Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Golden Gate şi coyoţii oceanului
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Apropiindu-ne de Golden Gate inima a început să bată cu puterea unui metronom stricat, emoţia îmi pulsa nu doar în vinele jugularei gâtâindu-mă de-a dreptul ci răvăşindu-mă în toate ungherele plăpânzimii mele trupeşti, sporită cumva şi de peisagistica insolită care leagă peninsulele San Francisco şi Marin - de fapt două promontorii majestuoase, la poalele cărora tălăzuiesc valurile Pacificului şi ale golfului, frângând curenţii oceanici şi “aruncându-i” dincolo de pod ca pe nişte jerbe-cununi de stropi lucitori şi de ceaţă – când, deodată, măreţia şi complexitatea arhitectonică a podului se “desfoliază”, tăindu-mi răsuflarea...  
  
Aproape că se vede şi se simte povara celebrităţii de a fi unicat în şirul de construcţii extreme ce-au împânzit planeta în a doua jumătate a secolului al XX-lea, după boom-ul nemaiîntâlnit al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, iar podul este neîndoielnic efigia oraşul Frisco şi poate, cea mai fotografiată construcţie din lume. 
  
După ce am parcat pe o “uliţă” din apropierea toll-ului, am plătit taxa de acces de 20 de dolari (cinci de căciulă) şi am pornit-o cu paşi neîncrezători spre...Pod! Panorama grandioasei construcţii peste ape se poate vedea doar dinspre înălţimile laterale ale promontoriilor de nord şi de sud, luăm în piept rafalele de vânt uscat ce bate cu cerbicie, ziua este luminoasă şi totuşi calmă iar curenţii oceanului şi ai golfului se “înghiforeazâ” vâlvoi exact deasupra podului, parcă ameninţându-ne cu învăluirea, ne ţinem aproape de barele de susţinere dinspre trotuarul ce dă spre golf şi developez pe retină “Alcatraz”-ul, “linşat” de o peliculă albicioasă de ceaţă amestecată cu vârtejul stropilor multicolori, “stratigrafiaţi” astfel de cerul coborât până aproape de pilonii magnificei construcţii şi fireşte ai ţărmului insulei.  
  
În stânga, azuriul crud al nemărginirii oceanului pare pătat de neastâmpărul perpetuu al vântoaselor marine şi tuşează cu o cromatică in degrade întregul peisaj, estompând îngrijorător acurateţea privirii, iar eu lăcrimez şi încerc să-mi repotrivesc fixarea elementelor din decor la locul cuvenit, sperând într-o memorizare vizuală de durată a ceea ce se oferă ochilor...  
  
Podul leagă dealurile Marin de Presidio şi este remarcabil prin liniile sale graţioase, pentru culoarea lui unică şi chiar pentru ceaţa sublimă şi evocatoare care, adesea, îl ascunde privirii. Apropo de culoare, cunoscută sub numele de “international orange” (portocaliu internaţional) a fost aleasă pentru că se asortează bine cu mediul natural înconjurător. Joseph Strauss a fost inginerul şef cu ascendenţă germană al proiectului iar construcţia propriu-zisă a fost dirijată şi urmărită de Clifford Paine, încă de la începutul demarării lucrărilor în anul 1933. Va fi terminat patru ani mai târziu, în 1937 iar costul total s-a dus la 35 milioane de dolari. 
  
Cheltuielile vor fi amortizate integral abia în 1971, prin intermediul taxelor percepute la intrarea în perimetrul Golde Gate de automobilişti, motocscuterişti, cicloturişti şi pietoni. Construcţia nu a fost ferită de accidente-11 morţi şi zeci de răniţi în timpul construcţiei, pentru a nu mai pune la socoteală sutele de accidente în anii din urmă şi pe care organizaţiile ecologiste le-au reclamat cu fervoare administraţiei oraşului şi care au acuzat insistent poluarea sutelor de mii de maşini care trec săptămânal podul. A fost cel mai lung pod din lume până în 1959, când a fost construit podul Verrazzano din New-York.  
  
Banda de circulaţie se află la o înălţime de 276 picioare (circa 73 m) deasupra mării, cuprinde şase culoare de mers dus-întors iar pilonii principali de sprijin se ridică la o înălţime de 486 m (deasupra apei şi sub apă!). Podul se întinde pe o distanţa de 1,2 mile, iar cablurile de suspendare care îl susţin au o grosime de 36 inci ( peste un metru diametru). 
  
Cele două mari cabluri conţin suficiente “toroane” de oţel (tiranţi) şi care au o lungime totală desfăşurată capabilă să înconjoare de trei ori ecuatorul (peste 80 de mii de mile marine). Cu betonul turnat în pilonii de oţel s-ar putea pava un trotuar lat de 5 picioare pe distanţa dintre New-York şi San Francisco. În caz de cutremur sau de vânt puternic, podul se poate balansa până la înălţimea de 21 de picioare, adică 7 metri pentru a-şi reasigura echilibrul necesar. 
  
Firele şi cablurile podului Golden Gate sunt făcute să absoarbă sau să disipească undele seismice cu grad de reverberaţie tectonică ridicată, iar dispozitivele de absorbţie sunt pregătite să preia forţa mişcării telurice. 
  
Ne-am convins – dacă mai era cazul – că cea mai bună posibilitate de a vedea întregul ansamblu al măreţei construcţii, dar şi peisajul din toate cele patru zări este traversarea pe jos a podului, de preferinţă îmbrăcat în haine ceva mai groase decât am fost noi “inspiraţi”. 
  
Zeci şi sute de ambarcaţiuni mici sau medii, de toate culorile şi de toate formele (şi categoriile) brăzdau apele niţel îmblânzite ale golfului, sunt puţine care cutează să iasă pe sub pod la ocean unde curenţii ar pune serioase probleme de navigaţie şi stabilitate, chiar şi pe un timp aparent liniştit ca acesta. 
  
Cele mai multe sunt cu pânze, iole şi catamarane dar şi cu motor, câteva iahturi de lux ale căror sirene asurzitoare spintecă văzduhul de deasupra şi ne ţiuie prelung în urechi, se dau de ceasul morţii pentru a înainta printre ceilalţi “liliputani” nautici, două-trei viteziste sunt ale pazei de coastă cu sirenele flamboaiante căutând cine ştie ce nelegiuiţi ai apelor, toate sunt albe de parcă zici că sunt stoluri de cocori şi albatroşi care străpung apa printre “bucăţi” desprinse din închipuite aisberguri, rătăcite tocmai aici... 
  
Facem din loc în loc poze şi nu ne dezlipim de balustrada prevăzută de “la mână” cu sârmă împletită, un perete protector pentru a preîntâmpina obsesiile amatorilor de suicid (şi au fost zeci de cazuri!), însă ei găsesc de fiecare dată “calea salvatoare” de la care nu-i poate opri nimeni şi nimic... Ca şi la Niagara, acum trei ani!  
  
De curând, autorităţile din San Francisco au decis să instaleze o plasă sub sub celebrul pod pentru a descuraja persoanele depresive să găsească antidotul bolii tocmai aici şi să-şi curme astfel viaţa aruncându-se de pe pod în apele golfului. Acest loc pitoresc deţine şi tristul renume de a fi preferatul sinucigaşilor. De la inaugurarea sa în anul 1937, mai mult de 1400 de persoane şi-au pus capăt zilelor sărind în apă – mai mult decât în orice alt loc de pe planetâ. Plasa avută în vedere va fi din oţel maleabil, va avea culoare ca şi podul şi va fi instalată la o distanţă de 6 metri sub acesta.  
  
Decizia amplasării sistemului de protecţie împotriva sinuciderilor a fost luată în contextul în care depresiile cauzate de criza financiară sânt în creştere. Ca şi pe cealaltă coastă maritimă a Americii, la New-York, a fost înfiinţată o unitate specială de suicide hunters (vânători de sinucigaşi ), cu scopul declarat de a opri sinuciderile în masă. 
  
Când vântul se înteţeşte şi răcoarea “rupe” relaţiile curtenitoare cu noi “predându-ne” de-adevăratelea frigului, renunţăm cam pe la jumătatea podului şi ne întoarcem să luăm maşina, continuîndu-ne cu aceasta “asaltul”... N-aş fi crezut că impedimentul schmbărilor bruşte de temperatură şi circulaţie a curenţilor ne poate împiedica tocmai pe pod să ne schimbăm planurile.  
  
Trecem dincolo de “turnul Marin” (aici până şi structurile podului sunt botezate!) dinspre promontoriul malului Marin al peninsulei cu acelaşi nume, suntem pe costişele abrupte care ne înscriu până la urmă pe autostrada 101, lângă Fort Baker, o cetate fortificată cu nişte tunuri în faţă, soldaţi de plumb şi bronz, singuri sau în grupuri statuare, aşezaţi în poziţii solemne, chiar bizare, etalând reverenţe cazone la ocazii aniversare numai de ei cunoscute şi sfruntând tihna noastră de a-i provoca ademenitor, pentru nişte timpuri pentru care au luptat dar pe care nu le-au mai apucat...  
  
Uniformele şi orizonturile spre care privesc par asemănătoare celor din războiul civil de acum aproape 150 de ani, cu toate că bătăliile n-au pârjolit pământurile acestor meleaguri, apoi raritatea exit-urilor în această regiune cu relief accidentat fac să ajungem anevoios până aproape de Sausalito, în dreptul insulei Îngerilor, reper turistic căutat de iubitorii de promenadă şi amurguri romantice, iar dincolo de ea, pe malul drept al golfului, dealurile domoale ale Berkeley-ului, înălţimi de pe care domină vestita Universitate californiană.  
  
Din depărtare apucăm să vedem porţiunea dinspre Richmond a podului San Rafael, primul din lanţul de cinci ce traversează golful de la nord la sud şi la capătul căruia, în stânga, intuim închisoarea de maximă securitate San Quentin.  
  
Golful San Francisco este negreşit o mare interioară, precum lacul Ontario de pe coasta răsăriteană, având acelaşi statut navigant, însă vântoasele celui din urmă nu intereacţionează nici pe departe cu curenţii oceanici greu de stăpânit ai oceanului, în pofida hulei cumplite pe care am văzut-o iscată în toamna târzie a anului două mii, în drum spre Toronto.  
  
Venind spre Frisco zărim downtown-ul cocoţat pe dealuri, pante abrupte, culmi mai acătării şi el crucificat în azurul înceţoşat, scămoşat ce “inundă” oraşul dinspre ocean şi din care ţâşnesc birourile şi sediile firmelor şi concernelor cu profil financiar-bancar, tehnologic, industrial, etc.  
  
Maşina rulează aparent monoton, vântul în rafale încearcă îndemânarea lui Darrell, viitorul nostru ginere, mai ales la traversarea podului, coloana sutelor de maşini aliniază din mers accesul oarecum poticnit însoţit deseori de scrâşnetul roţilor, nevoite să asculte comenzile de frânare pentru a evita ciocnirile şi tamponările nedorite. 
  
Impactul vizual este magnific, deconcertant îndrăznesc să spun, neputinţa de a privi aproape o “agresiune” la adresa frumosului care ţi se oferă atât de generos, minunăţiile cu care Dumnezeu a dăruit aceste tărâmuri şi din care noi nu folosim decât o mică parte sunt mai presus decât “dotările” noastre naturale de percepţie şi analiză, sensibilitatea, bagi seama, nu mai este aici o făcătură aflată sub zodii trecătoare ci obligatoriu un atribut al proniei divine, pentru a nu mai vorbi de ambientalul natural cu care Creatorul a cadorisit aceste locuri.  
  
În stânga podului şi în apele golfului se lăfăie, înconjurate de apele înspumate ale fluxului, la nici două mile celebra închisoare Alcatraz de pe insula omonimă, iar mai spre sud, sub podul San Francisci-Oakland insulele Comorilor şi Buena Yerba. Am oprit la ieşirea de pe pod, într-o rotondă care desfăcea suveniruri, tricouri, brelocuri, ilustrate, tablouri pânzate şi cauciucate sau statuete cu heraldica locurilor, iar mai jos, într-o vale de flori statuia în mârime naturală a inginerului Strauss.  
  
La costum şi cravată, cu pantalonii călcaţi - cum un tipicar cavaler medieval îşi rânduieşte “harnaşamentul” înaintea turnirului - cu fruntea puţin teşită şi cutezătoare, dar proeminentă ţinteşte cu agerime parcul din faţă Il Presidio, lăsând în spate propria operă. 
  
Pe un postament rotund din marmoră albă, închenariate pe o placă de piatră cenuşie şi scrijelite într-o caligrafie impecabilă, cuvintele :  
  
“ Aici la Poarta de Aur se arcuieşte peste maluri Eternul Curcubeu, pe care el l-a zămislit şi l-a aşezat să împlinească o promisiune, pentru ca cursa omului să dureze până în veac”. Şi alăturat, împresurând soclul ce-i cinstesc vocaţia de constructor şi poet, versurile : “ În cele din urmă sarcina a fost îndeplinită/ Strălucitoare sub soarele vestului/ Podul ameninţă înălţimea munţilor din zări/ Lumea este o punte care demonstrează/ Că străbate peste tot timpul/ Lăsând la o parte mii de speranţe şi temeri/ Blestemată de o mie de zâmbete ironice/ Aici ea stătea şi construia/ Dar întreabă pe cei ce-au întâlnit duşmanul/ Care a stat deoparte când lumera a fost slabă/ Întreabă-i cât au plătit ?!/ Cu mult deasupra capului/ Sunt lumini care vor licări/ Departe, departe/ Viaţa este un pârâu odihnitor... Semnează, Joseph B. Strauss, engineer and poet, 1937.  
  
În spatele statuii şi pe fundal promontoriul teşit din Marin County, “mânjit” din loc în loc de pete pâlcuite de molizi, stejari şi pini pitici prin care se strecoară şerpuind poteci asfaltate, cât să permită accesul maşinilor, unele de-a dreptul înguste, pentru ca pasul turiştilor să încetineze pentru a admira de la înălţime, neasemuita părticică de rai care este întâlnirea dintre ape... Pare un platou denivelat, cu forme tumulare care îşi etalează îndrituita calviţie, “mascată” cât se poate de râpe humoase şi pereţi de granit ce se expun soarelui arzător. 
  
Ne îndreptăm spre Frisco pe o şuviţă pietruită de drum, care ne va duce direct în postul militar Il Presidio, vechiul punct de apărare în San Francisco Bay. Înfiinţat de spanioli exact în anul proclamării independenţei celor 13 colonii engleze de către Congresul de la Philadelphia, în 1776, locul fusese odinioară o tabără a amerindienilor californieni, înconjurată de ziduri prevăzute cu palisade. 
  
În 1822 când şi-au câştigat independenţa, mexicanii au preluat acest acest avanpost militar, însă doar până în 1846 când tânărul stat nord-american anexează California şi Il Presidio este transformat în bază militară a federaţiei. Soldaţii unionişti s-au antrenat aici pe vremea războiului civil iar în timpul celui de-al doilea război mondial Il Presidio devine un important centru de comandă al operaţiunilor militare din Pacific.  
  
Opera de plantare cu pini şi eucalipţi, obicei care pe la noi în trecut domnitorii îl celebrau cu ctitorirea de biserici, pe locul fostei “fortăreţe” de mai ieri a dus la amenajarea unui muzeu în aer liber, cu artefacte ale istoriei relativ recente dar şi cu o componentă naturală şi de divertisment desfăşurate pe aproape 1500 acri de pământ.  
  
Piese de artilerie aparţinând altui timp tehnologic şi militar (tunuri, afeturi, branduri, banduliere, cartuşiere, etc.), obiecte care prezintă istoria armatei cantonată în zona golfului (uniforme cu vipuşti, fireturi şi epoleţi ale profilului de armă, arme vechi, muschete, săbii, cuţite curbate, baionete, etc) sunt expuse în sălile vechii construcţii din timpul războiului fratricid din al şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea. 
  
Pe pereţi sunt întinse portrete şi fotografii, montaje grafice şi chiar fotografice de pe câmpurile de luptă, topografii strategice, diorame tematice, iar pe pardoseală machete cu ostaşi în miniatură ascunşi în tranşee, cazemate prevăzute cu turnuri de veghere, apoi nişte soldaţi prinşi într-o ambuscadă a inamicului, îmbrăcaţi înadins în uniforme adecvate “capitulării”, făcute şi aduse din statele confederaţiei antiunioniste mari producătoare de plante textile, toate obţinute din lemn sau materiale sintetice, ebonită obţinute prin tehnica traforajului şi tot toate ca un arc şi un semn peste timp că îndrăzneala de a fi aruncat sămânţa dezbinării le-a fost iertată, cu siguranţă de toţi şi de toată America şi pentru totdeauna.  
  
Muzeul are colecţii predilecte pentru mortiere ale armatei federale din războiul civil, rolul acestora de a fi fost pavăză dar şi un instrument de “îmblânzire” a celor din vest, care contestau tendinţele centralizatoare (citeşte şi acaparatoare) ale rezidenţiabililor din “D.C.”... Mai jos, pe o peluză în pantă, împrejmuit de un gard ciudat din ţăruşi albi se află cimitirul pentru animale (Pet Cemetery), iniţial locul unde erau îngropate doar animalele armatei. Se pare că civilii din oraş au violat acest spaţiu şi au găsit loc de îngropăciune şi pentru patrupedele lor canine atât de îndragite procedând la o împărţire sui-generis a locaţiei, laolaltă cu vitejii eroi ai lumii necuvântătoarelor ce i-au însoţit pe vremuri – printre acestea o excepţie, calul generalului Pershing, vestit veteran al războiului din epoca Lincoln. 
  
Cu toate că zăresc orizontul nemărginit al oceanului, inima mi se strânge şi simt furnicături în picioare prefaţându-mi inimaginabila întâlnire cu “marea cea mare” a lumii, cu îndoiala nelămurită că atât de simplu se va petrece totul. Îmi distrage atenţia câteva clipe Cliff House, locul unde se afla cândva un fel de castel din lemn, un aşezământ termal care aminteşte de băile Cetăţii Eterne. Băile includeau 6 piscine cu apă sărată aflate sub un acoperiş de sticlă, însă toate astea le privesc în nişte ilustrate pentru că băile au fost distruse de un incendiu violent acum patru decenii, iar castelul cu mult înainte. 
  
Pe locul staţiunii balneare se află o mlaştină acoperită cu alge care inundă cu luciul străveziu şi alunecos ruinele fortului. Ni se spune că va fi renovat în curând, în timp ce în urechile noastre năvălesc asurzitor urlete stridente, înspăimântătoare, de animal înjunghiat. Parcă răpăiaiu dinspre megafoane rătutindu-ne, iar noi ne uitam devastaţi la liniştea celorlalţi, miraţi că-şi pot ţine tonusul în echilibru şi că panica în care intrasem era pentru ei o stare de neînţeles. 
  
Cum de altfel se şi întâmpla, pentru că undeva, la picioarele povârnişului stâncos, pe falia de ţărm în care valurile se rostogolesc spumegânde îşi drămuiesc viaţa în semicaptivitate leii de mare, asemănătoare în parte morselor, fără colţii acestora proeminenţi şi în parte focilor, cu mustăţile lor abundente şi mai lungi, că-ţi vine să zici ca la oameni, de n-o fi cumva un hermafrodit amfibiu, corcitură acvatică aproape înfricoşătoare de nu s-ar întâmpla să existe pe un ţărm la ocean, îngrijite şi privite de oameni !...  
  
Trăiesc şi în libertate absolută, în colonii nu prea numeroase, având o organizare abia decelabilă într-o turmă care aparent este alandala – cum am să văd doi ani mai târziu, undeva dincolo de Santa Cruz, ceva mai la nord de Santa Barbara, pe şoseau de coastă de la nord la sud, pe fâşia pacifică californiană a Statelor Unite. Mişcările lor languroase şi băloase, mirosul stătut de hulă oceanică aflată în agonie şi care-şi epuizează freamătul furtunos în hăurile şi crevaşele stâncilor marine fac să exale putreziciunile cine ştie căror organisme, pe care începem să le simţim abia acum din plin.  
  
Aproape că trăim o promiscuitate olfactivă, declanşată de aceşti “coioţi” ai Pacificului, undeva în zona Fisherman ‘ Warf, la Pier 39, debarcader din apropierea Muzeului Naţional Maritim din San Francisco, câteva zile mai târziu, când vom naviga deja cu o mică ambarcaţiune de agrement în jurul şi apoi atăt de aproape de insula celebră a şi mai celebrului Al Capone, din Alcatraz-ul tinereţilor sale penitenciare... 
  
De fapt întregul spaţiu limitrof oceanului, inclusiv platforma continentală pe care fiecare ţară şi-o stabileşte în conformitate cu reglementările internaţionale în domeniu delimitând-o între 30 şi 60 de mile de ţărm – constituind zona aşa numitelor ape maritime ale statului sau ape maritime riverane, în cadrul cărora statul respectiv îşi poate dezvolta activităţi industriale specifice, piscicole, militare şi civile, de cercetare biomarină, meteo – dincolo de care se află perimetrul incomparabil mai întins al apelor de folosinţă internaţională este destinat unor cercetări şi experimente diverse, inclusiv militare, cu acceptul avizat sau nu al statelor din regiunea riverană... 
  
Latura vestică a complexului muzeal şi de agrement Presidio este proclamată zonă de mare interes naţional sub numele de “Golden Gate Area Recreation (Centru National de Agrement Golden Gate), un areal întins pe apă şi pe uscat şi care include promontoriul sudic al podului dar şi întreaga coastă maritimă occidentală a oraşului San Francisco şi vecinătăţile din acea parte, inclusiv câteva insule mici, mai mult stânci răsărite din ape şi cu terenul dimprejur ca Mile Rock, Seal Rock, până la punctul cel mai sudic din această falie de ţărm, Point San Pedro. Il Presidio urmează să devină cel mai mare promontoriu de agrement din Statele Unite ale Americii. 
  
În afară acestui uriaş perimetru de pământ şi apă, la nord, în apropierea Peninsulei Marin şi la sud de San Pedro se desfăşoară năvalnică, nemărginirea lui Monterey Bay National Marine Sanctuary, fantastică biosferă a Pacificului Occidental, cu o varietate de specii exhaustivă, cu o seismosferă şi vulcanosferă inedite şi primejdioase în cel mai înalt grad (vezi, pentru similitudini “Cercul de foc al Pacificului”, de pe celălalt mal al oceanului) şi pe care n-am reuşit să le admir decât de la distanţă, sub forma unor insule şi stânci răsfirate în apropiere de ţărm şi a unor vase în larg ce scrutau probabil obiectul lor de cercetare, neîndoielnic cu o aparatură adecvată, sofisticată. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Golden Gate şi coyoţii oceanului / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 178, Anul I, 27 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!