Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Hai-hui cu tramcarul prin Frisco...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După mai mult de o jumătate de zi de „bătut” insula penitenciară, de la un capăt la altul şi de-a lungul şi de-a curmezişul, după ce i-am vizitat multe din cotloanele ascunzişurilor ei de legendă, chiar şi acolo unde nici un picior de osândit n-a călcat vreodată decât cine ştie în ce condiţii, burţile noastre atât de sever chinuite de un regulament „opresor” îşi cereau dreptul la o cât de mică „relaxare” pantagruelică. Elena şi Darrell îmi rezervase o surpriză pentru un supeu – îi zic aşa ca să am un termen de comparaţie cu „onoarea” care mi se făcea, chiar de prânz după un spectacol de calitate şi care urma să preceadă unui festin şi mai “consistent” de apreciat într-un local inedit din zona lui Fhiserman's Wharf, loc central al după amiezilor fremătătoare de viaţă ale oraşului, după ce soarele se va fi înecat de mult în oceanul din apropiere. Leguma din traistă, luată de noi de acasă pentru orice eventualitate, am lepădat-o într-un tomberon, pentru a ne înfăţişa în localul „Rainforest Cafe” din strada Franklin, cu pofta unor „lupi de mare vopsiţi” pentru doar câteva minute cât i-au trebuit vaporaşului nostru să ne culeagă de la ţărm, să ne depună pe insulă şi viceversa. Lume multă la intrare, o înghesuială afară şi-o vânzoleală înăuntru de ziceai că nici într-o sută de ani nu-ţi vei putea atinge obiectivul şi că răbdarea trebuia să întreacă cu mult foamea, pentru a rezista pe poziţii! Pătrunderea în local se face printr-un fel de magazin cu de toate, cum găseşti la noi cu duiumul, impresia mea a fost că greşisem locul căutat însă imediat, ca şi cum ne-ar fi cunoscut, o fetiţă cu ochi migdalaţi îmbrăcată într-un fel de chimonou ne-a spus să mai aşteptăm niţel până se va aşeza masa la etaj. Rezervarea, am aflat ulterior, se făcuse din timp şi n-a fost nevoie decât de două-trei minute să fim stăpânii unei mese într-un loc lângă un izvor cu apă ce ţâşnea din pereţii tapetaţi cu liane, pomi adevăraţi şi tufe aduse şi plantate în aceste lungi şi cochete saloane care reconstituie la scară comercială jungla tropicală sud-americană, ba şi pe cea ecuatorială din Africa. Admirând locul uitasem cu totul de mâncare, frisoane asemănătoare la contactul cu ceva nou, necunoscut mie, îmi prelungeau starea de nelinişte care va scade din intensitate pe masură ce mă deprindeam cu noul ambient, muzica în surdină cu tânguiri orientale şi latine îmi relansau voia bună chiar şi fără să fi băgat ceva în gură. Specificul compozit al mediului afectat unor reprize culinare de calitate este o constantă a acestui local, sunt încă vreo 20 în State şi încă vreo 10 în lume din acest lanţ ciomercial: la Toronto, Niagara canadiană, Tokio, Londra, Paris, Istanbul, Dubai, Cairo, Mexico City şi Cancun în Mexic. Cred că tavanul a fost ultima componentă a peisajului ce se mi înfăţişa ochilor şi primul unde am rămas cu gură căscată: deasupra bolta înstelată, am omis să va spun că localul se află într-o permanentă penumbră, bolta este fixată cu ajutorul stelelor care licăre trimţând lumina prin pulsaţii şi este brăzdată de pulberi lumininiscente rămase în urma trecerii unor comete, întregul „univers” de deasupra are culoarea unui albastru închis, cu tuşe rozulii şi ud de pelteaua zorilor care se întrevăd la orizontul ceresc venind dinspre vre-o altă lume a lui Dumnezeu. Fluturi uriaşi de culori şi specii diferite, cu aripi desfăcute şi care plutesc prinşi de vegetaţia luxuriantă a zidurilor interioare ale saloanelor, pendulează pe deasupra capetelor dând impresia că înaintează în zbor şi că-ţi vor ateriza uite acum pe creştet, gorile care scot „urlete” pe-adevărat dar la relanti, pentru a nu deranja pe consumatori, părinţii au mari probleme cu copiii că nu-şi termină din farfurii, un râs sau o panteră agăţată pe craca unui arbust tropical mişcând ritmic capul încoace şi-ncolo – odată la 30 de secunde, semn că apropierea primejdiei nu-l va lua pe nepregătite şi rânjetul şi mirosul sunt armele care-l pun în gardă dar şi cele care-l însoţesc la înfulecarea „prăzii”, deocamdată aflată nesinchisită la mese şi ospătându-se, neştiind nici măcar de vreo ipotetică primejdie... Izvoare arteziene din loc în loc de la baza zidurilor din bolovani măricei şi bine „sudaţi”, şlefuiţi şi teşiţi la colţuri pentru a nu răni pe cei dornici să puie şi mâna, amfore, ulcioare şi alte vase de lut pe un ţărm presupus caraibiano-mediteraneean - aici istoria şi adesea geografia se încurcă rău şi nimeni nu se gândeşte să le descurce, cine s-ar încumeta când sunt atâtea de văzut!?, o eflorescenţă într-o dizarmonie a culorilor şi lianelor de care stă agăţată tapetând pereţii saloanelor de servire de sus până jos, raze de lumină ţâşnind dintre crăpăturile pietrelor într-o aparentă neorânduială şi care ajung la mesele consumatorilor într-un fel translucid şi mângâietor, un şarpe uriaş deasupra unei mese unde sunt mai mulţi copii şi care varsă mâncare pe ei rămânând cu tacâmurile suspendate desupra farfuriilor, sâsâie şi scoate un fel de limbă subţire ca şiretul de la încăţări şi pe care o plimbă ameninţător, de care însă copiii nu se mai sinchisesc urmărindu-i totuşi zvăcnirile. La un moment dat este sugerată un fel de furtună tropicală, totul este în stare de alertă, fâşâitul frunzelor şi troznitul crăcilor din coronomamentul arboretului care se-apleacă până la pământ într-un ecou reverberat şi sinistru al vântoaselor tropicale declanşează în oameni o anume îngrijorare, cerul se întunecă şi fulgerele pun în lumină straturile de nori negri ce-aşteaptă să se reverse din minut în minut şi trăznetele care biciuie cerul te îngrozesc, pentru ca efectul să fie aidoma realităţii din teren luminile din sală se sting la comandă şi se reaprind nu mult după ce ţi-a băgat ceva frică în oase şi-ai tras la repezeală două-trei cruci pentru a te putea apuca din nou de mancat! Printre materialele folosite, plasticul şi pânza, cauciucul, piatra şi apa compun acest decor fantastic pe care restaurantul ţi-l pune generos la dispoziţie. Nu ştiu ce feluri de mâncare am servit, nu mă interesează acest aspect atâta timp cât „burta” cere să-i fie rotunjită circumferinţa şi să-i fie scos aerul care-o „terfelise” ore întregi în aşa hal!! Pentru a te mai menţine şi a ajunge de colea, dincolea... Apropo: dacă personalul de servire, cu chelneri, picoli, şefi de sală şi ce-or mai fi având ei în organigramă ar fi aflând sau iau cunoştinţă din surse sigure ca persoane din clientela aflată în restaurant la orice oră din zi şi din noapte se află acolo şi împlineşte nişte ani, deci sărbătoreşte sau nu la vedere vreun jubileu şi pe bază de document că altfel... toţi se-adună, îi cântă sărbătoritului „La mulţi ani!”, îi urează în cor cele cuvenite şi îi fac cadou un tort gratuit din partea gazdei, cu un număr de lumânări egal cu numărul anilor împliniţi! În timp ce acesta suflă să le stingă, sala întreagă aplaudă, alăturând-se şi ceilalţi comeseni în nici un fel legaţi de evenimentul cu pricina, pur şi simplu din respect pentru sărbătorit, cunoscut sau nu şi datină! Alo, se-aude la Lido sau Athene Palace sau la Coliba haiducilor sau la Privighetoarea Sloboziei de Ialomiţa sau pe unde-o mai fi, ce va ca să însemne asta!?... După un ghiftuit ca la ... „Rainforest” acasă, pentru oameni simpli nu cu dare de mână, o plimbărică cu tramcarul din San Francisco era o împlinire „peste poate” a umilului meu statut de trecător prin oraş şi fireşte prin viaţă, o „apoteoză” a unui itinerar niciodată plănuit, nici în visele cele mai „milenare” pe care le-or fi avut “toţi ai mei până la mine” – Arghezi din mine îşi “mâna” ultimele invocaţii testamentare, neam de neamul meu şi-n veacul vecilor. Trecusem de atâtea ori pe lângă el, mă uitam cu jind aducându-mi aminte de anii studenţiei când ne înghesuiam mai mulţi colegi pe scările tramvaielor ce mergeau din Regie şi Grozăveşti până în Şerban vodă pe Splai şi de-acolo în zor de pingele grăbite până la Universitate, adesea agăţaţi din mers la spate să ne riscăm viaţa, nu ni s-a întâmplat niciodată aşa ceva, har Domnului, mă interesa istoria lui „multiseculară” de peste o sută de ani şi mai ales curajul nu doar al călătorilor de a lua un mijloc de transport sau a vatmanului de a-l conduce, totuşi primitiv în raport cu tot ce-ar putea avea la îndemână un transport ultramodern, cu orice alt mijloc de transport public, ci cu configuraţia traseului pe care sunt aşezate şinele, o unduire deal-vale în nişte pante sub unghiuri imposibile de zici că aşa ceva nu există, decât pe munte dar acolo nu sunt tramvaie, feţele serioase şi senine totodată plecate pe şotii ale unor „călători cu greutate”, având în vedere vârsta şi poate condiţia socială care se străvăd din înfăţişare şi din mici ticuri „trădătoare”... Placa turnantă pentru cabinele de funicular se află la Hallidie Plazza pe Powell Street unde de regulă sunt aştepaţi foarte mulţi turişti pentru o scurtă călătorie în oraş. Aşteptarea poate dura foarte mult, dar sunt mulţi „corişti” pe stradă care te fac să te simţi foarte bine, cum se va şi întâmpla. Cabinele de funcular ajung pe placa turnantă, lângă pasagerii în aşteptare, sunt rotite manual de conductori, după care „culeg” alţi pasageri într-o nouă călătorie. Pe timpuri, ca şi azi, paradoxal, erau şi încă sunt considerate mijloace de transport sigure şi eficiente, mai ales în zonele inaccesibile altor mijloace. Curios, municipalitatea a aprobat menţinerea sistemului de „troleibuze”-unde e încadrat şi care cable şi a investit masiv, ultima oară în 1986, circa 60 milioane de dolari. Noile locuri din cabinele de funicular, culorile calme ale acestor maşini – maro, albastru, auriu, sunt schimbările cele mai evidente şii care au fost respectate. Şinele pe care sunt trase sunt fixate mai bine în caldarâm, alunecă mai bine chiar dacă nu şi silenţios, scripeţii care ghidează fiecare cablu au fost înlocuiţi. Cele 17 mile de drum sunt împărţite pe trei linii dintre care Powell-Hide Line oferă cele mai frumoase vederi panoramice asupra oraşului, cele mai riscante şi emoţionante curbe. Leşinul de la inimă sau de la stomac nu prea îngrijorează persoanele sensibile, chiar dacă la urcare li se atrage atenţia, asta pentru că maşina are stabilitate, cântăreşte singură şase tone şi nu depăşeşte 9,5 mile pe oră. Fiecare maşină e trasă de un cablu aflat sub stradă(?), e pus în mişcare prin rotirea unei uriaşe roţi hidraulice de 14 picioare, adăpostită într-un depou de maşini. Dacă vrei să vezi cum funcţionează fiecare roată şi fiecare cablu poţi să mergi la Depoul pentru cabinele de funicular. Se spune că operatorii de cablu pornesc şi opresc maşina prin cuplarea şi decuplarea cablului în mod mecanic. Sistemul pare destul de simplu pentru lumea noastră confuză şi complexă, iar cei peste 13 milioane de pasageri înregistraţi anual – adică peste 36 de mii pe zi sunt primii oameni din lumea civilizată care circulă cu „faţa la trecut!”... Iată însă ce-mi însemnasem, înainte de a pune piciorul pe scările „odiosului” tramcar: „În afara unor afişe care invită pe locuitorii urbei de la Pacific la diferite manifestări culturale ale oraşului, cineva ne spunea că este interzisă propaganda cu iz electoral sub incidenţa unor amenzi severe, cable cars sau maşinile funicular au apărut în oraş la mijlocul celui de-al optulea deceniu al secolului al XIX-lea din iniţiativa unui producător local de cablu, Andrew Hallidie. Se zice că un accident banal i-ar fi inspirat „drăcovenia”: o trăsură trasă de cai mişcându-se şi balansând-se datorită denivelărilor s-a rostogolit la vale şi a luat şi caii cu viziteu cu tot. Dacă pâna atunci circulaţia pe aceste terenuri accidentate fusese privită cu neîncredere, iată această invenţie care face posibilă traversarea dealurilor abrupte, apariţia şi apoi instituirea unui mijloc inedit de transport. De-a lungul ultimului deceniu al secolului pomenit, peste 8 companii de transport au produs 600 de astfel de maşini, pe 21 de rute pe care le străbăteau şi care măsurau un total de 75 de km în interiorul oraşului, până la cutremurul din 1906, rămânând principalul mijloc de transport. Marele cutremur şi incendiile care i-au urmat au distrus o bună parte din sistemul de transport reprezentat de maşinile-funicular, abia după tămăduirea rănilor s-au refăcut câteva linii de transport, de data aceasta o cale ferată municipală înlocuind liniile învechite, unele calcinate şi scoase pe kilometri întregi din uz. Mai târziu, conducerea municipalităţii va iniţia un proiect de restaurare pe o perioadă de doi ani care v-a închide astfel sistemul. Îndrăgitele maşini-funicular din San Francisco sunt singurele vehicule încă în stare de funcţionare şi sunt considerate National Landmark (Mărci Naţionale)! Am să zăbovesc, cu voia cetitorului, asupra unui aspect pe care l-am sesizat de la bun început: nevoia de vechi nu doar ca mărturie presantă a nevoii de istorie cu dovezile la vedere, resimţită pe drept de americani şi pentru că sunt, la scara istoriei, o naţiune realmente tânără, ci pentru că vechiul a devenit un auxiliar al tonusului zilnic pe care americanul şi-l exibă bine concentrat, manipulat şi îngrijit - după ce-l va fi integrat osmotic atitudinii rutiniere, caracteriale, profilului moral al trăirii de substanţă, fără beteluri şi zorzoane, formalităţi sâcăitoare, contrafaceri gratuite şi de complezenţă. Falsurile sunt decojite nu din afară, cu toate că acestea sunt împrejurări care ajută, ele sunt îndepărtate de o lumină lăuntrică ce se aşează pe faţă senină şi zâmbitoare, bucurându-se la orice vârstă de jocul ludic, din orice, poate chiar trăznaie sau vreo situaţie prevăzută ca fiind in extremis. În faţa celor neprevăzute, le admit şi gata! Nu caută „nod în papură” pentru a mai pierde vremea. Socotelile tebuie că sunt amânate pe altădată, sau pur şi simplu nu le mai „descântă!”. Toate pleacă din sinceritatea exprimării, grjuite pentru a nu-ţi afecta sau răni aproapele, bucurându-te chiar în situaţia în care îţi este ţie devavorabilă. O plimbare cu tramvaiul este un mod distractiv de a-ţi evalua şi aptitudini în faţa cărora n-ai fost pus, a te autotesta la provocări neobişnuite – şi aici, paradoxal, chiar obişnuitul este neobişnuit, durata şi tipul de provocare, gradul de apăsare pe pedala răbdării cu care eşti înzestrat sau va trebui s-o recapeţi în situaţii (ne)obişnuite. După un spectacol gratuit pentru noi dar nu şi pentru cel ce-şi făcea o bună reclamă vocii sale deosebite, chiar acolo pe loc, aerul stătut şi leneş de-atâta aşteptare a vibrat de o voce baritonală izbucnită din pieptul voinic al unei matahale de om de culoare pe care l-am crezut beat la început, însă textul şi unduirea duioasă şi apoi persoanele cărora cântecul le era dedicat – o femeie simplă, albă cu doi copilaşi mici, unul în braţe la piept şi altul de mână, aşteptând ca şi noi la rând plecarea tramvaiului, aplauzele tutoror celor care au asistat la acest fragment liric m-a făcut aproape să lăcrimez şi să-mi aduc aminte că la noi tratamentul pentru o astfel de „sfruntare” a tăcerii ar fi fost poate altul...Câţiva dolari în plus pentru un om care nu părea deloc al străzii, „după vorbă, după port”, cum suntem noi obişnuiţi cu aplicarea de etichete şi sentinţe definitive şi incorigibile! După ce-am aşteptat mai mult de o jumătate de oră ca să o ia din loc, undeva în apropierea Cheiului Pescarilor, unde tramvaiul are un singur vagon şi care se întoarce manual printr-o rotaţie pe butuci ca locomotiva la capăt de linie, ne-am urcat cumpărând un bilet de 6 dolari de la un manevrant de origine asiatică şi care s-a urcat după ce pornise luând în primire „frâna” din spate, am stat vreo trei staţii lângă fiică-mea care trăgea pe cameră din acelaşi loc „strada” cu alaiul ei pestriţ şi alert, au mai coborât două persoane în vârstă pe care omul le-a ajutat să se „înscrie” pe trotuarul de mers. Am reuşit să ocup un loc pe scaun într-o înghesuială în care aş fi vrut să văd „nervi vărsaţi”, dimpotrivă, toate condiţiile improprii, scârţăitul din încheieturi, călcatul pe picioare cu „I'm sorry” de rigoare, femeile erau ţinta privirilor mele, cuconeturi pe care aş fi vrut cum debordează şi se oţărăsc şi înjură care ziceam eu, ar fi preferat orice altceva la ora asta şi nu în acest loc să fie ci dimpotrivă, participau la show-ul cu o dezinvoltură demnă de orice altceva, acompaniau cu râsete şi cu înţelegere voia bună deasupra oricăror „stratificări” sociale, de sex, naţionalitate, culoare sau religie, pe care pe unele doar le bănuiai, se ajutau unele pe altele sau unii pe alţii să treacă „primejdia rea”, mulţumind probabil cerului că i-a adus în acel loc şi timp pentru a „suferi şi a se căli împreună”! Abia după ce-au mai coborât câţiva pasageri am zărit „vatmanul şef”, cel în manetele căruia ne pusesem destinele. Am înmărmurit într-o clipită: manetele erau până aproape de tavan, omul stătea în picioare şi se chinuia din greu şi cu manevrarea lor şi cu „bătutul clopotului” care anunţa următoarea oprire, lumea îi ferea „bordul inexistent” care era de fapt intervalul de „poziţie” pentru el şi de circulat pentru pasagerii din faţă şi când trăgea de frână, după o coborâre în care credeai că s-a dus dracului totul, la un semnal numai de ei ştiut, cei doi se puneau de acord pentru a opri namila de tablă, lemn şi fier în care ne puseem speranţele că vom ieşi bine până în final. Ceea ce s-a şi întâmplat! Precizez că transportul cu tramvaiul tras odinioară de cai nu se face din dorinţa de vedea cât de mult prezinţi rezistenţă la condiţii improprii, nu este un mijloc de amuzament şi de nostalgie de ce a fost odată ci o necesitate stringentă pentru acea parte o metropolei neacoperită de celelate mijloace supermodernizate de transport, maşini electrice, cu etaj, acoperite sau nu, autobuze de mărci celebre, ford-taunus-uri, care doar „fâşâie” când trec pe lângâ tine, etc. Un mijloc de transport folosit mai rar este un fel de de „cărucior”, cu două roţi, pe care stai în picioare în faţă pe un fel de prag fără nici un fel de „apărătoare” pentru eventulae coliziuni, şi-n părţi te sprijini de două „beţe” lungi care-ţi permite să aluneci nu cu viteză mare pe drumul care circulă maşini înmatriculate dar poţi la o adică „coti” şi pe trotuare prin mulţime. Mai ai la îndemână ricşa asiatică şi trăsura, dar doar pe suprafeţele plane şi pe străzile supra-aglomerate.  
  
George Nicolae Podişor 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Hai-hui cu tramcarul prin Frisco... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 174, Anul I, 23 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!