Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI X
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul XVII  
BĂTĂIA “AR FI RUPTĂ DIN RAI”?!  
Dacă vacanţa a trecut în zbor, amintirile din cele trei luni de joacă se uitau mai greu. Fusese aşa de dulce vacanţa, că mă uitam cu părere de rău la mami, care, cu aceeaşi pasiune ca toamna trecută, îmi învelea caietele cu hârtie albastră.  
-Nu a mâncat-o nici anul acesta câinii? m-a întrebat tata-mare cu zâmbetul lui şmecher pe sub mustaţă.  
-Da crezi că mai sunt fraieră să arunc unturacaă anul trecut? i-am răspuns cu un aer deştept.  
Tata-mare îşi trăia cu mine o perioadă din copilăria pe care nu o avusese. Îi plăcea să mă instige la nebunii şi atunci când acestea se întorceau cu câteva palme în partea ruşinoasă, sărea ca fript să-mi ia apărarea şi “ pentru mine s-ar fi certat cu toată strada”. Numai că, din nefericire, consecinţele ieşeau la iveală când nu era prezent, aşa că spusele lui nu mai aveau nicio valoare pentru “fundul meu”, care se înroşea sub palmele lui mami. Când intra în curte şi mă vedea prea cuminte, mă întreba din priviri “ce s-a întâmplat?” în absenţa lui. În cazul că eram cuminte fără niciun motiv special, mă lăsa în pace, dar simţeam că îşi muncea mintea, cam ce farsă ar putea să-mi facă să se distreze pe socoteala mea. Dacă îi făceam semn că am “încasat ceva”, devenea nervos şi începea să certe “muierile”care au un singur copil în curte şi îl bat fără motiv,  
Cel mai adesea tanti Oala sărea cu gura pe el “că se amestecă în educaţia mea, el care nu ştia cât era de greu să educi un copil!” Numai mami îi zâmbea în ambele situaţii şi îi amintea că “bătaia este ruptă din rai”.  
Prima zi de şcoală a început mai greu decât cu un an în urmă, când mă întorsesem cu caietele pline de cerneală şi pătată de ruşine .  
În Toamna lui 1960, când m-am întors de la şcoală, mami spăla în curte în albia de lemn. Erau rufe peste tot; şi în albie şi în lighean, care ateptau să fie spălate a doua oară. Pe pirostrii, în curte, fierbea un cazan cu cearşafuri şi feţe de pernă, albe. Era cald, cu un soare vesel pe un cer senin, care mă îndemna la o joacă nebună. După spusele lui mami trebuia să profite de căldură, să-şi aranjeze casa pentru toamnă. Nimic nu avea aerul să-mi strice programul, aşa că am mâncat repede la masa din curte, cu faţa spre stradă. Printre crăpăturile gardului de zid urmăream agitaţia din stradă. Cameluţa se juca veselă cu Nuţa şi vorbeau tare, să-mi atragă atenţia ca să ies cât mai repede în stradă. Noua noastră învăţătoare ne dăduse din prima zi să învăţăm “Imnul României”. În clasă cele patru strofe mi se păruseră destul de uşor de reţinut, aşa că nu am considerat că era necesar să-i spun mamei ce lecţii aveam pentru a doua zi.  
Era prima zi de şcoală şi nu vedeam nimic grav, dacă uitam, pentru o oră, ce lecţii aveam de făcut, din moment ce mami spăla. Nu se merita să-i întrerup munca, să mă asculte recitând. Cu cea mai bună intenţie când înghiţeam ultima bucată de prăjitură, închizând poarta în urma mea, cu vitejia unui haiduc, m-am aruncat în “focul jocului”.  
Trecuse de ora cinci, când mami, după ce şi-a întins ultimele rufe şi-a amintit de mine. Şi-a aruncat privirea peste gard şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în curte. Eram aşa de infierbântaţi cu “leapşa” că nu m-a lăsat inima să intru la primul semn. Cred că joaca a mai durat peste o jumătate de oră, până când mi-am amintit de semnul făcut peste gard şi speriată, m-am întors acasă.  
-Nu va dat nimic pentru mâine? m-a întrebat mami, când, obosită, m-am aşezat pe scările de la intrare.  
-O nimica toată! i-am răspuns aparent indiferentă, dar cu inima cât un purice la gândul că patru strofe mă aşteptau pe prima pagină a cărţii de citire, aşa că picioarele care îmi tremurau de cât alergasem şi-au mărit şi mai mult vibraţiile.  
Mă uitam la mami, cum i se măreau ochii privindu-mă şi după cum îşi mişca mâinile înroşite de la spălat, m-am gândit că am toate şansele să i le obosesc şi mai mult. M-am sculat cu energie să mă conving că totul ar fi “apă de plaoie” şi cu voce tare, am început să citesc: ”Te slăvim Românie, pământ părintesc”, după care cu o voce mai înceată am continuat restul versurilor din prima straofă. Le-am citit de mai multe ori, sub privirea de uliu a mamei. Închideam cartea şi încercam să la recit pe toate, dar nu-mi venea în minte decât primul vers, după care un gol îmi înghiţea memoria şi nu îmi aminteam nici măcar primul cuvânt din versul următor.  
Le citeam vers dup avers, de zeci de ori, dar când le reluam pe toate, ca într-o magie, se ştergeau. Din ce intram în panică, nu mai ştiam nici să le citesc. Trecuse mai bine de o oră şi nu ştiam nici măcar primul vers din strofa a doua.  
-Treci la a treia! mi-a repetat mami cu autoritate.  
Nici cu a treia şi nici cu a patra treaba nu a mers mai bine. Dacă la început ochii m-au ajutat cel puţin să citesc correct, la sfârşit numai recunoşteam nici literele. Eram frântă şi doream să-mi întind picioarele obosite de alergat şi să dorm. În clipa când ochii mi se închideau şi cartea îmi alunecă din mână, m-am trezit ridicată pe sus de mâna mamei şi după ce m-a pus dreaptă pe nenorocitele de picioare, mi-a tras câteva palme, aşa de tare la “funduleţul meu” deja obosit de câte căzături luasem la leapşă, că m-am trezit ţipând ca din gură de şarpe. Cred că nici la covor nu bătuse niciodată cu atâta forţă, cum bătea la fundul meu. Tăticu nu era acasă, iar tata-mare se culcase devreme, aşa că, toate ajutoarele mele erau absente. Într-o secundă am realizat în ce situaţie grea mă aflam. Tanti Oala, după ce a scos capul pe uşă şi a aflat motivul, a închis-o la fel de repede, dar nu înainte să-şi dea cu părerea:  
-Trage-i bine, să se înveţe minte! Ştii proverbul: ”Ai carte, ai parte!” Chiar aşa, să alerge mai rău decât un câine toată ziua pe stradă cu mucoasle alea mici!  
Singurul meu prieten în seara aceea a fost Cartuş, care, impresionat de ţipetele mele a început să latre la fereastra noastră, după care a plâns şi el ca un copil.  
În final, am tăcut din cauza lui, îmi era milă de el, mai ales că toată după-amiaza, ne privise lătrându-ne cocoţat pe gard, trist şi enervat că nu putea să alerge cu noi şi mai ales, că nu îi ţinusem tovărăşie în curte.  
-La spălat şi la culcare! La ora patru am să te scol să înveţi “Imnul”!  
Eram fericită că abandonase ideea să-l învăţ în seara aceea, aşa că îmi rămânea o speranţă, poate muream până dimineaţă şi nu mai aveam pentru ce să-mi fac probleme.  
Abia culcată în pat am realizat că o luasem aşa de tare la fund că, indiferent în ce poziţie stăteam, mă durea piciorul drept. Am adormit suspinând. Noaptea a trecut mai repede ca niciodată, iar la patru dimineaţa, niciun minut în plus, eram rezemată de perete şi citeam de zor ”Imnul”. Până la şase dimineaţa ştiam cele patru strofe, mai bine chiar decât pe “Tatăl nostru”. Am mai avut dreptul la încă o jumătate de oră de somn, care mi s-a părut cea mai dulce din viaţa mea de până atunci.  
La prima oră de şcoală recitam prima din clasă ”Imnul României”, dar mare mi-a fost mirarea, când, la a doua strofă, învăţătoarea nemulţumită, mi-a făcut semn să mă opresc:  
-V-am dat numai prima strofă! mi-a spus cu reproş că nu fusesem atentă în clasă la indicaţiile ei.  
Am căzut pe bancă şi numai în contact cu lemnul tare, am scos un “au”, încât noua mea colegă de banca m-a privit mirată.  
Aveam ochii plini de lacrimi, gândindu-mă la câtă bătaie încasasem şi la urmele care se vedeau încă la ora patru dimineaţa pe pulpele mele slabe. Eram aşa de necăjită, că săraca învăţătoare, la sfârşitul orei, mai mult să-mi facă placere că îmi pierdusem toată ziua să învăţ “Imnul”, mi-a spus să-l recit pe tot. L-am recitat fără tragere de inimă, mă simţeam vinovată faţă de fundul şi pulpele mele că nu deschisesem bine urechile să o aud pe învăţătoare, până unde trebuia să ştim pe de rost.  
La prânz m-am întors mai infirmă decât “Peneş Curcanul” de la Plevna şi cum mi-a apărut mami în cale, am început să şchiopătez şi să mă vaiet.  
-Să ştii că am să mor! am început să strig. Când vine tăticu am să-i spun!  
Strigam pe un ton ameninţător. Mami nu mi-a dat nicio importanţă, numai tanti Oala, când mi-a ridicat fusta, a fluierat a pagubă.  
Seara i-am povestit lui tata-mare despre bătaie şi de neglijenţa mea. Dacă el râdea cu lacrimi, eu rânjeam ca un căţel care nu îndrăznea să-şi arate colţii, dar care l-ar fi sfâşiat pentru lipsa lui de interes faţă de partea mea ruşinoasă.  
Bătaia încasată dacă a trecut ca o glumă în curte, a fost în schimb motiv de scandal între mami şi tăticu. La început m-am bucurat că măcar tăticu a simţit cu mine, dar, cum focul se aprindea între ei, am început să regret şi nu ştiam cum să-i opresc.  
-Dacă mai baţi fata, i-a spus ca o concluzie finală tăticu, am să te bat să intri în spital.  
A fost pentru ultima oară când am pârât-o pe mami, dar în privinţa ei, nu a fost nici pe departe ultima bătaie.  
A doua bătaie nu a întârziat să vină şi în mai puţi de trei luni o încasăm la fel de onorabil că şi pe prima. De data aceasta pe “Tabla înmulţirii”. Eram pe la începutul lui decembrie şi zăpada întârziase încă, până într-o zi când pe fereastra clasei am văzut toţi nişte fulgi mari şi rari, care în mai puţin de câteva minute cădeau atât de deşi, că toţi chuiam de bucurie.  
În prima recreaţie hotărâm cu Nuţa şi cu Nini să facem câteva ture cu sania înainte să ne apucăm de învăţat. Bineînţeles că mami nu a fost de accord, aşa că, imediat, eu m-am apucat de lecţii, iar Nuţa cu ceilalţi copii au început primele întreceri.  
Din ce ţipau mai tare, Cartuş îi lătra cu şi mai mare duşmănie, iar eu îmi ciuleam urchile, mai mult să disting vocile. În capul meu imiginaţia îmi reda totul ca pe un ecran: acum Nuţa se aruncă pe burtă, după ce a împins sania bine; Cameluţa, ca de obicei, se miorlăie, Gigi, din greşeală mai trântea pe cineva. Numai Nini arunca cu bulgări în geamul bunică-sii, îi plăcea să o sperie. Iar eu nu reţineam nici înmultirea cu şapte şi nici pe cea cu opt.  
După mai bine de două ore, mami a început să-şi piardă răbdarea. Dacă ea se mişca nervoasă pe scaun, eu intram în panică mai mult la gândul că, încă puţin şi ceilalţi vor intra în curţi şi voi pierde prima zi de sanie. Mami mai spera să reţin înmulţirile, în timp ce eu nu mai speram săprind câteva aruncături pe burtă pe sanie, de la colţul străzii până la calea ferată.  
La un moment dat gura îmi spunea numai prostii, iar mintea vedea sania şi zăpada prin pereţii camerei, o dată cu noaptea care cobora cu duşmănie şi am simţit cum una dintre codiţe se ridică în sus urmând traiectoria mâinii mamei. Mintea mi-a venit la loc şi am văzut în faţa ochiilor cartea deschisă, iar urechile nu mai percepeau decât vocea mamei. În mai puţin de un minute eram luată pe sus de la masă şi după câteva palme trase în viteză şi câteva zgâlţâituri, mai ceva decât era scuturat preşul din faţa uşii, eram iarăşi la masă, cu creionul în mână şi cu un caiet vechi.  
-Le scrii de zece ori, chiar de o sută de ori, dacă este nevoie şi nu dormi până când nu le ştii ca pe “Tatăl nostru”.  
De data aceasta nu am mai plâns; mi-aş fi pierdut somnul, aşa cum pierdusem şi joacă dorită cu sania. Fără să clipesc, am început să le scriu, să le recit şi în mai puţi de o oră, stăteam lângă godinul vechi în care ardeau cărbunii cumpăraţi în toamnă. Nu eram fericită că îmi salvasem noaptea, dar nu eram nici tristă că ratasem joacă. Pe furiş îmi pipăiam fundul, mulţumită totuşi că o luasem mai uşor decât cu “Imnul”. De data aceasta eram liniştită până şi în privinţa lui tăticu; nu avea să ştie nimic.  
A doua zi, ne întorceam de la şcoală: eu, cu un “foarte bine” la aritmetică; Nuta cu câteva linii la palmă; Nini avea urechile înroşite şi de frig, dar mai ales de câtă “urechială” luase, după spusele lui. Toţi sportivii erau acum cu capul plin de griji de ce aveau să spună acasă şi numai când m-am despărţit de ei în faţa porţii noastre, le-am amintit, mai mult să mă mulţumească pe mine că, ”bătaia este ruptă din rai”. M-au privit nedumeriţi şi probabil în sinea lor au crezut că necazul lor a fost un motiv de bucurie pentru mine.  
Nu aveau cum să bănuiască niciunul că, necazul lor era recompensa mea pentru cele două faimoase bătăi. Numai tata-mare mă consola în felul lui, fără să ştie că, în naivitatea mea, credeam că,”bătaia este bună pentru oase; ţi le îndreaptă să mergi drept şi că te împinge să creşti înaltă”.  
Ce îi puteam reproşa lui mami?! În primul rând nu mă întorceam nici ruşinată şi nici bătută de la şcoală. Învăţătoarele rupeau câteva linii pe săptămână pe mâinile aşa zişilor indisciplinaţi, fără nicio mustrare de conştiinţă nici faţă de lemn, dar nici faţă de elevi. Oricum ruşinea mea nu trecea gardul; rămânea între “ai noştri” cum îmi explica tot tata-mare. Singurul care nu rămânea sensibil la suferinţa mea era Cartuş. Cum simţea agitaţie în casă, nu se dezlipea de lângă uşa noastră şi dacă eu plângeam înăuntru, el o făcea pe treptele de la intrare. După ce termina cu mine, mami ieşea la el cu câte ceva în mână şi după ce îl mângâia, îi explica că nu vrea să fiu leneşă la şcoală sau să o mint că nu am lecţii. Cartuş părea convins de vorbele ei, sau poate de ce îi arunca să mănânce şi pleca mulţumit la el în coteţ. Câteodată îi băteam în ferestră şi imediat ce îşi lipea botul pe geam, mă prefăceam că plâng. Cartuş mă privea cu urechile ciulite şi după câteva ţipete şi văicăreli, mă lătra supărat şi pleca.  
Eram aşa de mirată de puterea lui de a pricepe totul, fără să poată fi păcălit, că, de multe ori mă simţeam mică şi proastă în faţa lui. Nu puţine au fost situaţiile în care mă întrebam cam cum ar fi reacţionat Cartuş dacă ar fi fost în locul meu?  
Cartuş era adevăratul proprietar al curţii. Nimeni nu putea mişca nimic, dacă el nu era prezent. Îl iubeam toţi şi în fiecare seară, unul dintre subiectele noastre era ultima lui ispravă.  
În iarna aceea tata-mare a căzut pe gheaţă destul de tare, că a fost obligat să steam ai bine de o săptămână în pat. În fiecare dimineaţă Cartuş lătra la fereastra lui şi până când nu-şi arăta capul de după perdea, nu se dezlipea de lângă zid. Ne întrebam toţi cum de ştia că era în pat?! De câteva ori pe zi tata-mare trebuia să facă un effort dureros, să-l asigure pe bietul Cartuş că totul era în ordine. Adesea tanti Oala îl certa şi îi arătă coteţul, dar Cartuş, fidel în iubirea lui, nu se mişca, ci numai îşi arăta colţii ameninţător. ”Ce poţi să ştii ce reacţii are un animal?” murmura ea şiruşinată, intra în casă.  
Frica ei mă distra şi fericită, îi povesteam pe şoptite lui tata-mare că, în sfârşit, există cineva pe lumea asta, căruia tanti Oala îi ştia de frică.  
Când tata-mare îşi pregătea butoiul de bere, Cartuş era alături de el şi dacă se întâmpla ca acesta să guste din lichidul tulbure şi gălbinicios, fără să-i dea şi lui, mârâia supărat, după care, cu capul aşezat pe labele din faţă, plângea ca un copil.  
“L-ai făcut beţiv!” îi reproşa tanti Oala. Tata-mare nu-i răspundea şi pe furiş bea cu Cartuş butoiul de bere, ca doi adevăraţi prieteni. ”O cană ţie, două mie!” îi spunea când cobora în pivniţă. Numai că săracul Cartuş şi-o sorbea pe a lui dintr-o suflare şi pe urmă plângea şi îşi lăsă saliva să-i curgă din gură aşa de abundent că tata-mare nu se îndura să-l vadă suferind şi îşi împărţea a doua cană prieteneşte cu el. Dacă se îmbăta Cartuş sau nu, nu ştiu, dar ştiu că tata-mare se ameţea destul de bine, că îl mângâia şi îl săruta pe Cartuş până când acesta, plictisit, sau pleca singur, sau pleca gonit de tanti Oala, care, enervată, îl ameninţa pe tata-mare că îi va face un coteţ lângă Cartuş, pentru că “tot îl iubea mai mult decât pe ea”.  
Obosit şi supărat că nimeni nu pricepea că însemna Cartuş pentru el, o strigă pe mami înainte să intre în casă şi îi spunea:  
-Marioara, cine nu are un câine să-şi cumpere! Numai câinele te iubeşte şi îţi este devotat! Nici prietenii, nici nevasta, nici bărbatu, îi spunea tata-mare.  
Mami îi zâmbea şi de frica lui tanti Oala, nu îndrăznea să-i răpsundă, aşa că tata-mare, convins că avea dreptate, intra în casă mulţumit că îşi marcase punctual de vedere; cel puţin în faţa ei, căci mai departe i-ar fi lipsit curajul.  
Capitolul XVIII  
ASCUNZĂTOAREA DE DUPĂ SOBĂ  
Dacă în clasa întâia Matei mă marcase cu câteva emoţii de neuitat, nu pot să spun că noua mea colegă, Luminiţa, a fost mai prejoss decât acesta.  
Venea din provincie, unde părinţii ei erau învăţători, deci, de la început, avea avantaj faţă de noi, copii modeşti de cartier, dar cu părinţi la fel de ambiţioşi ca şi ai ei. Din primele zile a devenit vedeta clasei şi prima manevră politică i-a reuşit din plin: toţi băieţii erau cu gura căscată în faţa talentului ei şi o priveau nu numai cu admiraţie, dar şi cu oarecare veneraţie.  
La sfârşitul primei săptămâni era votată de toţi, cu insistenţe pe lângă învăţătoare, să devină şefa clasei. Luminiţa, o dată ce şi-a realizat planul, a început să ne abordeze şi pe noi, care, intimidate de tupeul ei, dar mai ales de succesul pe care îl avea în faţa băieţilor şi a învăţătoarei, am cedat la fel de repede, precum un şoricel în faţa unui leopard.  
De frică să nu ne vedem izolate, am început să-i “cântăm din cobză”, pline de atenţie şi admiraţie, prea distinsei noastre college, ajungând să ne facem fel şi fel de gânduri în drum spre şcoală ca să găsim o modalitate să-i câştigăm interesul.  
Băieţii, de la prima oră până la plecare, erau numai zâmbete şi gesturi cavalereşti: unul îi ducea ghiozdanul şi era cea mai fericită zi din viaţa lui când îi revenea această onoare; altul ne imita când pe una când pe alta, altul se agăţa de un gard sau de un pom, să-şi arate talentul de mare şmecher sportiv; altul cine ştie ce minciună îi povestea că să-şi arate curajul şi talentul.  
Plecam de la şcoală toate fetele necăjite şi supărate nu numai pe băieţi, dar chiar şi pe învăţătoare, care nu mişca nimic în clasă fără să discute cu Luminiţa.  
Ne simţeam neglijate şi insignifiante, cu tot efortul pe care îl făceam să auzim şi noi un cuvânt de digerat, cel puţin din partea celui mai nătăfleţ băiat, pe care Luminiţa nici măcar nu-l recunoştea de coleg în afara şcolii.  
Imediat ce una sau unul dintre elevi se încurca la lecţii, învăţătoarea o întreba pe Luminiţa, care, ce era drept, răspundea şi le ştia pe toate. Dacă se întâmpla să nu ştie nici ea, băieţii scoteau o exclamţie, ca şi cum învăţătoarea trebuia să se gândească, pentru că nu era posibil ca Luminiţa să nu ştie. Dacă era corect, atunci toţi, fericiţi ca şi cum fiecare avea nota zece, râdeau şi ne priveau în bătaie de jos.  
Numai că spectacolul a început să-şi piardă spectatorii pe nesimţite. O bună parte dintre băieţi, obosiţi de atâta corvoadă şi galanterie, au început să se apropie de grupul sacrificatelor.  
-Ce-i, măi, Viorel, vrei să tragic cu urechea la ce vorbim, să ne pârăşti şefei?! l-a întrebat Ileana într-o dimineaţă.  
Acesta, jignit că îl respingeam cu brutalitate, în loc să fim fericite de compania lui, i-a răspuns:  
-Ce, Ileana, eşti geloasă pe şefa? Nu te uiţi la tine cum eşti, mică si grasă, pe când Luminiţa este slabă şi înaltă şi mai are şi bucle. Tu ai părul ca o mâţă!  
Ne uitam la el cu gura căscată şi nu ne credeam urechilor că Viorel putea să gândească aşa de urât despre fiecare dintre noi.  
-Atunci du-te la ea! Ce vrei de la noi?! i-a replicat Ileana, când nu ne aşteptam să o auzim vorbind.  
Fâstâcit, Viorel s-a îndepărtat de noi şi s-a lipit de peretele şcolii, preocupat să urmărească o ceartă între doi băieţi mai mari.  
-S-a întâmplat ceva! ne-a şuşotit Tatiana.  
-Cred că este gelos pe ceilalţi! am completat eu privindu-l în ascuns.  
Bunica lui era vecină cu mine de stradă şi în zilele când o vizita, mă plimbam de zeci de ori cu Nuţa de mâna să-l văd, fără să ştiu care putea să fie motivul?  
-Îi dă mai multă atenţie lui Cornel, ne-a spus Adriana, care, fricoasă cum era, nu îndrăznea să privească spre grupul vesel.  
Am intrat în clasă convinse că trebuia să descoperim secretul care îl ţine ape Viorel departe de “Curtea regală a Luminiţei”.  
Pe bancă trăsese fără jenă o barieră între noi. Îşi punea caietele până acolo unde găsise de cuviinţă că era jumătatea ei, chiar dacă cotul îi trecea peste linia imaginară de demarcaţie şi nu aveam curajul să-i spun. Nu că mi-ar fi fost frică de ea, dar mi-aş fi atras antipatia tuturor.  
Până la sfârşitul primului trimestru, aproape zilnic, cu sau fără timiditate, câte un cavaler abandona discret grupul acesteia şi fără niciun reproş de conştiinţă, ne aborda ca şi cum ne lăsase cu o zi în urmă. Nedumerirea noastră creştea şi ea, la fel ca şi numărul mare al “fiilor risipitori” ce întregeau adevăratul rest al clasei. Pe unii i-am primit neobservaţi, altora le făceam reproşuri sau râdeam de ei; numai în ziua în care Luminiţa a apărut şi ea în grupul nostru, am înţeles că, de acum înainte, eram şi noi sub aripa ei protectoare.  
Mai înaltă cu un cap decât noi, ne privea cu o autoritate indulgentă, care ne obliga să ne supunem în masă dorinţelor ei. Dacă Luminiţa îşi rotea ochii mici şi negri mai ceva decât Aşchiuţă, ştiam că ceva nu era în regulă şi grijulii să nu o supărăm, ne agitam să-i facem totul pe plac.  
Prima caţă care i-a întrat în graţii a fost Tatiana, care avea cea mai frumoasă trusă de creioane colorate din toată şcoala. Ne uitam cu admiraţie la ele, dar nimeni nu îndrăznea nici măcar să le atingă! Erau cadou de la mătuşa ei, din nu ştiu ce ţară.  
Luminiţa îşi arata dinţii albi şi într-un zâmbet forţat, întindea mâna şi îi cerea culoarea de care avea nevoie. Tatiana fericită îi dădea nu numai creionul cerut, ci îi întindea toată trusa din care aceasta se servea fără nicio jenă. Eram geloasă, dar nu pe creioanele Tatianei, ci pe tupeul Luminiţei, care se folosea de ascuţitoarea mea fără măcar să mă întrebe dacă eram de accord să i-o împrumut. Din fericire prietenia lor nu a durat prea mult şi în mod intenţionat, Tatiana a început să-şi aducă la şcoală creioane de la librăria din colţul străzii de unde locuia.  
Într-o dimineaţă, când somnoroasă mă aşezam în rând, pe zăpada care ne scârţia sub picioare din cauza gerului, am simţit braţul Luminiţei care mi-a înconjurat umerii şi i-am auzit vocea care îmi şuşote la ureche, să nu fim auzite în front de profesorul Cristescu:  
-Astăzi am treabă cu tine după orele de şcoală.  
Emoţionată mi-am clătinat capul şi am privit spre Tatiana să văd dacă ne privea. Aceasta m-a privit speriată şi fricoasă, după care şi-a întors capul la fel de repede cum şi-a luat şi Luminiţa braţul de pe umerii mei.  
Am intrat în clasă şi nu am îndrăznit să-i pun vreo întrebare, dar şi ea a trecut totul sub semnul tăcerii. Numai la plecare s-a apropiat grăbită de mine şi mi-a spus.  
-Ştii unde stau? Te aştept într-o oră să vii la mine să mă ajuţi să fac panoul pentru clasă.  
Mi-am scuturat capul grăbită şi mai repede decât vântul, am început să fug spre casă. În mai puţin de cinci minute o convingeam pe mami să mă lase să-mi îndeplinesc obligaţiile faţă de şcoală, după care, la întoarcere, aveam să-mi pregătesc lecţiile. Eram aşa de fericită când am ieşit din curte, că abia am avut timp să-i fac un semn de la distanţă Nuţei, care, mirată, strigă după mine de răsună stradă.  
Am ajuns la Luminiţa cu inima mai să-mi iasă din piept şi era să cad pe preşul ei de la intrare. Avea o casă mare, cu multe camere, cu mobile frumoase, faţă de mine şi de restul colegelor pe care le vizitasem. M-am aşezat timid pe un scaun în bucătăria mare şi emoţionată, nu îndrăzneam să-mi scot paltonul. Ghetele le pusesem sub scaun, aşa cum mi-a spus ea, iar căciulă cu ciucure la fel de mare ca şi ea, mi-o roteam nervoasă în mână.  
-Dezbracă-te şi pune totul pe scaun, să le ai la îndemână! mi-a spus.  
Eu m-am supus orbeşte.  
-Ştii să speli vasele? m-a întrebat cu un surâs până la urechi.  
-Cred că da, i-am răspuns mai mult să-mi dau importanţă, fără să bănuiesc unde vroia să ajungă.  
-Foarte bine! Până aranjez cartonul şi fotografiile, tu îmi speli farfuriile şi cana de lapte, să nu pierdem timp.  
Începusem să transpir la gândul că mă puteam face de ruşine. Nu spălasem nicio jumătate de cană până atunci, nici la mine şi nici la ţară. Singura consolare era gândul că o privisem pe mami în repetate rânduri şi aveam idee de felul cum se desfăşura ritualul spălatului.  
Mi-am suflecat mânecile, mi-am pus un şorţ, care era agăţat într-un cui, asta după sfatul ei, să nu-i murdăresc de microbii de pe stradă bucătăria şi m-am pus la treabă. Am frecat şi le-am şters cu atâta pasiune că o dată puse la locul lor mi-am spus,”pentru prima şi ultima oară în viaţă când am să mai spăl vase!”  
Luminiţa conducea lucrarea panoului fără niciun drept de replică din partea mea. Trebuia să ascut creioanele, să adun până la cel mai mic gunoi de jos sau de pe masă, să-i admir talentul non-stop şi să-mi ţin respiraţia în momentele dificile ale creaţiei sale.  
-De unde ai adunat atâtea vederi cu zăpadă? am întrebat-o când în final, îşi trecea limba peste buze, cu un aer mulţumit.  
-Părinţii mei! Mi le-au adus de la ei de la şcoală. Ei ştiu tot, nu ca învăţătoarea noastră.  
M-am uitat la ea mirată şi cu un mic efort, am reuşit să-i spun:  
-Este şi a ta, nu numai a noastră.  
-Eu la anul am să merg la o altă şcoală în centru! Asta este pentru copiii din cartier, fără viitor, cum spune tatăl meu.  
Am înghiţit în sec, pentru că nu ştiam exact unde era central; nu fusesem niciodată mai departe de Gara de Nord, iar în privinţa viitorului nu ştiam nici atât. Mi-am clătinat numai capul în semn de aprobare şi când să-mi deschid gura încă o dată, am auzit soneria de la uşa de la intrare.  
-Repede i-aţi paltonul să te ascund. Au venit părinţii şi nu am voie să primesc copii din cartier în casă.  
Într-o secundă m-a aruncat într-un dormitor, între soba mare de teracotă şi şifonier. Stăteam pe vine lipită de perete mai ceva decât un timbru pe o scrisoare. Paltonul mi-l ţineam strâns la piept şi inima cred că se plimba prin pliurile acestuia, aşa de tare îmi bătea. În cap îmi răsuna şuşoteala Luminiţei: “Să nu-ţi faci probleme, părinţii mei, după ce mănâncă, ies la alimentara şi atunci te scot”. Se plimbau în camera din faţa dormitorului şi auzeam frânturi din frazele lor. Deodată mi s-a pus un cârcel la un picior aşa de tare, că ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu puteam să plâng, de frică să nu fiu auzită, aşa că mi-am înghiţit lacrimile şi speriată, m-am făcut şi mai mică. Afară începea să se întunece şi părinţii ei nu ieşeau la cumpărături. Într-un târziu, când aveam senzaţia că pipi îmi îngreunase vezica, am văzut-o pe Luminiţa ca prin vis.  
-Ia-ţi ghetele! Nu a lipsit mult să le vadă mama, tâmpito, le-ai lăsat sub scaun!  
-Dacă în cinci minute nu mă scoţi, să ştii că ies singură! i-am spus speriată.  
-Dacă ieşi, să ştii că mama o să vină la şcoală. Te vor trata de hoaţă şi vei fi dată afară.  
M-am înghesuit şi mai mult între sobă şi şifonier şi nu m-am îndoit că nu ar putea să se întâmple aşa.  
Primul strop de pipi mi se strecura în pantaloni, când am bănuit că uşa de la intrare se închidea. Cu şi mai multă forţă mi-am strâns burta şi numai când Luminiţa a deschis uşa grăbită, am ştiut că noaptea aceea nu era ultima din viaţa mea.  
-Te încalţi şi te îmbraci la colţ! mi-a spus repede.  
Într-o secundă, ţinută de gulerul pulovărului, eram aruncată pe scările de la intrare cu indicaţia capitală, repetată pentru a doua oară.  
Nu ştiam cât am stat la ea şi mai ales cât după sobă, aşa că, fără să-mi pun prea multe întrebări, fericită că eram totuşi în întunericul de pe stradă care cel puţin aparţinea tuturora, nu m-am oprit din alergat până la colţ. Şosetele din lână nu au avut timp să se ude din cauza zăpezii îngheţate, în schimb pipiul cald îmi încălzea fundul răcit în dormitorul fără căldură. Mi-am tras ghetele şi paltonul, mi-am acoperit capul cu căciula şi mai necăjită ca niciodată, m-am îndreptat spre casă. În stradă mami cu tata-mare se întrebau ce să facă şi încotro să mă caute?!  
Imediat ce i-am văzut , m-am simţit în siguranţă şi toată frică mi-a ieşit la iveală sub forma unei revolte.  
-Unde ai stat până acum? m-a întrebat mami îngrijorată.  
Îmi era ruşine să le spun că mai mult am stat ascunsă, decât să lucrez la panou. Îmi pierdeam credilibiltatea în faţa ei, aşa că, luminată de imaginaţie, m-am trezit plângând:  
-Am lipit şi tăiat la vederi toată după-amiaza, numai că, la întoarcere, m-am speriat de un câine şi am scăpat pipi.  
-Ce, toată după-amiaza? Acum este ora şapte şi eşti plecată de mai bine de şase ore! mi-a replicat nelămurită.  
-Să nu o mai laşi să se întoarcă pe întuneric! Uită-te la ea în ce hal este, palidă, pisată! a completat şi tata-mare care nu părea convins de explicaţiile mele.  
Am intrat în casa tremurând de frig, de ruşine şi de frică. Abia târziu, după ce mi-am terminat lecţiile, am îndrăznit să-i povestesc totul mamei cu promisiunea solemnă din partea ei cva nu avea că nu-I va spune nici măcar lui tata-mare.  
-Să nu te mai duci la ea în viaţa ta şi nici să nu-i mai vorbeşti! Când vin fetele la tine, eu vă pregătesc gogoşi calde şi ea te ţine după sobă, în plină iarnă, într-o cameră fără foc, pe întuneric şi speriată să nu te prindă părinţii ei?! Îţi dai seama ce ruşine, dacă te găseau! Te tratau de hoaţă! mi-a spus mami pe un ton categoric, care m-a speriat şi mai mult.  
A doua zi, Dumnezeu a hotărât pentru noi. Colega noastră, fricoasa şi miorlăita, nu a rezistat mai mult de zece minute lângă soba rece şi s-a pus pe plâns aşa de tare că a fost auzită de părinţii Luminiţei.  
Era imediat scoasă în stradă sub privirea mirată a acesteia, care nici măcar nu a recunoscut-o de colegă. Ofensată şi ruşinată, i-a povestit mamei ei, care la prima oră, era în faţa clasei şi îi povestea învăţătoarei totul de la “A la Z”.  
Mi-am întors capul cu obrajii arzându-mi de bucurie că nu povestisem nimănui în afară de Tatiana, dar nu mică mi-a fost mirarea, când jumătate dintre băieţi, roşii şi transpiraţi, cred că de ruşine, îşi ascundeau privirile.  
-Să ştii că şi băieţii au stat după sobă! i-am şoptit Tatianei la prima recreaţie.  
-Cred că din cauza aceasta, Viorel a părăsit-o primul! mi-a şuşotit şi ea.  
A fost cea mai frumoasă zi de şcoală. Luminiţa arăta mai rău decât o găină plouată. Încet, pe la colţuri, am început să ne povestim aventura din strada Niagara şi nu mică ne-a fost mirarea la fiecare, când am descoperit că aproape toată clasa ne petrecusem câteva ore ascunşi de Luminiţa la ea în casă.  
Încet am prins curaj şi îi împingeam cu cotul caietele, când depăşeau linia dintre noi şi tot surâzând, ce semăna mai mult a rânjitul unui lup, o priveam şi eu pe ea.  
Abia la sfârşitul anului, când învăţătoare ne-a anunţat, cu părere de rău, că Luminiţa nu va mai fi colega noastră, am respirat toţi uşuraţi şi în loc să ne afişăm pe feţe un aer trist, ne-am trezit aplaudând-o.  
-Să-mi ţii locul de lângă tine la toamnă! mi-a spus Tatiana cu voce tare, să fie auzită de Luminiţă, după, care, intimidate de curajul ei şi-a întors capul.  
Abia în drum spre casă, când îi povesteam Nuţei cât eram de fericiţi că scăpasem de ea, am realizat cât de intimidaţi şi terorizaţi fusesem toţi în al doilea an de şcoală.  
-Aşa or fi copiii din centru, cu părinţii cu şcoală! mi-a răspuns Nuţa, care, pentru prima dată, îndrăznea să-şi dea şi ea cu părerea.  
-Mai bine la periferie, iar când îţi vine o colegă să-i dai o gogoaşă caldă! i-am răspuns şi eu sigură că nu putea să fie altul adevărul.  
 
 
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI X / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!