelingeam prin casă, pendulând între pat şi canapea, unde mă cuibăream încovrigată. Nu puteam să beau sau să mănânc nimic; îmi simţeam stomacul strâns, ca o mănuşă de box. Ieşeam pe balcon şi fixam din priviri cerul, încercând să rezist cât mai mult timp fără să clipesc. Umblam hăbăucă după Béat prin casă, rugându–l să nu mă lase singură şi, în niciun caz pe întuneric. Mă vedeam deja cu poliţia la uşă, somându–mă să mă duc cu ei, la închisoare. Nu cred că aş fi opus vreo rezistenţă. Dacă s–ar fi dovedit că prietenul meu drag murise din imprudenţa mea, nu meritam nici eu o soartă mai bună. Abia peste patru zile a venit rezultatul autopsiei (moarte naturală– atac de cord). 
  
La înmormântare am mai avut de trecut o probă. Acolo am avut noroc cu Christa, prietena noastră comună, cea care iniţial îmi făcuse cunoştinţă cu Hans. Christa e ceva de speriat : râde întruna. De când o ştiu nu face nimic fără să râdă, indiferent cât de serioasă ar fi treaba. Pe vremea când trăia Hans se potriveau de minune, căci nici el nu putea fi serios mai mult de cinci minute. Dar acum?  
  
Christa venise complet in negru. Eu, cu haine cenuşii şi violete, am întrebat–o dacă se cădea să fim şi noi în doliu. Mi–a răspuns dezinvoltă: «Vezi-ţi de treabă! Sunt dolofană şi mă avantajează negrul. E singurul motiv pentru care mă îmbrac aşa, doar mă ştii!» Mare mi–a fost uşurarea să văd că venise şi lume în roşu şi în alte culori, iar văduva purta rochia neagră cu buline albe pe care Hans o iubise atât de mult. 
  
La ceremonie a participat un amestec pestriţ de oameni: francmasoni, jucători de golf, cuplul gay, stabilit în Hong Kong. Împreună cu soţia şi copii era prezent şi fiul rătăcitor, acum spăşit. Ca un balsam la suflet, un pastor relaxat ne–a dirijat abil, manevrându-ne cu umor subtil, punctat de replici în genul « puteţi exersa un Amin mai pronunţat în următoarea jumătate de oră ». Ai lui – nobili pur sânge – s–au purtat cu mine extrem de delicat. 
  
La final, când s–a adus urna cu cenuşa lui Hans, ne–am ridicat toţi în picioare. Atunci a răsunat din megafoane cântecul de adio din “Sunetul Muzicii”: So long, farewell, Auf Wiedersehen, Good Bye....  
  
Sună lipsit de pietate, dar sunt sigură că lui Hans i–ar fi plăcut propria sa înmormântare. Până şi faptul ca prietenul lui cel mai apropiat, complet distrat, a venit încălţat cu doi pantofi diferiţi, l–ar fi făcut să râdă. Pentru mine a fost de–a dreptul cutremurător să primesc condoleanţe pentru prima dată în viaţa mea pentru cineva care nici măcar nu-mi era rudă. 
  
În fine, a trecut. Nu vreau să vă mai sperii. De fapt, cu toată nebunia asta absurdă povestea are multe faţete amuzante, care l–ar fi încântat pe Hans. Dar mie tot mi–e sufletul pustiu de când a plecat. Mă simt de parcă mi–ar fi dat o lecţie până în ultima clipă. Lecţia despre cum ne luăm la revedere fără să fim patetici. Îi sunt recunoscătoare că mi–a risipit teama de neant. Nu credeam să–nvăţ, a muri vreodată. 
  
După excursul acesta cutremurător, Eli s-a scuturat de amărăciune aproape instantaneu, redevenind brusc cea pe care o ştiam dintotdeauna. 
  
„Vedeţi ce se întâmplă dacă mă întrebaţi ce mai e nou ?”, a conchis. „Pun pariu că acum aţi fi preferat să vă fiţi muşcat limba. Daca păţiţi vreo belea, rugaţi–vă să fiu eu pe aproape, căci acum aş şti ce am de făcut şi nici nu–mi mai e frică. Nimic nu e aşa dramatic ca-n filme. Hans avea o vorbă, cam greu de tradus: Lacuna pe care o laşi în urmă, te substituie complet." 
  
„O săptămână mai târziu, familia von Trapp a trimis maşina cu şofer după mine", a mai adăugat Eli. „Împreună am risipit cenuşa lui la rădăcina unui măr pe care l–am plantat în grădină. Ploua. Fiul lui mi–a ţinut umbrela când mi–a venit rândul să iau din urnă cu o lingură şi să depun praful acela în adâncitura din pământ. Lupo mişuna printre picioarele noastre. Nu mi s–a părut că ar fi mirosit ceva suspect. Ţărâna aia nu mai avea nimic în comun cu fostul lui stăpân. Din reflex, ţineam palma întinsă sub lingura cu care presăram cenuşa. Parcă încercam să duc ceva preţios la gură, evitând să picure."  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Hans - fragment de carte / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 823, Anul III, 02 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!