Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI SFÂRŞIT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul XIX  
CARTUŞ O AMINTIRE DUREROASĂ  
În fiecare iarnă aşteptam Crăciunul cu sufletul la gură: în primul rând era vacanţa mult visată după trei luni de şcoală şi pe urmă, era pomul de iarnă. Până la opt ani am crezut în povestea lui mami cu sacul plin de jucării şi cadourile pe care le purta Moş Crăciun, prin nămeţi, de la o casă la alta. Niciodată până atunci nu bănuisem că ar putea să fie altfel decât îmi povestea ea şi dacă o mai supărăm din când în când, o dată cu întîi decembrie mă sileam să şterg toate amintirile rele şi să mă port ca o fetiţă cuminte.  
Acest lucru nu era uşor deloc când copiii ţipau pe stradă până târziu, alegând cu saniuţele sau bătându-se cu bulguri de zăpadă. Eu nu-mi permiteam decât să mă dau pe gheaţă de la şcoală până acasă. Mami era foarte strictă şi după ce îmi terminam lecţiile, trebuia să stau să citesc. Singura mea răzbunare era realizată de Cartuş, care, mirosindu-mă că îmi doream să mă joc în zăpadă, cum intram în curte, îmi sărea în piept şi până când nu mă punea jos şi îşi punea labele pe pieptul meu, nu mă lăsa. Când reuşeam să mă ridic, plină de zăpadă pe palton şi fără căciulă, aruncam cu zăpadă în el şi nemulţumit de bulgării reci cu care îl loveam, începea să alerge în jurul meu, să latre ca un nebun şi până nu-mi fura căciula sau mănuşile, nu se astâmpăra.  
În fiecare an de Crăciun avea şi el un cadou care, adesea, era un os mare de porc la care rodea mai multe zile în şir în cuşca lui.  
Iarna, mami ne tricota, la toţi din curte, şosete şi mănuşi din lâna adusă de tataie de la ţară. Cum erau prin casă mai multe vechituri din lână, a hotărât să-i facă, în iarna aceea şi lui Cartuş o vestă, care să-i înconjoare burta şi spatele. În fiecare seară deşiram la lână, ajutată de tanti Oala, pe care tata-mare o făcea ghem şi pe care mami o aştepta să tricoteze la vesta lui Cartuş.  
Tata-mare îi mutase coteţul în magazine din cauza gerului, unde îi pusese o pătură veche să-i ţină de cald şi grijuliu cum era, îi mai dădea şi târcoale noaptea, să fie convins că “băiatul nu suferea de frig”. În seara când mami a terminat de tricotat, cu un aer puţin încurcat tata-mare a întrat la noi. Se foia pe scaun şi nu ştia cum să înceapă discuţia. Abia când mami a pus vesta pe masă în faţa lui i-a spus:  
-Măi Marioară, eu cred că este prea mult să aşteptăm încă o săptămână până la Crăciun. Ce ştie Cartuş de pom? Nu crezi că ar fi mai bine să i-o punem în seara asta. Au spus la difuzor că o să fie ger.  
-Cum să nu! i-a spus mami şi a sărit să deschidă uşa.  
După labele de pe scări bănuiam toţi că era în faţa uşii, aşteptându-l pe tata-mare să iasă de la noi. Cartuş, nedumerit de ce se întâmplă cu el, a protestat în felul lui, după care, bucuros, se uita la noi cu urechile drepte şi cu ochii sticloşi. Avea un aer mulţumit cu noua vestă, iar tata-mare era în extaz.  
-Băiatul meu! îi spunea într-una.  
Şi mulţumit, tata-mare s-a întors spre mami:  
-Ai făcut o adevărată pomană. A îmbătrânit şi el săracul. Cu frigul ăsta îi îngheaţă oasele!  
În seara aceea am avut certitudinea că ocupăm locul doi în inima lui tata-mare, după Cartuş.  
Gelozia mi-a piscat inima, dar m-am consolat repede pentru că îl aveam şi pe tataie Gogu, căruia puţin îi păsa de Ciobănel. Pe cât era de iubit în curte Cartuş pe atât era de urât pe stradă. Nimeni nu îndrăznea să treacă pe trotuarul nostru din cauza lătratului furios al lui Cartuş, iar de intrat în curte, nici vorbă! De cele mai multe ori vecinii noştri îşi înjurau câinii, care nu se oboseau nici măcar să latre, dacă cineva striga la poarta lor.  
-Nu sunt iubiţi, le spunea tata-mare, ”să se obosească pentru un codru de pâine aruncat în scârbă?” Câinele trebuie iubit, îi trebuuie afecţiune ca unui om, dacă vrei să te iubească şi el la rândul lui.  
În fiecare an veneau cu colindul, din poarta în poartă, copiii de pe strada noastră sau de pe alte străzi. În anul acela s-a întâmplat ca la poarta vecinilor să bată o trupă de “trubaduri” rău intenţionaţi. După ce au intrat în curte şi au strans lucrurile îngheţate de pe sârmă, le-au cântat colindul cu mare bucurie pentru că nimeni nu remarcase că sârmele erau goale.  
În entuziasmul lor nu au văzut tăbliţa de la poarta noastră şi au dat să intre şi la noi. Într-o secundă Cartuş era în faţa porţii şi fericit că avea motiv să alerge pe stradă, i-a pus pe fugă, dar nu înainte de a muşca doi dintre ei şi de a sfâşia paltonul prea lung purtat de un al treilea. Era aşa de furios Cartuş, că nici vocea lui tata-mare care îl striga cu disperare nu l-a adus înapoi la poartă, decât după ce a reuşit să vină în gură cu o bucată destul de mare din stofă.  
Vecinii, atraşi de lătratul furios al lui Cartuş şi de ţipetele victimelor, au ieşit în stradă.  
-De ce nu închideţi poarta cu cheia, vecine? au început să strige cu toţii supăraţi.  
-O să omoare pe cineva, într-o zi, fiara asta sălbatică! ţipa o altă vecină.  
-Ce căutau la mine în curte? Bine le-a făcut! a ţipat tata-mare la toţi vecinii guralivi, după care a intrat în curte în urma lui Cartuş care, cu un aer vinovat, mergea cu urechile pleoştite şi cu coada între picioare.  
-Tata-mare să nu-l baţi! i-am spus cu vocea tremurând şi de frig, dar şi de frică, pentru sărmanul Cartuş, care părea mai vinovat decât un hoţ prins asupra faptului.  
-Cum să-mi bat băiatul! mi-a răspuns mirat de întrebarea mea.  
Şi, vesel de scena la care fusese martor, tata-mare a început să-i povestească lui mami cum au plecat cei trei “trubaduri” jerpeliţi, cât de furioşi erau şi cum îl ameninţau cu moartea pe bietul Cartuş.  
-Înjurăturile nu prea erau româneşti! i-a spus ca şi cum mami trebuia să tragă concluzia singură.  
-Săracii copiii! a spus tanti Oala, necăjită pe Cartuş.  
-Ce copii?! am sărit şi eu cu gura. Erau mai înalţi decât tata-mare.  
Cartuş îşi muta capul de la unul la altul şi în întunericul de afară, ochii îi străluceau ca două steluţe.  
-Închide-l în magazie, în noaptea asta! i-a spus mami, dacă mai trece cineva prin poartă, fără să ştie că avem câine, ne face un bucluc.  
-Tocmai în seara asta nu am să-l închid, îi las uşa deschisă de la magazie, că mai profită cu colindul şi mai sare gardul şi unul cu mână mai lungă.  
Am întrat în casă şi l-am lăsat pe Cartuş mulţumit să intre şi el în coteţul lui din magazie. Toată noaptea Cartuş a lătrat şi a patrulat prin curte de la poartă până la uşa lui tata-mare. Spre dimineaţă m-am trezit în zgomotul făcut de tăticu care încerca să reaprindă focul în sobă.  
-Cartuş doarme, toată noaptea a lătrat! i-a spuns mami.  
-O fi şi el obosit şi îngheţat! i-am răspuns somnoroasă.  
Mulţumită că îl ştiam pe Cartuş la adăpost, m-am acoperit şi mai bine cu plapumă şi am adormit mai repede decât seara, când îl auzeam lătrând singur în curte, în întuneric şi în frig. ”Cum are grijă de noi, manca-l-ar tata-mare de băiat frumos!” mi-am spus mulţumită.  
Nu ştiu cât am dormit, dar m-am trazit în ţipete şi plânsete. Speriată, am privit în jurul meu, am sărit din pat ca o nebună direct în ghetele puse lângă sobă şi am dat fuga în curte aşa cum eram în pajama.  
Când am ieşit, într-o secundă i-am văzut pe toi aşezaţi în cerc pe zăpadă, aşa cum erau în pijamale şi numai la a doua privire, l-am văzut pe Cartuş întins cu capul spre spate, căutându-i privirea lui tata-mare. Gura îi era plină de spumă. Nu auzeam nimic. Vedeam scena ca într-un film fără sonor. Deodată mami s-a ridicat şi a intrat în casă, după care tot grăbită a ieşit cu o cană de lapte. Tăticu, nervos, îmi caută sania, iar tata-mare a intrat în casă şi s-a întors cu paltonul peste pajama şi cu ghetele cu şireturile desfăcute. Numai căciula îi era undeva pe ceafă. La fel de repede a intrat şi a ieşit şi mami din casă şi mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, a ridicat din zăpadă lanţul saniei. Tăticu şi cu tanti Oala se chinuiau să-i toarne în gură lui Cartuş laptele din cană.  
Eram înţepenită pe scară de frig şi de nenorocirea care se abătuse asupra noastră şi a lui Cartuş. Ca prin vis l-am văzut pe tăticu aşezându-l pe Cartuş în sanie şi pe mami, care alerga cu sania în urma lui tata-mare care deja deschidea poarta.  
Plecau la dispensarul veterinar, destul de departe de casa noastră, cu speranţa că doctorul, dacă ajungeau la timp, avea să-l salveze pe Cartuş.  
Când intram în casă, am auzit-o pe tanti Oala:  
-Cine crezi, Ionele, că ne-a făcut-o?  
-Vagabonzii de aseară! i-a răspuns tăticu în clipa când mă ridica în braţe.  
Abia în casă am realizat că îl pierdusem pe Cartuş, pe prietenul meu mai mare, cum îi spuneam când ne jucam amândoi. M-am urcat în pat, m-am acoperit cu plapuma şi am început să plâng. La început fără zgomot, să nu mă audă tăticu, ca încet, sub presiunea amintirilor, să plâng în hohote. Aveam senzaţia că timpul avea să se oprească în loc. Fără Cartuş curtea nostră nu avea suflet. Despre cine aveam să vorbim toată ziua, aşa cum aveam obiceiul? Pe cine aveam să arunc vina, când din greşeală mingea îmi cădea printre flori?! Cartuş accepta să fie certat fără să ştie care era motivul şi ca un prieten ce îmi era, îşi lasă urechile pleoştite, îşi ascundea coada şi fără să mă privească, pleca la coteţ.  
Cine avea să-mi şteargă lacrimile? Ce era drept, de multe ori limba lui mă dezgusta când şi-o trecea peste obrajii mei umezi, dar era felul lui de a mă consola, de a mă asigura că era lângă mine. După ce suspinam destul de tare, să fiu auzită în toată curtea, îmi încolăceam braţele în jurul gâtului lui Cartuş şi îl strângeam la piept cu atâta dragoste şi puere, că de multe ori mă temeam să nu-l stranguelz. Cartuş accepta gestul meu de iubire fără să-şi mişte nici măcar coada şi numai când mă ridicam şi îi propuneam să ne luăm la întrecere până la poartă, înţelegea că îmi trecuse supărarea şi alerga vessel sau pe lângă mine sau mă depăşea şi mă aştepta lângă gard cu un aer triumfător.  
Cartuş era peronajul principal din curte şi din viaţa noastră. Plângeam pentru prima dată cu adevărată durere. Printre atâtea clipe fericite petrecute în tovărăşia lui, mi se furişa în minte şi în inimă, gândul că poate deja era mort pe drum fără să fi ajuns să-i spun cât de mult l-am iubit şi cât de mult aveam să-i duc dorul.  
Într-un târziu am auzit voci şi zgomot în curte. Se întorceau pentru că doctorul nu avea ce să-i facă. Era prea târziu şi agoniza. Tata-mare zicea că a vrut să moară în curtea pe care o păzise cu atâta devotement şi înconjurat de toţi.  
În grabă mi-am încălţat de-a-ndoaselea ghetele şi am ieşit în curte. Mami, de obosită, căzuse pe scările de la intrarre, iar tata-mare, îngenunchiat lângă sanie, plângea şi îl ruga să bea din lapte.  
M-am aplecat tremurând lângă sanie şi cu lacrimile care îmi întunecau privirea, m-am aşezat în zăpadă lângă tata-mare.  
Cartuş suferea, cu limba scoasă şi plină de o spuma albă de la otrava înghiţită şi de la laptele pe care i-l turnau. Se uita la noi cu o licărire pe care o vedeam prima oară în ochii lui mari şi întunecaţi: era milă, ne cerea poate să-l salvăm, era neputinţa lui de a înghiţi laptele, sau poate era durerea despărţirii.  
-Tata-mare, i-am spus plângând, Cartuş plânge.  
-Plânge pentru că îi arde otrava stomacul şi pentru că mă lasă fără băiatul meu frumos! mi-a răspus printre hohote.  
M-am aplecat şi i-am luat picioarele din faţă în mâinile mele şi le-am acoperit cu pijamaua, după care l-am luat de gât şi am încercat să-l strâng la piept. Pentru o fracţiune de secundă i-am văzut zâmbetul un pic ştrengăresc, aşa ca în zilele bune, când mă consola el şi dintr-o dată, capul i-a căzut într-o parte.  
-A murit! au ţipat toţi cu disperare. L-am strâns cu şi mai multă forţă şi am început să-l strig. Regretam că nu am putut să-i spun cât îl iubeam, pe bunul şi frumosul meu prieten!  
Era aşa de mare durerea despărţirii de Cartuş, că numai în clipa când, cu greu, mami m-a desprins de el, am ştiut că aici se oprea tot ce fusese mai frumos în copilărie. Pentru prima dată simţeam că în viaţă sunt multe lucruri care ne scapă de sub control şi în afară de lecţii, cel mai frumos lucru era prietenia şi cel mai trist, despărţirea.  
L-am îngropat pe Cartuş în pământul îngheţat de sub cais. Am săpat toţi la groapa, pe care tata-mare a vrut să fie mare. Ani de zile, când intram şi ieşeam din curte, primul gând era la Cartuş.  
Adesea îl salutam în tăcere, dar nu cu indiferenţă; ştiam că îi plăcuse să fie tratat cu multă afecţiune. Primăvara îi sădeam panseluţe şi râdeam pentru că erau singurelele flori care îi plăceau şi printre care trecea cu grijă să nu le strivească sub picioare.  
Ani de zile m-am întrebat: dacă el, Cartuş ar fi fost un prieten, oare tot la fel de mult ne-ar fi iubit şi tot la fel de uşor mi-aş fi amintit de el?!  
 
SFÂRŞIT  
Beirut, iunie-2001  
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI SFÂRŞIT / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!