Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI VII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul XIII  
IEPURELE CU BUCLUC  
Dacă la început luasem şcoală ca un rău de care nu puteam să scap, după liniile memorabile luate la palme, totul se schimbase în bine pentru mine şi mai ales pentru mami. Îmi pregăteam lecţiile singură, nu cu pasiune, ci cu dorinţa de nu rata surpriza lui tăticu în fiecare seară şi pe urmă tanti Oala era impresionată de uşurinţa cu care îi citeam acum titlurile de pe ziare “punând-o şi pe ea puţin la curent cu ce se întâmpla prin ţară“, cum îi plăcea să-mi spună.  
Fiecare notă bună era plătită bine de tăticu şi de tata-mare, spre disperarea mamei, care visa să ajung “să mănânc cărţile aşa cum făcea Marieta.”  
-Nu ţi-a văzut nimeni notele tale. Şi pe urmă de ce nu te-ai făcut “mare”, eu nu vreau să mă fac “mare” şi nici să cresc “mare” să plec la altă casă şi să stau fără tine şi tăticu.  
Au râs toţi, mai puţin mami pentru care şcoala era la fel de sacră ca şi icoana veche agăţată deasupra patului.  
-Dacă nu iei premiu, nu ai să vezi nimic toată vara! mi-a spus zâmbindu-mi cu sprâncenele ridicate şi cu ochii strălucind de bucuria glumei pe care o făcuse.  
M-am uitat la ea lung. O credeam capabilă să se ţină de cuvânt. Pe cât de mult o iubeam pe mami, tot atât de mult îi ştiam de frică. Nu ştiu dacă la vârsta aceea era frică sau dacă nu era dorinţa de a nu o supăra ori decepţiona, sau poate era orgoliul de a nu scădea în ochii ei.  
-Ai să vezi că o să iau premiu! I-am spus fără să mă gândesc prea mult, lucru pe care îl regretam înainte să inchid ochii de teamă că poate nu reuşeam şi picam de mincinoasă.  
Din ziua când le-am promis că voi avea un premiu la sfârşitul anului, nu mi-am mai găsit liniştea şi au încetat să mă intereseze surprizele lui tăticu.  
Ieşeam spre seară şi mă jucam puţin cu Nuţa şi Cameluţa, dar cu frica în sân să nu uit lecţia sau poezia pentru a doua zi. Pe zăpadă sau primăvara cu cretă pe trotuar, le scriam lecţiile mele, iar ele mirate de câte lucruri noi învăţam în fiecare zi, mă aşteptau nerăbdătoare să le povestesc sau să le recit.  
Încet şi mami a început să se convingă că reuşise să mă pună pe “drumul bun de la început” şi îmi dădea toată responsabilitatea apparent, nebănuind că, în fiecare săptămână, se întâlnea cu învăţătoarea mea.  
Într-o zi s-a întâmplat să vină la şcoală. De data aceasta a fost rândul ei să fie certată de tovaraşa învăţătoare. Adormisem în primele zece minute, de cum intrasem în clasă. Cu toată insistenţa ei şi a colegilor din jurul meu să mă trezească, nu au avut nicio şansă. La ora a doua dormeam, fără să manifest că ceva nu ar fi în regulă. La a treia recreaţie, când mami a trecut pe la şcoală, eu încă dormeam cu capul pe bancă şi cum în clasă era răcoare, învăţătoarea mă acoperise cu paltonul meu. Nici mami nu a reuşit să ştie de la mine de ce dormeam aşa de profund şi cu greu a reuşit să mă pună pe picioare, să ne întoarcem acasă.  
-S-a întâmplat ceva? a întrebat-o mami pe învăţătoare, ştiind că seara mă culcasem la ora obişnuită.  
Până acasă m-a dus mai mult târâş. Mergeam cu ochii închişi şi numai când mă împiedicam, îi deschideam, ca să-i închid repede şi să mă las dusă de picioare.  
La început m-a lăsat în curte la aer pe un scaun, rezemată de perete şi mă îndemna să beau lapte sau sirop de căpşuni, care în altă situaţie, era considerat ca o plată pentru un serviciu pe care îl făceam, numai că acum dormeam cu paharul în mână .  
După-amiaza mami s-a hotărât cu tanti Oala, de frică “să nu moară fata în somn” să mă ia la spitalul Caraiman. În tramvai din cauza aglomeraţiei şi a zgototului mai deschideam din când în când câte un ochi. Asta le asigura că eram încă în viaţă şi la întrebările lor, dacă mă durea ceva, răspundeam cu un mârâit care însemna “nu”.  
La spital doctorul a reuşit să mă trezească şi să lege o scurtă conversaţie cu mine. Într-un târziu, tot dormind şi trezindu-mă mi-au venit în minte bomboanele bleu din care tăticu lua seara dintr-o sticluţă mică şi pe care o punea sus pe şifonier. Eram convinsă că trebuie să fie bune de luat seara şi cum luasem una şi nu avea niciun gust, m-am gândit că poate a doua să fie mai bună. Aşa că înghiţisem două sau poate trei pastille, înainte să plec la şcoală.  
-Sunt somnifere! a strigat mami aşa de speriată că m-am trezit tocmai când mă pierdeam în somn.  
Nu aveau ce să-mi facă. Trebuia să-mi cumpere îngheţată de la prima cofetărie şi să mă ţină cât mai mult la aer. Am plecat de la spital mai înviorată. Prin somn auzisem cuvântul îngheţată, care îmi era interzisă de la sfârşitul verii. Mergeam, nici trează, nici adormită, ţinută de o mână de tanti Oala şi de cealaltă de mami, când m-am trezit vorbind:  
-Vreau pe băţ, de vanilie…vanilie.  
-Cum vrei tu, Bebe, numai să te trezeşti! mi-a răspuns mami îngrijorată.  
Am mâncat două, cu toate că, în altă situaţie, aş fi putut mânca zece, aşa de bună era îngheţata. Până acasă, m-am înviorat suficient să mă poarte mami în braţe.  
-Joaca-te puţin cu Nuţa! mi-a spus mami cu speranţa că după două îngheţate şi după frigul de afară îmi pierdusem pofta de dormit.  
Nu mă simţeam în stare să stau afară şi să mă joc, aşa că, după ce am pus-o pe Nuţa la current cu isprava mea, am întrat în casă şi aşezată lângă sobă am adormit pentru a nu ştiu câta oară în ziua aceea. Numai seara târziu când a venit tăticu, m-am trezit în reproşul mamei că nu-şi ascundea medicamentele.  
A doua zi la şcoală eram dată exemplu în toate clasele şi spre ruşinea mea, toţi copiii vroiau să mă cunoască, iar alţii mai îndrăzneţi mă întrebau dacă puteam să le aduc şi lor câteva tablet din care luasem. De data aceasta nu aveam pe cine să mă supăr; vinovată eram eu şi în secret, mi-am spus că nu voi mai înghiţi niciodată o altă tabletă fără să ştie mami, chiar dacă ar avea culoarea curcubeului.  
Numai Matei mi-a înţels jena, cu toate că nu mai eram prieteni după ce descoperisem că mă minţise atâtea luni în şir.  
-Ţie îţi este ruşine să te mă joci în curte, iar ăştia vorbesc despre tine că ai fost deşteaptă: ”ai băgat un gol la şcoală”. Toţi te invidiază! mi-a spus cu un aer serios.  
L-am fixat pentru câteva secunde, vroiam să mă asigur că nu minţea ca de obicei, numai că, în ziua aceea, compasiunea lui îmi mai uşura puţin inima.  
-Vrei să vin la tine în vacanţă? m-a întrebat, cum peste câteva zile începeam vacanţa de primăvară.  
-Plec la ţară! i-am răspuns repede, de teamă să nu-i vină în cap să vină înainte de vacanţă.  
-Atunci am să vin duminică dimineaţa, s-a grăbit el să-mi răspundă şi fără să-mi aştepte răspunsul, mi-a întors spatele puţin vexat de răspunsul meu.  
Matei era ştrengarul clasei, nimeni nu se supăra pe el, toţi ştiau că mai mult minţea decât spunea adevărul şi îl aşteptau să iasă la tablă să facă puţină gălăgie în clasă. Chiar şi liniile pe care le primea zilnic, îi tăbăciseră pielea, că râdea şi el în rând cu clasa şi după ce o obosea pe învăţătoare, ascuzându-şi palmele la spate, şi le întindea singur arătându-i adesea unde să-l lovească, să nu fie pe urma celor aplicate cu o zi înainte. Cu învăţatul nu se obosea şi de fiecare dată găsea un pretext că ne miram de unde avea atâtea rude care îi mureau săptămânal, sau de ce boală sufereau părinţii, pentru că, de fiecare dată, unul intra la spital sau altul ieşea. Învăţătoarea îl asculta calmă sau nervoasă, în funcţie de minciună, iar la sfârşit îi dădea o foaie care trebuia iscălită de bunica lui, pe care o ruga să vină la şcoală.  
Bineînţeles că, nici aceasta nu venea, pentru că, în ziua cu pricina se îmbolnăvea, după spusele lui Matei. Spre sfârşitul anului învăţătoarea a renunţat să-i tot trimită invitaţii, obligându-l pe Matei să-şi facă lecţiile pentru a doua zi în recreaţii sau la sfârşitul orelor în prezenţa ei.  
Nimeni nu se întrebase niciodată de ce învăţătoarea nu le scria părinţilor şi de ce Matei nu vorbea niciodată despre mama lui. Eram aşa de obişnuiţi cu năzdrăveniile lui, că era suficient pentru fiecare dintre noi, având ce să povestim când ne întorceam acasă. Într-o după-amiază, Matei strigă de zor la noi în poartă.  
Am ieşit grăbită, însoţită de Cartuş, sperând că prezenţa acestuia îl va descuraja şi nu va avea curajul să intre în curte.  
-Deschide poarta, am ceva pentru tine! mi-a spus pe şoptite.  
-Nu pot! O să te muşte Cartuş.  
-Am ceva şi pentru el! mi-a spus şi a scos din buzunar un pacheţel.  
M-am uitat la Cartuş, care, mirat de curajul lui Matei, îl privea cu urechile ciulite ca şi cum ar fi înţeles că era ceva şi pentru el, nu numai pentru mine în sacoşa veche şi murdară, pe care o ţinea grijuliu.  
-Daca te muşcă? Treaba ta! i-am spus şi sub privirea neliniştită a lui Cartuş ,i-am deschis poarta.  
Imediat i-a întins lui Cartuş o bucată destul de mare de plăcintă cu brânză, după care, grăbit, mi-a cerut să intrăm în magazia de lemne.  
Am acceptat, fără să-i pun întrebări, de frică să nu-i vină în cap lui Cartuş să mai ceară o porţie de plăcintă sau să-l muşte. Dacă era cineva în curte pe care îl ştiam de frică, nu era altul decât Cartuş. De data aceasta nu a avut timp să-şi lingă mustăţile că eram deja amândoi în magazine cu uşa închisă în urma noastră. Matei mi-a cerut să închid ochii şi să întind mâinile.  
Eram o fire curioasă, aşa că, fără să-i pun vreo întrebare, să pierd timpul, am închis ochii şi am întins mâinile. Ceva moale şi pufos se mişca în palmele mele, aşa că la fel de repede i-am deschis.  
-Ce frumos este! m-am trezit spunându-i plină de admiraţie în faţa unui iepuraş alb ca zăpada, care cu boticul mic şi umed îmi mirosea mîinile.  
-E al meu, dar ţi-l dau ţie cadou! mi-a spus mândru.  
-Nu pot să-l primesc! i-am spus sărutând bulgărele alb de blană.  
-Nu pot a mă întorc cu el acasă! Le-am spus că l-am pierdut şi pic de mincinos.  
-Nu am unde să-l ţin, mami nu o să-l lase în casă, iar în curte o să-l inghită Cartuş cu blană cu tot. Poţi să-i spui mamei tale că l-ai găsit în curte şi o să te creadă.  
-Nu, nu pot, este al tău! mi-a spus şi până să mă dezmeticesc Matei scoatea din buzunar o altă bucată de plăcintă şi aruncând-o lui Cartuş, care stătea în faţa magaziei mai blând ca niciodată, a ieşit la fel de repede cum a intrat.  
Mă jucam cu iepuraşul cu părere de rău. Gestul lui Matei, în loc să mă bucure, îmi crease alte probleme, mai ales că mi-l doream atât de mult că nu aş fi avut inimă să mă despart de el. Îl strângeam în braţe şi îmi roteam privirea prin magazine după vreo cutie în care să-l pun. Nu erau decât lemene în stive şi cărbunii care zăceau într-un colţ pe jos. Nu aveam altă soluţie decât să-l iau cu mine în casă şi să caut o cutie din carton. Iepuraşul stătea cuminte în braţele mele, încât, ascuns sub palton, mami nu numai că nu l-a văzut, dar nici nu a bănuit că ascundeam ceva. Nici în casă nu am găsit nimic convenabil în care să-l ţin, să nu fugă. Primul gând a fost la tata-mare, care trebuia să mă ajute, aşa că, după ce am cotrobăit prin casă, fără să mă vadă mami, decepţionată, am întrat la el şi l-am chemat în antreu să stăm de vorbă, să nu ne audă tanti Oala.  
-Tata-mare, trebuie să nu-mi spui”Nu”. Te rog să mă ajuţi! am început cu o voce miloagă.  
Tata-mare mă privea gânditor, răsucindu-şi mustaţa.  
-Tata-mare să nu spui “Nu”. Am să mor de supărare, spune “Da!” Vreau să am şi eu o jucărie care nu se strică, vreau să am şi eu o soră, vreau să am pe cineva de care să am grijă. Te rog, tata-mare! mă rugam cu vocea tremurând şi cu ochii plini de lacrimi.  
-Spune ce vrei?! m-a întrebat speriat de insistenţele mele.  
Fără să răspund, am scos mâna de sub palton şi i-am arătat iepuraşul mic şi alb, care tremura în palma mea.  
-Tata-mare, dacă îl pierd să ştii că mor! i-am spus repede, tremurând de teamă că nu m-ar ajuta să-l ascund şi să-l păstrez.  
Se uită, când la mine, când la iepuraş, uitând să-şi răsucească mustaţa, ezitând în faţa mea şi a iepuraşului.  
-Ce faceţi în antreu? am auzit-o pe tanti Oala că ne întreba mirată de după perdea.  
Uitasem amândoi că numai o uşă o împiedicase să fie lângă noi, să vadă şi să audă totul. Tata-mare mi-a luat iepuraşul din mână şi după ce mi-a făcut semn cu capul, am ieşit amândoi în curte.  
-Îl ascundem în pivniţă! mi-a spus.  
Şi fără să mai aştepte să-mi dau cu părerea, a ridicat poarta mare din fier şi am coborât amândoi la lumina slabă a becului.  
-Tata-mare, o să moară de frică şi de frig aici singur! i-am spus speriată la gândul că s-ar putea să-l lăsăm peste noapte în pivniţă.  
-În pivniţa este mai cald decât în magazie şi aici nu intră nimeni. Am să-i fac o cutie mare din lemn! mi-a spus, tot uitându-se unde să-l pună.  
Pivniţa era mare. Înainte aici îşi ţinea butoaiele cu vin pentru restaurant, dar acum nu erau decât murăturile noastre şi ale lor. Într-un colţ era un sac de nisip întins pe jos cu morcovii puşi la păstrat pentru iarnă. Grămada era împărţită în două, partea de lângă perete era a lor, cea de la margine era pentru noi. Ne-am uitat amândoi la nisip şi am găsit că era locul cel mai ferit să-i aranjăm un loc mai cald.  
-Îl punem aici! mi-a spus tata-mare pe şoptite.  
-Dacă o să-i fie frig? l-am întrebat îngrijorată .  
-Du-te şi adu-i salopeta din magazie şi vezi dacă poţi să aduci o bucată de pâine şi o cutie, să-i punem apă! mi-a spus stând pe vine cu iepuraşul în mână.  
-Dacă sunt şobolani? l-am întrebat speriată.  
-Ai văzut tu vreun şobolan? m-a întrebat supărat.  
-Dacă mâine intră mami sau tanti Oala? am continuat să-l întreb.  
-O să-i fie frică şi o să stea ascuns şi nu o să-l vadă nimeni! mi-a spus nerăbdător să termine cât mai repede cu toată povestea asta.  
Am fugit pe scări şi cum nu era nimeni în curte, nu mi-a fost greu să scot salopeta din magazie şi să o arunc în pivniţă, după care m-am furişat în casă şi fără să mă vadă mami, am luat o bucată de cozonac, gândindu-mă că pentru un amărât de iepuraş ar fi mai bun decât pâinea. M-am întors în pivniţa fără apă.  
Tata-mare îi aranjase un culcuş din salopetă lui în colţul dintre nisip si perete.  
-Mai bine de atât nici că se poate! mi-a spus mulţumit, după ce a pus iepuraşul în adâncitura cuibului făcut. I-am pus cozonacul în faţă şi am fugit repede de am luat strachina lui Cartuş, care era plină cu apă.  
-Îi pui tu alta lui Cartuş! i-am spus când o lăsam lângă culcuşul lui. Tata-mare, mă doare inima de milă să-l las aici singur, în întuneric.  
Şi după ce m-am gândit şi l-am privit cu un aer jalnic, am continuat:  
-Dacă mâine nu-i faci o cutie din carton, ţi-l dau în casă, să vedem pe unde scoţi cămaşa.  
-Ce faci, Ioane, în pivniţă? a strigat tanti Oala.  
-Nici în pivniţa nu scap de ea! i-am spus pe şoptite, speriată să nu ne descopere secretul mai repede decât ne aşteptam.  
Tanti Oala ne aştepta în gura pivniţei, ca un jandarm cu mâinile în şold şi cu privirea care se plimba de la unul la altul, să vadă dacă avem ceva.  
-A scăpat mingea, dar nu am găsit-o. Eu cred că a uitat-o în stradă şi minte să nu o certe Marioara! i-a răspuns cu un aer plictisit, dar cu vocea înceată ca şi cum i-ar divulga secretul nostru.  
-Nu a pierdut-o, am găsit-o lângă puţ. Cred că a lăsat-o acolo Cartuş! ne-a spus liniştită în privinţa motivului care ne coborâse în pivniţă.  
Mă uitam la tata-mare cu un aer mulţumit. Am intrat la ei şi până când a venit mami să mă ia, am stat în braţele lui, i-am mângâiat mustaţa, l-am pieptănat cu cărare pe mijloc cum îi plăcea şi l-am sărutat până când tanti Oala, cunoscându-mă mai bine decât oricine, ne-a spus:  
-Mă, voi îmi ascundeţi ceva!?  
Ne-am uitat unul la altul şi ne-am grăbit să-i răspundem:  
-Tata-mare mi-a promis la salariu o minge roşie cu buline albe.  
-Tu nu ştii că Mihăiţa nu te pupă dacă nu are un interes! a completat şi el.  
Mi-am mişcat capul grăbită să-i întăresc părerea lui despre mine. Tata-mare nu era departe de adevăr, aşa că tanti Oala de data aceasta l-a crezut şi ne-a lăsat să ne pupăm în linişte şi să ne şuşotim la urechi nu despre minge, cum credea ea, ci despre soarta iepuraşului.  
A doua zi Matei mă aştepta la şcoală cu un aer îngrijorat şi important pentru soarta urechiatului. În ziua aceea am fost cei mai buni prieteni.  
L-am lăsat să se uite pe dictarea mea să-şi corecteze greşelile fără să ne vadă învăţătoarea, la recreaţie am împărţit cele două felii de pâine cu dulceaţă, iar mărul i l-am oferit plină de bunăvoinţă.  
Ceilalţi colegi ne priveau cu invidie, bănuind că un secret ne lega dintr-o dată, fără să ştie ce putea fi.  
Dacă în faţa lui Matei eram sigură pe mine în privinţa iepuraşului, în sufletul meu era o adevărată furtună. Îmi era teamă că îl descoperiseră deja, sau era mort de foame sau de frig ori, în alt nefericit caz, să nu-l găsesc mâncat de pisică sau de Cartuş. Până la prânz i-am tot zâmbit lui Matei, dar cu gând rău în sinea mea, pentru că bună lui intenţie era un şir de emoţii şi neplăceri pentru mine.  
Am ajuns acasă, mai repede decât vecinii mei, care, aşa cum aveam şi eu obiceiul, ne mişcam agale şi la fiecare colţ, când ne despărţeam de câte un coleg, ”puneam ţara la cale” până când una dintre mame îşi chema odrasla, strigând de după câte un gard.  
Din fericire, prima zi o trecusem cu bine. Nici mami şi nici tanti Oala nu aveau aparent nimic împotriva mea. În ziua aceea, la prânz, am mâncat aproape o jumătate de pâine goală, spre disperarea mamei. De fiecare dată când îmi întorcea spatele, puneam câte o felie sau două în buzunar, pentru “întemniţat”, cum hotărâsem cu tata-mare să-l numim conspirativ în fata duşmanilor. Cu stomacul mai mult gol decât plin, dar cu buzunarele doldora, am ieşit în curte şi cu ochii în patru şi cu urechile ciulite, la prima ocazie am ridicat capacul pivniţei şi după ce l-am tras încet după mine, am coborât treptele cu viteză, mai să cad în nas.  
Iepuraşul se plimba pe grămada de nisip în care ţineau la păstrat morcovii pentru iarnă. Când mi-a simţit prezenţa, a zbughit-o în culcuşul lui sau mai exact în salopetele lui tata-mare. M-am aplecat şi l-am luat în braţe. Tremura mai să-i cadă inima în palma mea. L-am încălzit la pieptul meu şi am început să scot din buzunar mâncarea furată. Pâinea a mirosit-o cu botişorul lui care se mişca mai repede decâ acele unei pendule. Efortul meu de a-i fura pâine nu l-a apreciat, aşa că, după ce l-am pus în culcuşul lui, m-am aşezat pe ultima treaptă. Părea satisfăcut şi mulţumit de prezenţa mea. Tot pe furiş am mai fugit încă odată afară şi i-am adus apă proaspătă. Apoi, după ce m-am uitat mai bine prin pivniţa, am găsit de cuviinţă să-i schimb culcuşul, de frică să nu-l descopere cineva, în cazul că aveau să coboare după morcovi pentru ciorbă.  
L-am ascuns după butoiul cu varză. Părea mulţumit de efortul meu şi s-a lăsat mângâiat până a adormit. Am ieşit din pivniţă calmă, dar nu înainte de ai promite, fără să fiu convinsă că a priceput, că voi trece şi spre seară pe la el împreună cu tata-mare.  
În curte nu-mi bănuise nimeni locul absenţei, aşa că, mai grăbită ca niciodată, mi-am desfăcut ghiozdanul şi m-am aşezat la masă. Din ce mă grăbeam, peniţa nu mă asculta, spre disperarea mea. La sfârşit, când mami şi-a aruncat privirrea pe caiet, mi-a declarat fără niciun drept de apel:  
-Rupi foaia şi după ce îţi pui în cap că, înainte de ora cinci, nu ai să ieşi la joacă, ai să încerci să scrii cu adevărat caligrafic.  
Am rupt foaia nervoasă. Ştiam că nu puteam să glumesc cu mami, dar cu toate că îmi dădeam toată silinţa, am rupt atât de multe foi din caietul şi aşa subţire, că în final, mami a hotărât:  
-Te duci să-ţi cumperi alt caiet şi până la culcare, ai timp să copiezi şi dictările anterioare.  
Ardeam ca un “vulcan”, care nu îndrăznea să-şi arunce nici lava şi nici fumul. Am luat 50 de bani şi cu cea mai nenorocita mutră, am plecat spre duşmanul meu ”Şoseaua”, care era destul de departe, în special când eram grăbită. Am făcut un ocol ca să trec prin faţa casei lui Matei. Acesta se juca pe stradă cu alţi băieţi şi fericit trăgea nişte şuturi într-o minge plină de petice, mai ceva decât cel mai mare fotbalist.  
I-am povestit despre necazul meu şi după ce m-a ascultat plin de înţelegere, şi-a expediat prietenii cu un simplu fluierat şi am plecat amândoi la librărie.  
-Când nu-l mai vrei, să mi-l dai! mi-a spus îngrijorat. Bunica mea o să-l facă friptura la cuptor cu cartofi şi sos.  
-Şi dacă am să-l păstrez din ce o să-ţi facă friptură? l-am întrebat mirată, neştiind să cred dacă Matei spunea adevărul sau vroia să mă sperie ca să am grijă de iepure.  
-Dacă ai grijă de el şi eşti convinsă că nu există niciun pericol, o să-mi dai în schimb un pui de la voi, că doar am văzut că aveţi până şi cocoşi.  
Mă uitam la Matei cu ochii măriţi ca un broscoi care, ieşit din apă îşi caută o direcţie sigură, să nu fie înghiţit de vreun şarpe tolănit la soare. Nu puteam să cred că nu era o glumă. Mă uitam la el şi din grăsanul bine înfipt în ghetele cu vârfurile ridicate în sus şi cu şireturile unul negru, altul maron, începea să se micşoreze, să se subţieze, până când l-am văzut ca un şoricel mic şi insignifiant.  
Abia acum realizam că scopul lui fusese necinstit de la început şi că tot ce făcea grăsanul cu obrajii roşii trecea mai întâi de toate prin stomacul lui şi pe urmă, dacă mai avea timp, se gândea şi la altelele sau la alţii.  
Mi-am scuturat capul fără să priceapă care îmi erau intenţiile şi am plecat spre casă plină de indignare. Pe drum începuse să-mi încolţească sămânţa răzbunării. O dată ajunsă acasă, fierbeam de mânie mai rău decât apa pentru ceai.  
Între două ieşiri la wc am dat o fugă în pivniţă şi spre satisfacţia mea, iepuraşul se chinuia să roadă un morcov destul de mare şi de gros pentru dinţişorii lui de lapte.  
“Este deştept, se descurcă singur!” mi-am spus mulţumită cel puţin în privinţa lui.  
Am respirat uşurată şi liniştită mi-am copiat tot caietul de data aceasta spre satisfacţia mamei, care, deja supărată pe mine, reuşea cu greu să-şi ascundă nemulţumirea.  
A doua zi la şcoală, l-am anunţat pe Matei că iepuraşul era în perfectă stare şi nu avea decât să treacă să-l ia şi să-l crească până când putea să facă din el o friptură la cuptor. În ziua aceea prietenia noastră luă sfârşit. La controlul de matematică i-am dat toate rezultatele greşite şi numai când a văzut că eu am luat zece, iar el câteva linii la palmă şi două ore la colţ, a realizat că îmi neglijase viclenia.  
Abia peste o săptămână tata-mare a reuşit să-mi facă o cutie mare din scânduri şi să scaotem iepuraşul la suprafaţă, în bucătăria de vară. Între timp crescuse şi se rotunjise ca o minge de rugby, mirându-ne amândoi cât de mult îi priise statul în pivniţă.  
Numai că, într-o duminică dimineaţa, tanti Oala bătea la uşa noastră la prima oră:  
-Marioara ce ia făcut cu morcovii? a întrebat-o supărată, dacă nu chiar enervată.  
-A inebunit! i-a şoptit mami lui tăticu în timp ce îşi trăgea capodul pe ea să iasă în curte.  
-Nici morcovii mei nu i-am terminat, cum să umblu la ai dumitale?  
Tanti Oala ţipa de răsuna curtea. Nu o interesau morcovii noştri, dar voia să ştie cine îi mâncase pe ai ei?  
Tăticu îngrijorat de istoria morcovilor, care făcea să se zguduie curtea de înjurăturile lui tanti în ungureşte şi de jurămintele în româneşte ale mamei, că nu luase în ultimul timp niciun morcov din pivniţă, a ieşit din casă şi furios, a coborât în pivniţă hotărât să-i scaoată pe ai noştri din nisip şi să îi dea ei.  
După cinci minute tăticu se urcă cu mâinile pline de nisip, iar printre resturile pe care le ţinea în palme erau şi nişte biluţe negre uscate care semănau a sâmburii de măsline.  
-Niciun morcov în tot nisipul! le-a spus cu o voce sufocată de curiozitate. Am găsit astea!  
Tăticu a întins palmele deschise după care le-a spus:  
-Cred că i-a mâncat vreun şobolan!  
Mă uitam de la ferestra cu sufletul la gură. Tata-mare se plimba prin curte şi îmi făcea cu ochiul să ne păstrăm secretul. Ancheta a continuat în pivniţă. Tăticu era expertul, mami era supărată că o tratase de hoaţă, tanti Oala nu ştia ce să creadă şi ca de obicei, lansa cele mai extravagante supoziţii.  
După mai bine de două ore, am auzit şi noi, adică eu cu tata-mare verdictul: un şobolan sau poate mai mulţi au tras noaptea salopeta în pivniţă, dar pe unde? După care, negăsind altceva mai bun de mâncat, au atacat morcovii îngropaţi în nisip. Iepurele era salvat! Pentru prima dată, în fiecare după-amiază, eu cu tata-mare ne ofeream serviciile să spargem lemne pentru mami, cât şi pentru ei. Eram aşa de friciţi magazie amândoi că, încet, am început să fiu geloasă, simţind că dintre noi amândoi, iepuraşul îl preferă pe tata-mare. Nu-mi manifestam nemulţumirea, de teamă ca acesta să nu se răzgândească şi să mă lase singură cu atâtea griji în spate.  
În primăvară iepuraşul devenise mai mare chiar decât motanul Miţi, care, imediat ce zărea o crăpătură la uşa magaziei, încerca să se furişeze, ca să nu-l amintesc pe Cartuş, care atunci când spărgeam lemne stătea cu urechile drepte, curios să prindă frânturi din conversaţia noastră.  
Toată liniştea mea a dispărut într-o după-amiază când Matei fluiera şi bătea în poarta noastră, mai ceva decât oştenii lui “Ştefan cel Mare”  
-Vreau iepurele sau dacă nu, prinde-mi un pui! mi-a spus fără nicio jenă.  
Mă uitam la el şi simţeam că revolta şi plânsul se izbeau în gâtul meu, neştiind care dintre ele să iasă întâi. Cartuş mârâia pe lângă gard şi simţind parcă necazul meu, îşi arăta colţii şi îşi mişca nervos coada.  
Deodată am deschis poarta şi cu aceeaşi forţă cu care el bătuse în poarta noastră, am strigat la Cartuş:  
-Şu pe el, Cartuş!  
Nu am avut timp să văd prea mult din scenă, că, într-o secundă, Matei era pe jos, iar Cartuş cu dinţii înfipţi în pantalonii lui, îl învârtea ca pe un titirez. Matei nu avusese nici timpul necesar să ţipe şi nici să se apere. Saltul lui Cartuş fusese aşa de rapid, iar el aşa de surprins să se găsească pe jos, când stătea aşa de bine înfipt în cele două picioare durdulii, că scena semăna mai mult unei exchibiţii de circ ambulant.  
-Cartuş! a strigat tanti Oala, care după agitaţia din stradă îşi imaginase că avea să găsească în poartă o masă de carne.  
Cu picioarele pe pieptul lui Matei, Cartuş a rămas drept, cu urechile ciulite să se asigure că îşi auzise numele în timp ce coadă îi cădea încet între picioare. Era un răgaz pentru Matei să-şi reia suflul.  
La al doilea apel, fără să mă privească, fidelul meu prieten s-a strecurat în viteză pe deschizătura porţii de frică să nu-l lovească cu prăjina care îi era destinată.  
Tanti Oala l-a ajutat pe Matei să se ridice şi după ce l-a scuturat de praf, l-a întrebat:  
-Parcă ai fi venit la furat, măi copile, aşa a sărit pe tine?!  
Nu bănuia că era aproape de adevăr, iar Matei, ruşinat, nu ştia ce să mai mormăie.  
Mi-a aruncat o privire de iepuraş speriat şi tot scuturându-şi hainele, mi-a spus:  
-Am glumit cu tine, ce crezi că dacă nu am nici mamă şi nici tată, bunica mă pune să fur găini?!  
Şi fără să-mi aştepte răspunsul, mi-a întors spatele şi şchiopătând mai mult decât era nevoie, a plecat.  
De data aceasta am rămas eu cu gura căscată în urma lui. Nu ştiam ce sa cred? Matei era şmecher şi nu rata nicio ocazie să nu aibă un cât de mic profit. Dacă era adevărat, merită să-i fur un pui, poate se lipsise de o mâncare bună dându-mi iepuraşul, dar dacă minţea, atunci avusese ce merită de la Cartuş.  
În ziua aceea şi multe altele după incidental cu Cartuş, eram preocupată să aflu adevărul. Nu ştiam dacă era un secret. Într-o seară, aşezată pe vine, pe marginea trotuarului, le-am povestit totul prietenelor mele.  
-Trebuie să descoperim adevărul! le-am spus.  
-Cum? m-a întrebat Nuţa, care niciodată nu ştia sa dea un răspuns; toate conversaţiile ei erau bazate pe întrebări.  
-Mergem la el când joacă fotbal, vedem cine iese la poartă şi o cerem pe mama lui. O să-l pârâm pentru că nu învaţă! ne-a spus Cameluţa, care era expertă în tot felul de intrigi.  
La câteva zile băteam cu tragere de inimă în poarta lui Matei, ştiindu-l în curtea şcolii, alergând cu alţi băieţi după mingea plină de petice.  
-Matei nu este acasă, iar mă-sa-mare nu aude! ne-a strigat peste gard un moş care îşi săpa de zor grădina.  
-Când vine mama lui de la servici? l-a întrebat Cameluţa, ridicându-se pe vârfuri să-l poată vedea mai bine pe vecin.  
-Pai voi ce vreţi? ne-a întrebat moşul curios.  
-Ne-a trimis tovarăşa învăţătoare! i-am răspuns eu, fiind mai mare şi mai înaltă printre ele.  
-Pai tovarăşa asta, ce are mintea scurtă? Nu ştie că mă-sa este moartă, săraca, de mai bine de patru ani?  
Şi, fără să ne privească, după ce şi-a scuipat în palme, moşul a început iar să sape.  
-Dar tatăl lui, la ce oră vine? a întrebat Cameluţa şi mai curioasă.  
-Da ce, taică, voi sunteţi de la “siguranţa statului”? Să vină tovarăşa aia a voastră, ce vă trimite pe voi?  
Şi după o clipă de tăcere, moşul ne-a spus:  
-Să-i spuneţi că la vară, o să-l ia fratele lui tac-su la el la ţară, că mă-sa-mare abia îşi duce zilele.  
Am plecat, după ce i-am mulţumit frumos toate deodată şi cu toate că vocile ne erau puternice, o slăbiciune punea stăpânire pe noi.  
-Poate l-ai lăsat fără mâncare! m-a acuzat Cameluţa.  
-Mâine am să-i dau un pui! i-am răspuns.  
În sinea mea insă, nu eram convinsă că aş putea să plec de acasă cu puiul fără să fiu văzută.  
-Dacă mă prinde tanti Oala că fur un pui, sunt terminată pe viaţă.  
Eram aşa de necăjită pentru că Nuţa, cum era bună şi miloasă, în naivitatea ei să ne facă un bine la amândoi s-a oferit să arunce un pui de la ei peste gardul curţii vecine, unde nu locuia nimeni, urmând ca noi să-l prindem. M-am întors acasă cu inima uşoară pentru că Nuţa putea să ne ajute, dar, în acelaşi timp, ideea că s-ar putea să nu reuşească şi să fiu nevoită să-i dau iepuraşul care, între timp, devenise un iepure în toată firea, îmi frigea sufletul. În noaptea aceea m-am zvârcolit până la ziuă. Matei îmi crease neplăceri din cauza iepuraşului şi ce mă îngrozea era că nu ştiam cum avea să se termine toată povestea.  
La şcoală Matei, după povestea cu Cartuş, îmi vorbea foarte puţin. Adesea mă simţeam o hoaţă, cu toate că intenţiile lui nu fuseseră prea cinstite, îi dădeam dreptate, gândindu-mă că îi puteam ierta totul, cum nu avea părinţi….  
Abia sâmbătă seara, Nuţa ne-a spus speriată că, în seara aceea, va avea loc “operaţia”. Părinţii ei plecau la un botez, iar bunicii ei, cum erau bătrâni, intrau în casa devreme.  
-Eu îl arunc peste gard, pe urmă treaba voastră e să-l prindeţi! ne-a spus tremurând mai rău decât dacă ar fi avut labele lui Cartuş pe piept.  
Ne-am aşezat la pândă la Cameluţa, în curte, după gard. Părinţii Nuţei au ieşit mai târziu decât se aşteptase ea. Începuse să se întunece şi ştiam că, în mai puţin de câteva minute, riscăm să fim chemate acasă.  
Nuta s-a arătat în poartă şi ne-a făcut semn să ne pregătim să intrăm în curtea vecină prin crăpătura gardului. De fapt era un loc pe care cineva turnase o fundaţie pentru a constrcţie, o casă mare şi uitase să mai treacă pe acolo. Nu ştia nimeni cine era şi mai ales unde locuia. Curtea era mai neîngrijită decât un maidan. Vara erau aşa de mari bălăriile că dacă mingea ne cădea din greşeală, ne era frică să intrăm să o luăm şi îl rugam pe Nini care nu se deplasa decât după ce ne deposeda de câteva capace de bere.  
Am intrat tiptil ţinându-ne de mână, cu ochii mai mult în jos decât la gard, de unde trebuia să cadă un pui.  
-Şase! a strigat Nuţa şi dintr-o dată un fâlfâit de aripi a trecut pe deasupra capatelor noastre.  
Puiul, care de fapt era o adevărată găină, fugea în toate direcţiile şi cotcodăcea de răsuna nu numai curtea, dar şi strada.  
-Nu ştiu nimic! ne-a şoptit Nuta şi s-a furişat în casă.  
Alergam cu Cameluţa de ieşiseră nu numai sufletul, dar şi hainele de pe noi. La un moment dat, Cameluţa s-a împiedicat aşa de tare că mă uitam după ea cum se chinuia să nu cadă în nas, dar cum găină ameţise şi ea, s-a întâmplat să-i fie în drum şi cum, săraca, nu se mai ţinea pe picioare, s-a lăsat să cadă din întâmplare chiar pe găină.  
-Am prins-o mi-a strigat fericită, uitând şi de genunchii zgâriaţi sub pantaloni şi de loviturile din coate.  
-Ţine-o srâns! i-am spus speriată, că nu ne gândisem şi la posibilitatea că trebuie să o prindem.  
-Nu pot! mi-a spus sugrumată de emoţie şi frică din cauza agitaţiei de sub ea.  
-Lasă-te grea şi încearcă să-i strângi ciocul! i-am spus uitându-mă în jurul meu să găsesc ceva să o leg.  
Tot învârtindu-mă, am văzut pe jos o sârmă. M-am aplecat, am luat-o şi i-am explicat Cameluţei că trebuie să-i leg picioarele, aşa cum făcea tata Gogu, urmând ca după aceea, să-i răsucim aripile.  
-Şi pe urmă? m-a întrebat nerăbdătoare.  
-O lăsăm aici până mâine după-amiază, când i-o dăm lui Matei, în locul iepurelui.  
Am ieşit din curtea fără locatari exact când ne strigau mamele să intrăm în casă.  
De la distanţă o auzeam pe Cameluţa care, cu o voce plângăreaţă, căuta să o convingă pe mama ei de ce îşi murdărise hainele; bineînţeles fiind departe de adevăr. Trecusem prin atâtea emoţii că, în seara aceea mi-am anulat vizita la iepuraş, mai mult de teamă să nu fac altă boroboaţă şi să mă dau de gol. Ştiam că tata-mare avea mai multă grijă de el decât aveam eu şi îi aducea fel de fel frunze şi foi de salată. Înainte să dorm, m-am întrebat dacă nu cumva şi tata-mare nu-i pusese gând rău “să-l vadă în tavă la cuptor” de se ocupă aşa de mult de el, să-l vadă mare cât mai repede.  
Mi-am şters din cap gândul urât şi am adormit fericită că, a doua zi, puteam să fac un gest care să-l bucure pe Matei.  
Bucuria noastră, în schimb, a durat numai o noapte. Dimineaţa când am ieşit în curte, bunica Nuţei şi cu mama ei blestemau, de răsuna strada, hoţul care şi-a bătut joc de găina ei şi pe care, nenorocitul, mai bine o mânca decât să o lase să moară chinuită.  
-Farmece! se văieta tanti Oala care era superstiţioasă.  
În mai puţin de câteva minute cele două păguboase au început să se şuşotească cu alte vecine, privind spre calea ferată, unde, într-o casă veche, locuia o babă amărâtă, care, îşi câştiga câţiva lei din vânzarea seminţelor de dovleac şi din învârtitul cărţilor, la câte o vecină, care avea probleme.  
Am acceptat totul, într-un fel mulţumită. Nuţa nu mâncase bătaie de data aceasta, iar noi, chiar dacă ieşeam din afacere cu hainele murdare şi cu o găină moartă pe conştiinţă, cel puţin, în ochii vecinilor şi al mamelor, eram “curate ca zăpada”.  
Capitolul XIV  
MATEI, UN COLEG DE NEUITAT  
Ultima zi de şcoala era un vis care dură mai bine de nouă luni şi care, în sfârşit, se raliza! În faţa noastră era vacanţa de vară, mult aşteptată atât de elevi, dar şi de profesori. În ultimele zile, iepurele fusese descoperit de tanti Oala, care spre surprinderea noastră, a fost supărată că o lipsisem de plăcerea de a se ocupa de el. Din cauza lui, Cartuş era tot timpul legat, iar motanul, era repede ameninţat, dacă îndrăznea să se apropie mai mult.  
Eram fericită, iepurele era iubit de toţi, Cartuş nu mai avea ocazia să mă lingă de câte ori avea pofta, iar vacanţa bătea la uşă cu zilele de joacă, fără grija lecţiilor şi fără obligaţia ca la ora opt să fiu în pat. Ce mă îngrijora puţin era serbarea de la sfârşitul anului, nu din cauza spectacolului, pe care îl pregătisem de atâtea luni, ci mai ales de teamă că nu aş lua premiu. Riscam să mă fac de ruşine în faţa lui tataie Gogu, care mă vedea deja “doctoriţă”, a lui tanti Oala, care mă visa “artistă” şi a prietenelor mele, care mă credeau deşteaptă şi mergeau orbeşte pe urmele mele.  
Mami lucra cu alte mame la coroniţele şi rochiile noastre pe care le confecţionau din hârtie creponată. Pentru ele era o adevărată sărbătoare, iar pentru noi era începutul cu adevărat al vacanţei.  
În dansul pe care îl aveam să-l prezentăm, noi, fetele, eram “maci roşii”, iar băieţii erau “bondari”, decoraţi cu nişte aripi galbene din hârtie lipită de sârmă şi cu nişte antene mari, răsucite, prinse pe creştetul capului cu o bentiţă. “Macii” dansam graţios, iar “bondarii” trebuiau să vină încet, într-un zbor lin, să se aşeze lângă fiecare mac, să-i prindă mâna şi să valseze împreună. La sfârşit “macii” se ofileau, iar “bondarii” deasupra noastră, ne acopereau protector. Dansul era frumos şi în mod sigur avea o semnificaţie.  
Matei, după multe insistenţe şi plânsete, a fost şi el acceptat în programul nostru, în locul altui “bondar” care reuşise să se îmbonăvească înainte de sfârşitul anului. În fiecare zi, după-amiaza, venea la mine şi repetam amândoi sub privirea admirativă a prietenelor mele. Cu toată greutatea lui, se învârtea destul de graţios şi era aşa de mândru, că nu-i putea ajunge nimeni nici cu prăjină la nas. De când ştiam că era orfan, ţineam la el şi nu ratam nicio ocazie să nu-i iau apărarea. Niciun “mac” nu acceptase să-i fie “bondar”, aşa că, dintr-un elan de prietenie, am schimbat “bondarul” meu cu el.  
Matei vorbea despre rorlul lui în faţa celorlalţi băieţi care nu avuseseră parte de un loc, ca şi cum ar fi fost ”prim balerin”şi fără el, spectacolul s-ar fi oprit în loc. Celelalte mame îi confecţionaseră şi lui costumul şi cum avuseseră nevoie de o cantitate dublă de material, mârîiau nemulţumite. Numai învăţătoarea bănuise că îl simpatizam şi apreciase gestul meu.  
În ziua serbării, care se ţinea în sala mare de festivităţi a şcolii, părinţii nu numai că erau prezenţi, dar aduseseră cu ei toate rudele disponibile şi toţi prietenii, să le admire odraslele, care sau recitau, sau dansau, ori interpretau roluri în cele câteva piese de teatru.  
Fiecare învăţătoare răspundea de un număr din program. Eram toţi emoţionaţi, de la părinţi şi învăţătoare până la noi, artiştii. Fiecare aveam grijă de costum, pentru că, fiind din hârtie, se putea rupe mai repede decât ne puteam imagina. Dansul nostru începuse bine: ne învârteam graţioase, în vârful degetelor în cipicii negri din saten, confecţionaţi tot “acasă”. După ce ne-am terminat piruetele, ne-am oprit graţioase aşteptându-ne fiecare “bondarul”. Eram foarte liniştită în privinţa lui Matei; era primul rol din viaţa lui pe care îl luase în serios. Când a ajuns lângă mine, în vârful degetelor şi mi-a zâmbit, i-am văzut faţa roşie de emoţie, ochii strălucindi de bucurie şi transpiraţia care îi aluneca de pe frunte pe obrajii durdulii. Matei nu se încurcase la niciun pas, totul era perfect pentru noi. Eram şi eu emoţionată, sub privirea plină de admiraţie a lui Matei şi în mod sigur a celor din sală, care veniseră să mă vadă.  
Numai că bucuria noastră nu a durat prea mult. Un “bondar” din spatele nostru s-a încurcat la paşi şi după ce a derutat tot rândul, împins de altul care îşi făcea pirueta, s-a dezechilibrat şi s-a prins de petalele unui “mac”, lăsându-l într-o secundă, în chiloţeii albi. Ruşinată, fetiţa l-a tras pe Matei spre ea, să se ascundă de râsul nebun al sălii. Matei, care nu ştia ce se întâmplă în spatele lui, concentrat să se susţină suspendat pe vârfuri şi să mă învârtească plin de graţie, trezindu-se că aripile îi cădeau şi că un alt “mac” se agăţa de el, s-a dezechilibrat şi el şi fără să se gândească ce se întâmplă, s-a agăţat de fustiţa plină de petale ale altui “mac” care, într-o secundă, era şi ea în chiloţei.  
Sala era pe jos de râs, când cortina a căzut la repezeală, fără să avem timp să realizăm că printre noi erau “maci” care nu numai că se ofiliseră pierzandu-şi petalele, dar plângeau în hohote. Matei era buimac, iar bondarul “nărăvaş”, cu voce piţigăiată, îl acuza pe Matei că “din cauza lui că era prea gras şi că ocupa prea mult loc atunci când îşi făcea pirueta, îl împiedicase pe el să se învârtească.”  
Era un “bondar mincinos.” Am sărit pe el numaidecât cu alt “mac” şi în câteva secunde, învăţătoarea nu numai că ne trăgea pe toţi de urechi, dar nu reuşea să-i desfacă mâinile acestuia din “petalele” noastre.  
Ajunsesem toţi “macii” fără petale, ca să nu spun că acum plângeam toate de ruşine, găsindu-ne toate în chiloţi. Matei era trist şi pentru prima dată când nu era vinovat, nu încerca să se apere. Îmi era milă de el din mai multe motive. În primul rând pierdusem spectacolul aşa de mult pregătit şi cel mai mult, pentru că ştiam că, anul viitor, nu-mi va mai fi coleg de bancă. Abia atunci mi-am dat seama că, dintre toţi colegii, Matei era singurul la care ţineam şi pentru care mă supăram în zilele când nu-mi dădea mai multă atenţie.  
După ce mami m-a îmbrăcat, ne-am aşezat amândoi pe treptele scării de la intrare şi fără să ne intereseze restul spectacolului, în compania Nuţei şi a Cameluţei ne-am luat, într-un fel adio!  
-Plec la unchiul meu! mi-a spus Matei.  
-Sigur şi definitiv? l-am întrebat.  
-Am să stau cu el! O să fie bine, pentru că este tractorist şi mi-a spus că o să mă plimbe cu tractorul toată ziua.  
Ne-am uitat la el cu admiraţie, mai mult să-i facem placere şi fără să ne vadă, uitându-ne una la alta, am strâmbat din nas.  
-Daca vrei îţi dau iepurele! i-am spus cu stranger de inimă de frică să nu accepte.  
-A, nu! mi-a răspuns grăbit. Dacă vrei, am să-ţi aduc altul când am să vin în vacanţă la bunica mea  
-Nu! a sărit Nuţa speriată, amintindu-şi repede de problemele pe care ni le făcuse  
-Am să-ţi scriu să vii la noi în vacanţă! mi-a spus Matei.  
-Nu am scris nicio scrisoare până acum, i-am răspuns emoţionată mai ales de privirea curioasă a Cameluţei.  
Când ne-am ridicat să intrăm în sală, pentru că începeau premierile, aceasta mi-a şoptit:  
-Matei te iubeşte!  
Am roşit de plăcere şi spre mirarea ei, de data aceasta i-am răspuns:  
-Cred că şi eu!  
În ziua aceea totul mi-a mers de-a-ndoasela.  
Am fost strigată la premiul trei. M-am simţit mică şi proastă şi numai după ce mi-am auzit numele de câteva ori, împinsă de mami cu lacrimi în ochi, m-am urcat pe scenă şi mi-am luat premiul. Era o carte de poveşti. Mami era fericită, dar eu plângeam pentru că o strigase înaintea mea pe Elena, care niciodată nu recitase nicio poezie de la “cap la coadă” şi care nici nu ştia să numere şi să socotească repede.  
-Maica-sa este croitoreasă! i-a şoptit mami lui tanti Oala, care nu vedea nimic rău între a fi strigată la premiul doi sau trei.  
L-am căutat pe Matei cu privirea, cu gândul să-i ofer cartea mea, dar nu l-am văzut; sau plecase, sau poate stătea într-un colţ, trist că nu avea premiu, sau că anul viitor, va avea alţi colegi.  
Până acasă am plâns; nu ştiu dacă plângeam din cauza premiului trei sau pentru faptul că Matei pleca la ţară şi poate avea să devină şi el tractorist ca unchiul lui, în loc sa stea la bunica, să devină” cineva” sau altceva, tot “mare”.  
În fiecare zi, prietenelor le inventam despre Matei cele mai năstruşnice aventuri. Făcusem din el un adevărat erou, până într-o zi când una dintre întâmplările povestite a concis cu una dintre “Poveştile lui Păcală” pe care mama Cameluiţei i-o citise cu o seară înainte.  
-Esti o mincinoasă cu Matei al tău! mi-a spus Cameluţa supărată.  
Nuţa ne privea curioasă, pentru că ei nu-i citea nimeni şi în afară de poveştile pe care le auzea de la mine, nu ştia nimic.  
-Ai dreptate, i-am spus cu jumătate de gură.  
Din ziua aceea am fost pedepsită de ele. Trebuia să le citesc câte o poveste din cărţile pe care le avea mama Camelutei, care era tot învăţătoare. Ne aşezam pe bordura trotuarului, sub un pom la umbră, şi cum ele nu ştiau să citească, printre rândurile din poveşti, mai puneam şi de la mine câteva fraze, aşa cum găseam de cuviinţă sau aceloraşi poveşti de fiecare dată, le inventam un alt sfârşit.  
Tot Cameluţa mi-a descoperit şi şiretlicul ăsta! Plictisită şi nesigură de sinceritatea mea, a început să-mi aducă poveşti, pe care mama ei i le citea seara şi pe care le cunoştea pe dinafară. De data aceasta nu-mi puteam folosi imaginaţia şi trebuia să citesc frază după frază. Nuţa stătea cu gura căscată şi mă asculta pierdută de placere, numai Cameluţa, aşezată pe vine cu buzele strânse şi cu urechile ciulite, mă urmărea de frică să nu sar vreun rând şi dacă i se părea că aş fi facut vreo greşeală, sărea ca arsă numaidecât.  
Adevărul era că ne era frică de gura ei, mai ales Nuţei. Cu toate că era mai mică, se ţinea întotdeauna pe picior de egalitate cu mine, iar pe Nuţa o trata de “pui speriat” în faţa lui Nini şi al celorlalţi copii când se supărau.  
Numai când ne jucam “berese” Nuţa excela. Arunca piatră aşa de aproape de capacele de bere turtite cu ciocanul şi aşezate cu faţa în jos unele peste altele, că tot timpul mă uitam la Cameluţa şi amândouă cu degetele răsucite, îi doream în gând să “zbârcească”. Prea rar i se întâmpla să greşească şi atunci concurenţa era între mine şi Cameluţa.  
Cea mai bună dintre noi era Nuţa. În afară că se supunea orbeşte când mie, când Cameluţei, în cazul că era obligată să aleagă între noi, îşi ciulea urechile şi dispărea, lăsându-ne să credem că ai ei o chemau. Abia târziu apărea cocoţată pe gard şi săbiile între mine şi Cameluţa erau îngropate. Ieşea în stradă, cu rochiţele ei mai lungi decât era nevoie şi cu părul strâns în codiţe de unde buclele prea ondulate izbucneau afară. Era tot timpul ciufulită şi de câte ori îşi trecea mâna plină de praf prin păr, ţipam la ea că o să se umple de păduchi. Şi-o retrăgea repede şi speriată, privea dezamăgită la codiţele noastre unde nici măcar un fir nu se mişca de la locul lui.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI VII / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!