Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI VI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul XI  
PRIMA ZI DE ŞCOALĂ, PRIMUL COŞMAR  
Asteptam prima zi de şcoală fără prea multă tragere de inimă, să nu spun că, în fiecare seară, mă rugam să se dărâme şcoala până la 15 septembrie. Plăcerea ultimelor zile de vară era stricată de grija că, într-o dimineaţă va trebui să îmbrac uniforma, să-mi iau ghiozdanul şi să plec spre “Costeasca”, aşezată cam la zece minute de mers pe jos.  
“Crescusem prea repede”, reptam singură şi o invidiam pe Nuţa, care, abia toamna viitoare, era acceptată cum nu împlinise încă şapte ani. Singurul care mă înţelegea era tata-mare. În fiecare seară îi puneam o mie de întrebări despre şcoală, dar răspunsurile lui nu erau deloc pe placul meu. Într-o zi, enervată, l-am întrebat direct, fără niciun ocoliş.  
-Tata-mare, tu care spuui că le ştii pe toate, spune-mi ce trebuie să fac să nu merg la şcoală?  
Răspunsul lui a fost direct ca şi întrebarea mea:  
-Mâine, când te duci să cumperi pâine, să iei un borcan de untură, să ungi toate colţurile şcolii. În câteva zile câinii or să o mănânce.  
Mă privea serios, fără să clipească, pentru care în prima clipă m-a derutat şi m-a pus pe gânduri. Tanti Oala, care tocmai intra în casă, a găsit de cuviinţă să-i întărească sfatul:  
-Vezi să nu ştie maică-ta! Să iei untura din borcanul adus de la ţară, unde sunt şi jumări, să nu li se aplece câinilor numai de untură.  
Am plecat de la ei pusă pe gânduri. Bănuiam că şcaola nu putea să fie mâncată de câini, dar refuzam să cred că nu ar fi nicio soluţie să scap de ea. Eram convinsă că tata-mare ştia ceva şi nu vroia să-mi spună. Atunci imaginaţia mea de copil a căutat o explicaţie, care mi-a venit la fel de repede ca şi răspunsul lui la întrebarea mea: bunăvoinţa mea de a hrăni câinii vagabonzi va fi primită de Dumnezeu, aşa cum era primită şi pomană mamaiei Susana pentru morţii ei, şi ca răsplată ceream o minune să întârzie intrarea la şcoală cel puţin până în primăvară.  
Începând de a doua zi, în fiecare dimineaţă furam untură din borcanul adus de la ţară plin de jumări şi bucăţi de carne, după care fugeam cu Nuţa şi lăsam din el la cele patru colţuri ale şcolii.  
-Nu vine niciun câine! mi-a spus într-o zi plictisită de atâta drum şi emoţii să nu fim văzute.  
-Vin când nu suntem aici! i-am răspuns ingrijorată din cauza borcanului cu untură de acasă, care era aproape terminat.  
Zilele se scurgeau la fel de repede ca şi untura din borcan şi nu auzeam de nicio minune care să întârzie începerea şcolii. În ziua în care uitasem povestea cu untura şi cu câinii, am auzit-o pe mami plângându-se că nu găsise nici măcar o lingură de untura în borcanul care era de presupus să fie plin.  
Tanti Oala, care uitase de sfatul pe care mi-l dăduse cu două săptămâni în urmă, privea borcanul curioasă, dar şi vexată în acelaşi timp:  
-Marioara, să nu crezi că ţi-am luat eu untura, Doamne-fereşte, îţi jur pe ce am mai scump!  
-Doamne-fereşte! Se scuză mămica intrigată de imprudenţa pe care o făcuse.  
-Poate aveţi şoareci în bucătărie! a continuat tanti Oala interesată să găsească o explicaţie dispariţiei misterioase a unturii.  
-Dacă aveam şoareci şi ar fi mâncat toată untura îi găseam morţi! i-a răspuns mami convinsă că altul ar fi adevărul.  
Toată ziua tanti Oala îi oferea şi alte posibiltăţi de evaporare a unturii, dar mami le refuza cu încăpăţânare. Spre seară l-au găsit vinovat pe tataie Gogu, care ar fi adus un borcan gol în loc de unul plin. Am respirat uşurată când am auzit concluzia finală. La câteva zile, când tataie trecut pe la noi, mami i-a spus:  
-Bine, tăticule, ai adus un borcan mânjit cu untură, de s-a supărat şi proprietăreasa când i-am spus că mi-a dispărut untură.  
-Aoleu, taică, i-a răspuns acesta fâstâcit, nu eu l-am pus; asta este vina Susanei. Ne-am zăpăcit de cap cu atâtea probleme la ţară.  
Am respirat şi a doua oară liniştită. Dosarul cu untura era închis; scăpasem uşor de data aceasta, numai că, într-o seară, din vorbă în vorbă, la masa din curte, tata-mare a auzit povestea cu borcanul gol de untură adus de tataie de la ţară. Din ce mami povestea, ajutată de tanti Oala, pentru a-l convinge pe tata-mare ce zi grea avuseseră, acesta mă privea şi mai insistent, mângâindu-şi mustanţa şi zâmbindu-mi cu complicitate. “Dacă mă spune după toate emoţiile pe care le-am trăit datorită lui, am să-l spun şi eu cât a fost de beat de l-a lins Cartuş pe toată faţa şi eu i-am tăiat mustaţa!”, îmi spuneam în minte şi, fără să clipesc, îl priveam. Abia când am rămas singuri mi-a spus:  
-Te credeam fată deşteaptă!  
-Le-am dat-o pentru că tu îi spui mereu lui mami să nu mai gătească aşa ca la ţară, cu untură de porc, că o să ne îmbolnăvim.  
A tăcut şi mi-a păstrat secretul până dispăruse riscul să iau o bătaie bună.  
Din cauza unturii am aşteptat prima zi de şcoală resemnată şi fără entuziasm. Nu o înţelegeam pe mami de ce aştepta data de 15 septembrie cu aşa de mare bucurie?!  
Cu trei zile înainte de şcoală, tăticu, gândindu-se să-mi facă o bucurie, cum era şi aniversarea mea de naştere, mi-a cumpărat o păpuşă mare. Nu aveam nicio jucărie. Le stricam din prima jumătate de oră. Eram curioasă să văd ce au înăuntru, de săreau sau se învârteau pentru că jucăriile, în vremea aceea erau simple şi nu-mi era greu deloc să le desfac în piese. Păpuşă din carton lucios, primită cadou la şapte ani, era cu totul deosebită de celelalte de până atunci: închidea şi îşi deschidea ochii, avea părul strâns în codiţe şi purta o rochiţă asemănătoare uniformei mele pentru şcoală. În ziua aceea le-am promis că voi avea grijă de ea, la fel de mult cum voi avea şi de abecedar şi de caiete. M-am jucat toată după-amiaza cu ea în curte, pe scările de la intrare şi de teamă să nu i se întâmple ceva, nu le-am arătat-o prietenelor mele decât prin gard.  
Ce începuse să mă deranjeze era că unul dintre ochi se închidea mai încet decât celălalt. Am pus-o jos şi, tot urmărindu-i ochii, m-am gândit să-i fac ceva celuilalt să se închidă mai încet .Tot meşterindu-i ochii am reuşit de i-am strcat definitiv, de stăteau amândoi închişi indiferent că păpuşa era în picioare sau culcat. Era o tragedie!  
În toată povestea asta îl găseam vinovat numai pe tata, pentru că avusese idea să-mi cumpere o păpuşă în momentul când nici nu mă gândeam la aşa ceva. Singura soluţie era să o uit pe scări noaptea şi a doua zi, să arunc vina pe Cartuş că s-ar fi jucat cu ea. Lucru pe care l-am şi făcut. Fără să mă vadă mami, înainte să ne culcăm, am deschis uşa şi am pus-o lângă scări lipită de perete. Din nenorocire în noaptea aceea a plouat până la ziuă.  
Dimineaţa, tata a găsit păpuşă lângă perete în locul unde i-o lăsasem lui Cartuş la vedere, cu singura deosebire că, în afară de rochiţa udă, restul era o mână de carton ud cu un pumn de mătase care, cu câteva ore înainte, erau frumoasele codiţe.  
-Nu am să-ţi mai cumpăr păpuşă niciodată! mi-a spus supărat.  
-Nici nu vreau alta! i-am răspuns bosumflată.  
-Ţi-am spus că nu trebuia să-i cumperi o păpauşă aşa de scumpă! a intrat mami în discuţia noastră, din care am înţeles că, de fapt, tata era vinovat că îmi cumpărase o păpuşă scumpă şi în plus, din carton.  
Asta îmi lipsea înainte de şcoală: o păpuşă pe care să o plâng şi pe care să o regret cu adevărat. Eram foarte supărată în special că Nuţa şi Cameluţa vorbeau cu admiraţie despre ea fără a bănui că zăcea de mult la gunoi. Eram convinsă că în sinea lor erau supărate pe mine că nu le dădeam posibilitatea să se joace sau cel puţin să o ţină în braţe.  
Cu şi mai mare tristeţe, pe data de 14 septembrie, am asistat la ceremonialul de a-mi aranja ghiozdanul maron şi ăsta din carton, pe care aveam să-l port agăţat de spate.  
-Să ai grijă de abecedar, de aritmetică şi de caiete! Să nu le murdăreşti şi să nu-ţi pierzi creioanele şi guma! mi-a spus mami când a închis ghiozdanul, după care l-a pus pe scaun lângă uşă.  
A trecut de câteva ori fierul de călcat peste şortul alb şi în seara aceea, în albia mare din lemn, m-a frecat mai să-mi rupă un rând de piele.  
-Mai încet! i-a strigat tăticu, supărat pentru că rămânea surdă la văicărerile mele.  
-Lasă că abia mai creşte, îi întind oasele! i-a răspuns sigură de rezultatul sperat după baie.  
-Dacă nu am crescut ca lumea, de ce mă trimiţi la şcoală? Mai stau până la anul, să plec cu Nuţa.  
-Vrei să fii măgarul între oi? mi-a răspuns mami supărată. Te avem numai pe tine; trebuie să înveţi să te faci şi tu ceva, vrei să ajungi....  
-Sa vezi că o să-ţi placă la şcoală! a intervenit tăticu.  
Şi după ce s-a gândit puţin, i-a spus lui mami:  
-Ai să vezi ce deşteaptă o să fie, o să-i placă la şcoală! Parcă o văd mâine poimâine ceva „mare” şi ce o să ne mândrim!  
Mă uitam la ei cu milă. Nici nu intrasem la şcoală şi voiau să ajung ceva „mare”. Tataie visa să-i fac injecţii; tanti Oala mă vedea artistă, pentru că îi plăcea cum recitam poeziile; mami să învăţ limbi străine; tata tot vorbea de un avocat pe care-l cunoştea. De un singur lucru mă bucuram: nu era prea mare anturajul din jurul meu, pentru că ar fi crescut numărul pretenţiilor. Numai eu îmi doream să stau acasă, să am copii pe strada să mă joc cu ei, să fac curat şi să mă duc la piaţă.  
Toate vecinele noastre erau casnice şi îşi vorbeau peste gard toată ziua, nu înţelegeam de ce toţi voiau să ajung altceva decât făcuseră ei.  
-Cel mai bine este să mă fac „nevastă”! i-am răspuns lui tăticu atunci când nu se aştepata să-mi audă opinia despre viitor.  
Au râs toţi, dar cel mai mult tata-mare.  
-Are dreptate fata, nu v-aţi gândit că şi asta este tot o meserie pe care trebuie să ştie să o facă foarte bine? Un croitor poate să strice o haină, dar o nevastă, dacă strică ceva, strică mai multe vieţi.  
Am plecat a doua zi la şcoală cu sufletul mai uşurat şi cu convingerea că îmi găsisem meseria care poate era cea mai grea.  
Când să ieşim pe uşă, mi-am adus aminte că nu o văzusem pe mami punându-mi în ghiozdan călimara cu cerneală, aşa că m-am întors repede şi fără să-i spun, am luat-o de pe masă şi i-am dat drumul în ghiozdan, pe care mi l-am pus singură în spate, aranjându-mi volanele de la şorţuleţ, să nu se şifoneze.  
Curtea şcolii era plină de părinţi şi de copii. Cred că părinţii făceau mai multă gălăgie decât noi. Îşi vorbeau între ei, învârtindu-ne pe loc să ne arate una la alta, povestindu-şi fel de fel de nimicuri, cum ne-au pregătit pentru şcoală.  
Cei mai mari alergau transpiraţi şi cu feţele roşii, se strigau între ei. Mă uitam speriată când la cei din curte, când la clădirea în formă de „T”. Aveam impresia că se clatină de atâta gălăgie. Examinam speriată ferestrele; erau aşa de multe şi de înalte, faţă de ale noastre de acasă, că îmi imaginam clasele la fel de mari ca şi curtea şcolii. Nu-mi plăcea la şcoală! Eram convinsă că nu-mi va plăcea niciodată.  
La un moment dat s-a auzit clopoţelul şi o voce care a strigat de a răsunat curtea:  
-În rând!  
Eu am transpirat, iar ceilalţi s-au oprit în loc din alergat, ca şi cum ceva îi trăznise ca din senin. Fiecare, după ce şi-a tras sufletul, speriat îşi aranja hainele, îşi ştergea faţa cu mânecile şi cu un aer nevinovat, se îndrepta spre peronul şcolii. I-am strâns mâna mamei şi i-am şoptit:  
-Eu nu stau aici singură!  
Eram convinsă că nu m-a auzit, aşa că am urmat-o privind cu coada ochiului la fetiţa de lângă mine, care, speriată şi ea, îşi sugea degetul cu disperare.  
„Ce proastă este” mi-am zis în gând şi umflându-mi pieptul cu bucurie că cel puţin acest lucru nu-l făcusem niciodată, m-am aşezat în rând.  
-Este tovarăşa învăţătoare! mi-a şoptit mami, după care s-a retras unde erau deja ceilalţi părinţi.  
Eram ultima, cu fetiţa care îşi sugea degetul şi după ce eram cele mai scunde printre ceilalţi, ne lăsam şi genunchii moi, să nu fim văzute. În mintea noastră credeam că dacă noi nu o vedeam pe tovarăşa învăţătoare, nici ea nu ne vedea pe noi.  
-Voi cele două cu codiţe, veniţi în faţă! am auzit-o când răsuflam fericite.  
Toate capetele s-au întors spre noi deodată. Am simţit că mi se topeau obrajii. Fetiţa de lângă mine şi-a scos degetul din gură şi cu ochii măriţi de mirare că fusese văzută, s-a uitat la mine speriată. Am trecut printre ceilalţi şi ne-am oprit în fata învăţătoarei.  
-Pe tine te cunosc! mi-a spus bucuroasă.  
M-am uitat la ea mirată, ezitând dacă trebuia să-i răspuns sau nu, pentru că mami îmi repetase toată vara că, la şcoală, trebuie să fiu politicoasă şi să nu vorbesc decât dacă sunt întrebată.  
-Am fost la voi pe stradă cu recensământul şi tu ne-ai adus apă! a continuat plină de voinţă să-mi amintesc.  
-Păreai dezgheţată şi politicoasă, de ce stai ca un pui plouat şi speriat?!  
M-am mulţumit iarăşi cu un zâmbet şi numai după ce şi-a trecut mâna prin părul meu, am respirat. Prinsesem curaj şi m-am aşezat mai dreaptă. Broboane de transpiraţie mi se prelingeau pe coloana vertebrală până în chiloţi. Le număram în gând, când am ajuns la a şaptea am simţit mâna învăţătoarei cum o caută pe a mea şi am început să merg lângă ea.  
-În vârful picioarelor, fără zgomot şi fără să vorbiţi între voi! ne-a spus pe şoptite.  
Mergeam toţi în vârful picioarelor, aşa cum ne spusese şi abia când un băiat s-a împiedicat, a înţeles că, săracii de noi, o luasem de bună şi în loc să mergem fără zgomot, ne chinuiam toţi să-i fim pe plac şi păşeam chiar în vârful pantofilor.  
Am păşit în clasă cu sufletul la gură, cu degetele de la picioare amorţite şi cu ghiozdanul plin de cerneală. M-am aşezat în prima bancă pe rândul din mijloc, cu un băiat durduliu, cu obrajii roşii ca două mere ionatane şi care, poate de emoţie, sau poate că alergase în curte, era ud de transpiraţie şi îşi ştergea faţa cu o batistă pe care întâi o folosise pentru nas.  
L-am privit cu coada ochiului şi m-am strâmbat. Am simţit că mirosea la fel de urât ca şi Cartuş, când avea blană muiată de ploaie.  
-Vreau să văd dacă aveţi toţi abecedarul învelit cu hârtie albastră şi caietele! ne-a spus zâmbind învăţătoarea noastră pe care încet o recunoşteam.  
Era mai mult în vârstă decât tânără, destul de plină, cu părul tuns scurt şi cu ochii de culoare închisă. Când zâmbea, închidea ochii şi îşi strângea buzele roşii, care păreau o cireaşă suspendată care te aşteptai să cadă dintr-o clipă într-alta. O recunoscusem după culoarea rujului şi îmi amintisem că îşi lăsase amprenta buzelor pe paharul lui tanti Oala care, geloasă, o întrebase pe mami după ce a plecat:”Ce ruj o fi ăsta de i-a mai rămas pe buze după ce mi-a vopsit paharul?”  
Tot amintindu-mi de ea, mi-am strecurat mâna în bancă şi mi-am desfăcut ghiozdanul. Într-o fracţiune de secundă mi-am simţit degetele ude după care, un firişor cald mi-a alunecat pe şortul alb şi pe picioare.  
Am văzut negru, violet, galben, roşu, verde, ca în final, retină să-mi dea culoarea de albastru. Era călimara de cerneală care, nefiind bine închisă, şi-a pierdut dopul şi culcând ghiozdanul în bancă, a găsit de cuviinţă să-mi albăstrească şi mai rău ziua decât era.  
Grasul a început să râdă ca un nebun şi să strige:  
-Tovarăşa învăţătoare, fata asta a murdărit de cerneală banca, duşumeaua şi uniforma, veniţi repede! O să mă murdărească şi pe mine.  
Când învăţătoarea a ajuns lângă mine, barba îmi tremură, iar capul îmi ardea de privirea celor 39 de copii. Care mai de care scoteau cele mai crunte exclamaţii pe seama mea.  
Era o adevărată tragedie: caietele erau pătate, deci nu se mai puteau folosi, iar atât de preţuitul abecedar pentru ochii mamei era îmbibat pe ici pe colo de lichidul ghinionist; numai aritmetica, în afară de petele de pe coperţi, părea curată.  
-Sa nu plângi în prima zi de şcoală, o să-ţi poarte ghinion! mi-a spus învăţătoarea cu zâmbetul ei deosebit.  
Am înghiţit în sec şi de frica ghinioanelor, mi-am şters lacrimile cu mâna, uitând că degetele îmi erau pline de cerneală. De data aceasta lacrimile mele deveniseră şi ele albastre, spre satisfacţia clasei, care găsise un alt pretext să se mişte şi să facă gălăgie. Am ieşit din clasă cu ghiozdanul şi cu învăţătoarea, dar nu înainte să-mi arunc privirea şi să memorez măcar un cap care râdea de mine. Remarcasem unul slab şi negricios şi o fată care, fiind înaltă, era spre fundul clasei cu nişte mâţe de coade pe care le scutură veselă şi în toate direcţiile.  
La primul colţ m-a predat unei femei de serviciu, care, în câteva minute mă frecă de zor cu aceeaşi pasiune cu care mă frecase şi mami seara când îmi făcuse baie. M-am întors în clasă cu ghiozdanul ud, cu abecedarul umflat de câtă apă înghiţise curăţându-i petele şi fără caiete, care acum zăcea în coşul din wc-ul fetelor.  
Până la sfârşitul zilei am fost numai ochi şi urechi la ce vorbea învăţătoarea, scăpasem uşor în prima zi de şcoală. În ce mă privea, referitor la situaţia de acasă, nu-mi era frică: ”Fusese un accident care s-ar fi putut întâmpla oricui!”, asta după spusele învăţătoarei.  
Din nenorocire nu prevăzusem că părinţii ne aşteptau la ieşire şi că fiecare elev voia să-şi dea importanţă povestind, încă de la ieşire despre ghinionul meu cu sticla de cernelă. Într-un minut toate degetele copiilor erau îndreptate spre mine, acompaniate de privirile ironice ale mamelor. Am luat-o pe mami de mână, care, nedumerită de gălăgia din jurul nostru şi de lacrimilele mele care se înnodau în barbă, nu îndrăznea să mă întrebe ce se întâmplase.  
-Nu mai vin la şcoală, să dea boala în ea şi să o mănânce câinii! i-am spus când ieşeam din curtea şcolii.  
Mami mă privea cu coada ochiului şi zâmbea. Încurajată de tăcerea ei, i-am povestit totul, dar, îngrijorată de reacţia ei, pentru că stricasem caietele şi sorţul, care acum zăceau ude în ghiozdan şi în plus mă făcusem de ruşine, chiar de la prima oră de şcoală.  
-Ţi se putea întâmpla şi peste o săptămână şi peste o lună, sau se putea întâmpla oricui. Principalul este că trebuie să fii atentă cu călimara şi dacă a trebuit să înveţi ceca, este mai bine în prima zi de şcoală, decât mai târziu, când caietele or să fie pline de exerciţii.  
Am răsuflat uşurată şi mai cuminte ca niciodată, am ascultat-o pe mami:  
-Nu ne-ai făcut de ruşine! Şi tu ai fi râs dacă alt elev îşi murdărea caietele! Aşa te-au cunoscut şi te-au reţinut din prima zi, nu trebuie să fii supărată.  
-Ce să fac să nu mă creadă proastă? am întrebat-o curioasă.  
-Asta voiam să-ţi spun, mi-a răspuns mami puţin gânditoare şi privindu-mă mai serioasă ca niciodată, a continuat: trebuie să înveţi, să fii cuminte şi atentă în clasă şi să ridici mâna de câte ori ştii să răspunzi la întrebările tovarăşei învăţătoare. Să nu uiţi niciodată, cel mai uşor este să te faci de ruşine!  
Am clătinat din cap ca şi cum acesta era adevărul, gândindu-mă că, dacă nici câinii nu au mâncat şcoala, în schimb eu am să mănânc cartea, aşa cum spunea mami că făcea Marieta. O să vadă grasul de lângă mine şi fata cu maţele de cozi cine o să râdă la urmă!  
-Mami, am să mănânc abecedarul şi aritmetica, cum spui că face Marieta! i-am spus când intram pe poartă, la noi acasă.  
Mami şi-a clătinat capul, mulţumită de decizia mea rapidă şi i-a povestit lui tanti Oala, care mă aştepta emoţionată cu un borcan de dulceaţă pe masă, neuitând să acuze călimara de toate nenorocirile din ziua aceea.  
În prima zi de şcoală, până şi Cartuş mi-a arătat compasiunea lui şi pentru prima dată nu mi-a pus labele în piept şi nu m-a lătratat când mâncam, să-i arunc ceva din farfuria mea. Dacă la şcoală fusesem prilej de râs, acasă eram considerată o victimă a călimării de cerneală şi care, în ochii lui tata-mare însemna „noroc”, vărsându-se plină la prima oră de şcoală.  
-O să înveţe, că doar s-a vărsat plină, nu s-a spart goală! ne-a spus mulţumit, după ce a ascultat toată povestea.  
-Tu crezi că suntem la cârciumă: când se spartge sticla plină, o să avem vânzare bună! i-a întors-o tanti Oala spre nemulţumirea mea.  
Într-adevăr, călimara mi-a purtat noroc în toţi anii de şcoală, iar ruşinea din prima zi a fost un stimulent care îmi lipsise cu desăvârşire în clipa când păşisem pentru prima dată pe treptele şcolii.  
Capitolul XII  
MAMI ÎMI DESCOPERĂ SECRETUL  
Dacă în prima zi fusesem prilej de glume şi de râs, în cea de a două am fost motiv de invidie pentru unii şi de admiraţie pentru alţii. Când învăţătoarea ne-a pus să recităm pe rând câte o poezie, nimeni nu a ştiut mai multe poezii decât mine şi nimeni nu a ştiut să recite, cu intonaţii, versurile, aşa cum am făcut-o eu.  
-Cine te-a învăţat? m-a întrebat învăţătoarea mirată de faptul că ştiam poezii pentru copiii din clasele mai mari.  
-Mami mă învaţă după cartea de citire a Marietei, care este în clasa a cincea! i-am răspuns rotindu-mi ochii mari în jurul meu, să văd reacţia celor care, cu o zi înainte, văzuseră în mine o nătăfleaţă.  
Învăţătoarea m-a privit cu admiraţie şi după aceea m-a mângâiat pe păr în semn de răsplată. L-a pus apoi pe grasul de lângă mine să recite ceva. De data aceasta era rândul meu să râd: roşu ca un rac se chinui să-şi amintească şi el câteva rânduri.  
-Căţeluş cu părul creţ! a început dintr-o dată fericit, dar râsul clasei i-a topit elanul şi i-a blocat şi cele câteva varsuri, care, în loc să-i iasă, stăteau agitate undeva în minte şi în gât.  
Învăţătoarea râdea mai tare decât noi, copiii. Fâstâcit, el nu înţelegea de ce râdeau până şi cei care nu ştiuseră să recite o poezie.  
-Asta este o poezie pentru copiii de trei ani! i-am şoptit când se aşeză dezamagit la locul lui.  
Nu mi-a răspuns nimic, numai când învăţătoarea şi-a întors capul fără să-l vadă cineva, şi-a înfipt mâna în coada mea şi m-a tras aşa de tare de păr, că fără să vreau am ţipat.  
Ochii îmi erau plini de lacrimi, iar pamponul alb de la coadă zăcea deja sub bancă, atunci când învăţătoarea, cu mâna înfiptă în urechea lui, îl punea la colţ, cu spatele la clasă. Dintr-o dată nimeni nu a îndrăznit nici să mai respire.  
-Asta pentru prima dată; a doua oară cinci linii la palmă! i-a spus grasului pe un ton că toată clasa s-a simţit vizată în caz de indisciplină.  
Din când în când, grasul întorcea capul şi îmi arăta pumnul. Mă uitam la el cu milă pentru că nu bănuia că, la bătaie, eram la fel de tare ca şi un băiat. Cunoşteam de la Nini, un vecin mai mare decât mine cu patru ani, toate figurile de atac cu pumnii şi cu picioarele, numai că, la şcoală, nu voiam să-mi stric reputaţia din moment ce învăţătoarea avea grijă să-i pedepsească pe cei răi.  
-Am să te fac praf pe stradă! mi-a şoptit în prima recreaţie grasul, care se simţea umilit după statul la colţ.  
-Încearcă! i-am raspus cu indiferenţă şi lăsându-l cu gura căscată în fata curajului pe care îl afişasem, m-am îndepărtat căutându-l cu privirea pe Nini.  
În curte era aşa de mare vacarmul, că nu am reuşit să-l zăresc decât atunci când alerga grăbit să se aşeze în rând. Dacă în curte se alerga şi se ţipa, o dată recreaţia terminată, fiecare îşi aranja părul, hainele, îşi ştergea pantofii cu batista sau cu mâna şi cu frica în sân, alergă să se aşeze în rând.  
Pe scările şcolii apărea “Zmeul”, cum îl numeau cei mari pe profesorul de matematică, tovarăşul Cristescu. Pe vremea aceea avea în jur de cincizeci de ani, era înalt şi solid, cu obrajii roşii şi cu vocea răguşită încât avea obiceiul să ţipe.  
-Sunteţi în front! ne spunea şi în acelaşi timp, chema un guraliv de la distanţă şi în faţa “frontului”, îi dădea o pereche de palme peste obrajii palizi de frică .  
Nini ne povestea adesea despre el cu frica în sân. De teama profesorului de matematică evita să treacă chiar pe strada lui, care se învecina cu a noastră.  
Dacă copiilor le tremurau şi hainele pe ei când îl vedeau, nici părinţilor nu le mergea mai bine cu o noapte ininte la şedinţele cu el.  
-Ce faci, cucoană, toată ziua, de nu-ţi educi odrasla? începea conversaţia cu o amărâtă de mamă chemată la şcoală.  
Bineanteles că nu avea timp să se justifice săraca şi tremurând şi înjurându-şi “odrasla”, se scuza pentru amândoi şi numai ajunsă în stradă reuşea să respire uşurată.  
-Să nu faci ceva, să mă cheme la şcoală tovarăşul Cristescu! mi-a spus mami în prima zi, deja informată de mama lui Nini, care era veşnic terorizată, mai mult chiar decât odrasla ei, care devenise un abonat zilnic sau la o pereche de palme sau la nişte răsuceli de urechi.  
În ziua aceea, Nini scăpase fără să calce vreo regulă din cadrul frontului; eram fericită pentru că aveam nevoie de prietenia şi prestigiul lui în faţa grasului, care se anunţa un adversar destul de periculos.  
Până la sfârşitul orelor ne-am ignorant reciproc şi cu toate că îl priveam cu coada ochiului şi îi oferisem guma mea, pe care o acceptase, nu remarcasem nimic care ne-ar fi menţinut pe picior de război.  
Numai la poarta şcolii când l-am văzut mai drept decât castanul după care stătea ascuns, m-am gândit că s-ar putea să nu-şi fi uitat promisiunea. Am întârziat puţin uitându-mă în urma mea; nu se vedea nici Nini şi nici Gigi, cu care eram pritenă acum şi care, din nefericire, era într-o altă clasă. După puţină ezitare, am avansat spre el indiferentă, dar cu pumnii strânşi.  
-Vrei bătaie?! l-am inttrebat fără teamă, amintindu-mi de sfatul lui Mia.  
-Eşti nebună?! mi-a răspuns fâsticit şi după ce mi-a privit pumnii. Dacă te bat în faţa şcolii şi mă prinde Cristescu, ce fac?  
-Mergem după colţ! i-am răspuns.  
Am plecat înaintea lui, gândindu-mă că, până mă prinde el din urmă, o să am timp să-mi fac un plan de bătaie sau poate apărea Nini.  
Nici nu am dat colţul, că deja grasul se aruncase în spatele meu.  
Eram amândoi pe jos, când am simţit o umbră deasupra noastră şi, dintr-odată, vocea de atac a grasului s-a schimbat într-un suspin, că nici eu nu m-am simţit mai bine când am văzut ale cui erau mâinele salvatorului meu.  
-Ea a vrut să mă bată prima! se scuză nenorocitul în clipa când obrajii i se înroşeau sub palmele tovarăşului Cristescu.  
-Dacă mai aud de tine a doua oară, te închid în pivniţa şcolii cu şobolanii! i-a spus cu vocea lui răguşită.  
-Nu, nu! se ruga grasul de el.  
Dacă acesta tremura, nici eu nu stăteam mai bine la gândul că dacă grasul ar fi acceptat să ne batem în poartă şcolii în mod sigur aş fi fost în locul lui acum, cu palmele încasate şi ruşine în faţa copiilor, care făcuseră cerc în jurul nostru.  
-A tras-o de coadă în clasă şi tovaraşa învăţătoare l-a pus la colţ! a îndrăznit o colegă să spună.  
-Să mor dacă o mai bat! a apucat să mai spună grasul, când mîinile profesorului se îndreptau spre urechile lui.  
-Dacă te iartă ea, te iert şi eu! i-a răspuns acesta blocat de sinceritatea lui.  
Am dat din cap mai repede decât mi-a ieşit din gură, la început, cu un “da” sugrumat, ca pe urmă să îndrăznesc să răspund cu voce tare. Am plecat încet pe lângă gard cu grasul, care trebuia conform instrucţiunilor primite, să mă conducă până acasă.  
-Să mor, dacă te mai bat! mi-a spus când am rămas singuri.  
Nu i-am răspuns. Eram la fel de speriată ca şi el cu singura diferenţă că obrajii mei erau galbeni de frică.  
-Ma cheamă Matei şi dacă vrei, vin la tine să ne jucăm mai târziu.  
Tăceam, lucru care îl deruta pe Matei, colegul meu de bancă, pentru că nu-mi cunoştea intenţiile.  
-Dacă vrei, te iau cu mine să ne plimbăm cu tramvaiul, vecina mea este încasatoare! a continuat săracul să mă împace. Dacă vrei, îţi dau un pisoi, mi-a fătat pisica. Te las să-ţi alegi înainte să-I pună mamamie în pungă şi să-l arunce la calea ferată.  
Cuvântul pisoi m-a convins să-i răspund.  
-Din cauza asta eşti rău, pentru că şi mamaia ta este rea! Auzi să arunce pisoii?! i-am răspuns indignată.  
După ce s-a gândit puţin, mi-a spuns:  
-Ai dreptate, dar ce să le dăm să mănânce la patru pisoi şi o pisică mare, care îşi mai aduce şi motanul vecinilor. Dacă mă ajuţi tu să-l hrănesc, am să-l păstrez.  
-Ce trebuie să fac? l-am întrebat mirată.  
-Imi dai mâncarea ta la şcoală în fiecare zi, o păstrez şi pe a mea şi fără să ştie nimeni, am să le-o dau lor.  
Odată ajunşi în faţa porţii mele, înţelegerea dintre noi era deja pecetluită. Mai bine de două luni, în fiecare zi, cum ajungeam în clasă, Matei îmi lua mâncarea cu intenţia să o păstreze, să nu fiu tentată să o mănânc şi o punea alături de a lui. La recreaţie dispărea şi nu-l mai vedea nimeni până nu suna clopoţelul, când, grăbit, se punea la coada rândului. Cum stăteam cu rândul în clasă în timpul recreaţiilor să ştergem table, să udăm florile, să deschidem ferestrele şi să strângem hârtiile, am avut norocul să descopăr misterul dispariţiilor repetate ale lui Matei. Deschizând fereastra m-am uitat mândră să văd dacă cineva mă vedea cum scuturam cu vrednicie buretele plin de praful de la cretă, dar nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Matei, ascuns după un boschet, în dreptul clasi noastre, mâncând de zor. Mă uitam la el şi nu-mi puteam crede ochilor că se înfrupta cu atâta poftă din ce le era destinat pisicilor şi despre care îmi povestea în fiecare zi cât de mari au crescut şi cât de fericite îl aşteptau în fiecare zi, când se întorcea de la şcoală. Tremuram de indignare şi nu ştiam dacă trebuia să-l strig sau să trec totul cu vederea. O dată intrat în clasă, nu i-am dat nicio atenţie şi cu toate că risca să stea la colţ din cauza tentativei de a-mi vorbi în plină oră, l-am ignorant în tăcere.  
-Vin la tine să-ţi văd pisicile, după ce îmi termin lecţiile! i-am spus când am plecat de la şcoală.  
-Să nu vii, că mi-a murit bunica! a răspuns cu o mutră schimbată pe loc.  
Am plecat acasă hotărâtă să-mi termin lecţiile repede şi să dau o fugă cu Nuţa şi cu Gigi să-i vedem pisicile pe care le hrăneam, în secret, de mai bine de două luni.  
Imediat după masă mi-am început lecţiile. În ziua aceea eram foarte supărată şi ce mă enerva şi mai mult era faptul că nu-i puteam povesti mamei. Eram convinsă că nu mă alegeam decât cu o săpuneală bună şi cu o lipsă de încredere din partea ei, care era aşa de mulţumită de mine că mâncăm, la şcoală şi acasă, fără mofturi ca înainte şi fără să plâng după farfuria de ciorbă, că m-am săturat.  
Am început cu abecedarul şi ca de obicei, mama mi-a citit lecţia de două sau trei ori, cu toate intonaţiile marcate în carte. La citire aveam nota 10, motiv pentru care mami, mai silitoare decât mine, ţinea cu tot dinadinsul să o ascult pe ea citind. De fiecare dată cele câteva rânduri din abecedar, le ţineam minte, dacă nu la prima lectură a mamei, la a doua ştiam până şi virgulele şi punctele.  
De data aceasta capul îmi fugea la pisici, aşa că de fiecare dată uitam cuvântul “cocoş” dintr-o frază. “Citeşte fiecare cuvânt!” mi-a spus mami cu o licărire în ochi care nu prevedea nimic bun.  
Începeam fiecare cuvânt să-l citesc dintr-o dată, nu pe silabe, până când ajungeam la nenorocitul de “cocoş” pe care îl uitam.  
-Nu, mi-a spus mami, opreşte-te şi reciteşte de la primul cuvânt, silabă după silabă.  
Reluam silabisind numai din gură, căci ochii mei erau în altă parte şi cu tot efortul pe care îl făceam să nu uit cuvântul cocos, îl puneam greşit sau îl uitam pur şi simplu.  
-Nu ştii să citeşti! mi-a spus disperată. Tu reţii ca pe o poezie când îţi citesc, nu-i aşa?  
-Nu ştiu! i-am raspus speriată, pentru că îmi prinsese vicleşugul tocmai în ziua când aveam un program aşa de încărcat.  
-Din cauza asta la dictare faci greşeli şi la citit eşti bine. Ştii totul pe dinafară, nu mai înceta mama să-mi reproşeze, mai mirată decât Columb când a descoperit America.  
În ziua aceea, după câteva palme pierdute în poalele rochiei, am citit tot abecedarul cuvânt după cuvânt, pe litere şi pe silabe de la cap şi de la coadă toate propoziţiile. Plângeam şi citeam aruncându-mi privirerea din când în când la fereastră, pierzând ultima speranţă când nu mai era lumină, că de fapt, nu făceam decât să recit lecţiile, fără să ştiu exact unde se afişau cuvintele.  
A doua zi am plecat la şcoală cu frica în sân. O auzisem pe mami când îi spunea lui tăticu că era nemulţumită de învăţătoarea că nu descoperise că, de fapt, nu făceam decât să recit lecţiile, fără să ştiu unde se afişau cuvintele.  
Abia după prima recreaţie am văzut-o pe mami la şcoală. Învăţătoarea se uită la ea înmărmurită şi nu-şi credea urechilor ce auzea.  
Cum a ieşit mami din clasă, eram lângă ea la catedră şi dacă de la mami scăpasem cu câteva palme la poalele rochiei, de la învăţătoare am luat cinci linii la palme: trei la stânga, două la dreapta. Linia era pătrată şi lată de un centimetru; la prima linie mi-am întors palma de durere şi mi-a venit peste degete. În mai puţin de un minut îmi înghiţeam fiecare lacrimă şi mă uitam mirată la urma lăsată de linie, care începea să se înroşească şi să se umfle. Era prima dată când cineva mă bătea peste mîini, dar a fost şi ultima dată în viaţa mea de elevă. Aşa de mult m-au durut liniile şi m-am ruşinat în faţa clasei, că mi-am jurat să nu mai dau niciodată ocazii la astfel de situaţii usturătoare şi penibile.  
Bineînţeles că toţi copiii abia îşi ţineau suflul şi nu ştiau ce se întâmplase aşa de grav de am încasat cele cinci linii. În ziua aceea au trecut toţi pe rând la catedră şi învăţătoarea i-a pus să citească cuvinte din lecţiile anterioare. Au fost mai mulţi care au luat câteva linii, dar niciunul din acelaşi motiv ca al meu; unii nu ştiau pur şi simplu, alţii cuvintele din urmă le citeau pe silabe, dar niciunul nu a ştiut lecţiile de la început până la cuvântul “cocoş” pe dinafară ca mine.  
M-am întors acasă supărată. Mâinile îmi erau umflate şi mă dureau, dar ce mă durea cel mai tare era faptul că totul se întâmplase din cauza mamei.  
Am intrat plângând la tanti Oala şi, după ce m-am aşezat pe divanul din bucătărie, i-am arătat palmele pe care se vedeau liniile învăţătoarei.  
-Nu mai merg la şcoală! i-am spus ca decizie finală.  
Tanti Oala mă privea cu milă, dar cu un zâmbet pe care cu greu îl simula în faţa mea, tristă din cauza durerii şi a umilinţei.  
-Mai Mihăiţă, a început când eu eram disperată că nu-mi ţinea parte şi vroiam să o critice pe mami, Mărioara a făcut bine că i-a atras atenţia învăţătoarei. Vrei să treci în clasa a doua şi să nu ştii să citeşti? Să ştii că merită şi ea câteva linii, de ce nu te lasă pe tine să citeşti prima?  
Mă uitam la ea cu gura deschisă. Avea perfectă dreptate tanti Oala, mami devenea vinovatul numărul “unu”, motiv pentru care aveam să o spun lui tăticu seara când se întorcea acasă.  
Eram mirată că nu gândisem ca tanti Oala. Trebuia să găsesc o cale, să mă răzbun pe ea; să o ţin departe de lecţiile mele, de cărţile mele şi mai ales de plăcerea de a juca rolul unei a doua învăţătoare, după orele de şcoală.  
-Tanti Oala, ce mă înveţi să fac? am întrebat-o cu toată încrederea, că numai ea mi-ar fi putut da un sfat bun de urmat.  
S-a aşezat lângă mine şi după ce m-a sărutat pe amândoi obrajii şi mi-a luat palmele între ale ei mi-a spus:  
-Măi Mihăiţă, tu esti o fată deşteaptă, de ce ai tu nevoie să stea mama ta lângă tine să-ţi faci lecţiile?  
-Nu am nevoie! am sărit nervoasă.  
-Atunci du-te acasă şi spune-i Marioarei că, începând cu astăzi, ai să înveţi singură şi numai după ce ai terminat toate lecţiile o laşi să te asculte. Şi încă ceva, îţi divulg un secret…  
-Nu-i spun la nimeni! i-am răspuns repede şi m-am răsucit degetele ca să jur că ţin secretul.  
Se uită la mine puţin derutată, bănuiam că nu era convinsă dacă trebuia să-mi spună sau nu, secretul ei.  
-Tu nu ştii, mi-a spus cu timiditate. Nici eu nu ştiu să citesc mai bine decât tine.  
Şi scuzându-se, a continuat:  
-Ca şi pe tata-mare, ai mei nu m-au dat la şcoală, nici măcar patru clase. M-a învăţat tata-mare, când ne-am căsătorit să citesc şi să socotesc aşa puţin, cât să mă descurc. Acum vreau de la tine să-mi faci un serviciu.  
-Nu plec la şosea! i-am răspuns grăbită de frică să nu mă trimită să cumpăr ce ar fi avut nevoie.  
A început să râdă şi m-a luat în braţe. De data aceasta nu îi puteam privi ochii şi aşa strâns cum mă ţinea, am auzit un şuşotit dulce la urechi, care mi-a umflat vanitatea mea de copil.  
-Vreau să-mi promiţi că ai să înveţi, să mă bucur că am crescut aici în curte o fetiţă de care să fim mândri. Şi pe urmă tu ştii că mie îmi plac piesele de teatru pe care le ascult la difuzor. Vreau să înveţi să citeşti bine şi să-mi citeşti şi mie în fiecare seară măcar o pagină dintr-o carte bună.  
M-am retras încet din braţele ei. Mă privea jenată şi într-o fracţiune de secundă, jena ei m-a pătruns adânc în suflet şi nu ştiam ce cuvinte o puteau asigura că nu o voi dezamăgi pentru nimic din lume.  
-Tanti Oala, i-am spus cu o undă de reproş, nu mă cunoşti? Cum aş putea să nu-ţi îndeplinesc astea două dorinţe? Te-am refuzat vreodată? Chiar când mă trimiţi de câte două sau trei ori la şosea, nu spun nimic, că mă plăteşti din când în când, asta aşa, că ştiu că-ţi face placee să-mi dai ceva. Dacă nu mi-ai da, eu tot m-aş duce la şosea! Ai să vezi că am să învăţ şi până la vară, am să-ţi citesc tot ce vrei.  
Eram mulţumită de răspunsul meu, aşa că o priveam cu ochii mari şi cu sufletul la gură, voiam să ştiu ce părere avea de decizia mea.  
-Acum du-te acasă şi spune-i Marioarei ce am vorbit despre lecţii, dar să nu-i pomeneşti că vreau să-mi citeşti. Ea nu ştie că eu nu am fost la şcoală, mă înţelegi? mi-a spus cu voce înceată de frică să nu ne audă cineva secretul.  
Mi-am luat ghiozdanul şi am intrat la noi. Mami mă aştepta, ca de obicei, ca şi cum nimic nu se întâmplase.  
-Ce ai făcut, Bebe, la şcoală? m-a întrebat în timp ce mă ajuta să mă dezbrac.  
Mă uitam la ea bosumflată. Nu îndrăzneam să-i spun că eram supărată pe ea; îl aşteptăm pe tăticu. În prezenţa lui nu-mi era frică de mami, ci, dimpotrivă, asistam fericită când se răţoia la ea.  
Dupa ce a repetat întrebarea de mai multe ori, i-am răspuns:  
-Ce să fac?  
Şi, cum mă mânca limba să-i reproşez, am continuat:  
-Am mâncat bătaie din cauza ta! şi i-am întins palmele cu urmele celor cinci linii.  
-Vina este a ta ! mi-a spus cu simplitate.  
-Am să te spun lui tăticu şi începând de astăzi am să-mi fac singură lecţiile! i-am răspuns cu ochii plini de lacrimi.  
Mami şi-a făcut de lucru cu farfuriile, cu încălzitul supei, a intrat şi a ieşit din cameră fără să-mi răspundă. Eram foarte supărată pe ea. Aşteptam să mă sărute, să-şi exprime regretul, să facă un gest cât de mic să-şi exprime compasiunea pentru palmele mele umflate şi pentru ruşinea suportată în faţa clasei. De fapt făcuse probleme întregii clase şi ce mă consola puţin era faptul că, în final, majoritatea avuseseră parte de câteva linii.  
Ofensată de tăcerea ei, m-am scufundat şi eu într-a mea şi după ce am mâncat de prânz, mi-am luat caietele şi abecedarul şi mi-am început lecţiile. Întâi am silabisit în gând fiecare cuvânt şi numai când am fost sigură că puteam să citesc lecţia fără greşeală, am citit-o cu voce tare. Mami croşeta lângă sobă şi mă privea din când în când, zâmbind. Ştia că citeam cu voce tare pentru ea.  
Tot fără să vorbesc i-am lăsat caietul de caligrafie pe masă deschis, să-l vadă şi într-o tăcere deplină, am ieşit din casă cu abecedarul sub braţ. Am intrat la tanti Oala fericită şi după ce i-am povestit despre lecţia pe care i-o dădusem mamei, m-am aşezat în mijlocul divanului cu ea lângă mine şi am început să-i citesc toate lecţiile de la începutul anului până atunci. Tata-mare şi tăticu m-au găsit fără voce, de cât citisem în ziua aceea .  
-Să ştiţi că am mâncat bătaie, le-am spus plângând, întinzându-le palmele care mai erau roşii şi umflate.  
-Mîine să te duci la şcoală şi să-i spui învăţătoarei..., a început tăticu supărat, dar mami l-a oprit repede.  
-Adică să-i spun învăţătoarei: Lasa fata să rămână repetenta, să nu ştie să citească, să ajungă să măture străzile. Nu, am să-i spun să o bată de câte ori nu ştie, de câte ori nu este atentă în clasă, de câte ori nu-şi face lecţiile sau are notă proastă.  
Mami era supărată pe tăticu şi enervată, îi povestea tot ce se întâmplase, chiar cu o zi înainte. Nu o mai ascultam. Fraza “să măture străzile” îmi răsuna în urechi şi undeva mai departe de urechi, îmi şoptea că mami avea dreptate.  
Eram speriată de întorsătura situaţiei. Mami se certa cu tăticu care se lăsă greu convinss că îmi meritam bătaia.  
-Am să-mi fac lecţiile singură şi pentru fiecare notă bună vreau să fiu plătită.  
-Bravo, Bebiţa mea, a spus tăticu fericit că îmi simplicasem situţia pentru viitor. În fiecare seară am să-ţi aduc ceva. Dacă nu ai note bune, nu-ţi dau. Mămica o să decidă dacă meriţi sau nu.  
Am încheiat seara fericiţi. Aveam o soluţie care ne împăca pe toţi şi după ce am suspinat uitându-mă la palmele umflate, am hotărât că, în definitiv, nu era aşa de grav, nefiind singura din clasă care luasem urma liniei cu mine acasă.  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI VI / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!