Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI V
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul IX  
CARTUŞ ŞI TATA MARE,  
DOI PRIETENI DE LA ORAŞ  
Eram la Bucureşti de mai bine de o lună. Vacanţa mea la ţară luase sfârşit. În toamnă intram la şcoală iar mami hotărâse că trebuia să se ocupe de mine: să mă înveţe poezii, alfabetul, pe care îl ştiam deja binişor şi mai ales să mă înveţe să vorbesc ca la oraş. De fapt acesta a fost argumentul cel mai convingător de a accepta tataie să ne despărţim.  
-Mă laşi fără fată? a întrebat-o supărat pe mami, în ziua când am plecat împreună la Bucureşti.  
-Ce să fac, tăticule? Nu vezi că în loc de sărut-mâna, strigă precum ţăranii, să trăieşti nea Gheorghe!  
Tataie a înghiţit în sec făcându-şi de lucru prin grădină mai grăbit ca niciodată, doar la plecare, când şi-a şters nasul mai mult decât trebuia, mi-a spus:  
-Tataie, să fii cuminte, să nu o superi pe mă-ta, că sunteţi şi voi amândouă printre străini! Şi să înveţi bine tataie, să te faci doctoriţă, să-mi faci injecţii, când am să fiu bolnav, să le arătăm ţărăncilor ăstora cine este nepoata lui Gogu de la Bucureşti!  
-Tataie, are dreptate mami să mă ia acasă, i-am răspuns grăbită. Întâi, suntem în Bucureşti! Nu plecăm în altă ţară, ca să fim printre străini. Şi pe urmă, măi tataie, tu vorbeşti cu mine ca la ţară.  
Tataie a închis un ochi mai mult ca de obicei, şi-a împins pălăria arsă de soare spre ceafă şi a început să râdă.  
Râdea şi îşi ştergea lacrimile. Nu ştiu dacă râsul nu era un pretext să-şi poată da drumul lacrimilor sau într-adevăr era emoţionat ca de fiecare dată în faţa năzdrăvăniilor mele, considerându-le cele mai inteligente răspunsuri pe care le auzise în viaţa lui.  
De la ţară am plecat cu inima cât un purice. Îmi părea rău de tataie că îl lăsam singur cu mamaia, care, la plecare m-a sărutat şi mi-a şoptit: “Fără tine ne ţiuie urechile de singurătate. Să vii la vară să păzim la vie şi să ducem viţelul la păscut!”  
Un singur lucru mă bucura, eram cu mami, cu frumoasa mea mami, de care eram aşa de mândră când mergeam de mână prin sat.  
În Bucureşti nu ne cunoştea nimeni. În schimb la ţară, când treceam pe şosea, ţărăncile îşi dădeau coate şi cu voce tare strigau una la alta peste gard: „Este Maria lui Gogu! Eh, ce, fa! Toate au noroc să se mărite la oraş, să umble fără basma şi cu rochii fără mâneci!”, la care cealaltă îi răspundea, “De, fa, dacă aşa îi moda la oraş, ce vrei să rămână ţărancă? S-a făcut cocoană!“  
În Bucureşti stăteam pe o stradă la două staţii de podul Constanţa, care începea în şoseaua Chitilei şi se termina în celălalt capăt, la calea ferată. Era aşa de frumoasă strada noastră că, în mintea mea, ăsta era tot Bucureştiul. De la un capăt la altul, pe amândouă trotuarele erau tei şi castani bătrâni, încât crengile lor ajungeau de se confundau între ele şi umbreau toată strada, ca într-o pădure. Toate casele aveau gardurile înalte şi pe fiecare poartă, dacă nu scria “câine rău”, era în mod sigur o plăcuţă cu un câine cu limba scoasă.  
Noi locuiam spre capătul străzii, la mai puţin de zece case de calea ferată. De-a lungul căii ferate era o pajişte cu iarbă, unde ne jucam sau culegeam muşeţel. Şi tot acolo, din fiecare crăpătură, cu ajutorul unei caramele, prindeam tot felul de gândaci.  
Casa unde locuiam era una dintre cele mai frumoase de pe stradă, cu o grădină plină cu pomi şi viţă, înconjurată de un gard înalt, cu plopi de-a lungul lui, înspre stradă şi vecini. La poartă, un cireş dădea mai mult spre trotuar decât în curte şi de când se roşea prima cireaşă până la ultima, care cădea singură, era motiv de ceartă cu copiii vecinilor care, fie noaptea sau ziua în amiaza mare, se agăţau de crengile lui.  
Intram în curte pe o alee, unde pe stânga era grădina cu flori, iar pe dreapta cea cu legume şi cu pomi fructiferi. În faţa casei aveam un vişin şi un gutui, sub care tata-mare, - adică proprietarul - cum îi spuneam, punea o masă cu scaune şi un chaise-long, unde mă puteam aşeza numai în anumite condiţii. Casa era din cărămidă în formă de „U”, cu un pod înalt şi curat, în care mai târziu, în timpul vacanţei, mă ascundeam în faţa singurului „obârlic” şi citeam sau visam cu ochii deschişi.  
Tata-mare nu avea copii, dar era la fel de bun şi cu acelaşi simţ al umorului ca tataie Gogu. Şi pentru el eram tot „fata lui”. Dacă tataie Gogu nu mă certa când făceam năzdrăvănii, tata-mare, în schimb, mă provoca să le fac şi tot el era acela care mă tachina, aşa cum făceam eu cu tataie Gogu. Erau aproape de aceeaşi vârstă, numai că tata-mare era scund şi drept, nu ca tataie înalt şi adus de spate. Tata-mare avea ochii mici şi când râdea i se închideau apărând o linie oblică umbrită de sprâncenele stufoase. O claie de păr alb îi cădea pe frunte de sub care îi ieşea nasul turtit de boxer, pe care mă punea să îl mişc, de câte ori vroia să mă impresioneze. Avea mustaţă albă, stufoasă şi lungă, pe care o răsucea tot timpul şi pentru care, din spusele lui, ar fi făcut o crimă dacă cineva s-ar fi atins de ea. Era singura despre care trebuie să vorbim cu admiraţie.  
Tata-mare, sub vechiul regim, fusese cârciumar. Acum spăla vagoanele de tren în Gara de Nord, sperând că, într-o zi americanii vor răsturna guvernul comuniştilor şi îi vor restitui toate bunurile confiscate.  
Tanti Oala, de fapt se numea Mărioara, dar cum numele ei nu l-am putut pronunţa corect când am început să vorbesc, a rămas până la sfârşitul vieţii pentru cei apropiaţi cu numele creat de mine. Era proprietăreasă pentru noi şi cârciumăreasă pentru vecinele guralive. La fel ca tata-mare şi ea m-a iubit mult, cu singura diferenţă că în prezenţa ei nu-mi permiteam toate prostiile pe care le făceam noi amândoi. Pe cât era el de calm, pe atât de repede se enerva ea. Până la şase ani, tata-mare mă lua deoparte şi îmi spunea: „Asta este unguroaică, înjur-o cum te-am învăţat!” Necăjită că mi-l supărase pe tata-mare începeam de la distanţă să-i spun faimoasele fraze în ungureşte, pe care le ştiam tot de la ea. Mă lăsa să o înjur fără să aibă vreo reacţie până eram aproape de ea şi atunci repede arunca o cană de apă pe mine.  
Intram plângând la noi şi după ce mami mă schimba şi mă certa că nu e frumos pentru o fată să înjure, chiar dacă nu înţelegeam sensul lor, ieşeam iarăşi în curte la tata-mare, de data asta cuminte şi conspiram ce să facem ca să ne răzbunăm pe ea.  
Cea mai plăcută răzbunare era pentru mine atunci când tata-mare decidea să intrăm în cămara ei, să mâncăm dulceaţă. Atunci, cu inima bătând şi cu gura plină de apă, începeam să o urmăresc pas cu pas. Cum o vedeam că are mai multă treabă într-un loc, îi făceam semn lui tata-mare şi tiptil ne furişam pe uşa din spate în bucătărie şi de acolo în cămară. Cu lumina stinsă, aştepta puţin ca să ne convingem că nu există niciun pericol să fim prinşi. Tata-mare punea mâna pe borcan şi cu un calm care mă enerva, începea să desfacă sfoara cu care era legat celofanul. Nu bănuisem niciodată de ce era aşa de calm când pericolul se plimba prin curte. Când deschideam gura mare şi întindeam gâtul să prind lingura plină de dulceaţă, auzeam paşii ei şi ca un făcut, chiar în clipa aceea uşa se deschidea.  
-V-am prins! ţipa la noi.  
Eu nu ajungeam să înghit, iar tata-mare începea să se uite printre rafturi indiferent.  
-Închide uşa, îi spunea pe şoptite, „iar am auzit şoarecele chiţăind, cred că sunt doi!“  
Atunci respiram uşurată şi simţeam cum dulceaţa alunecă pe gât în acelaşi timp cu o transpiraţie rece care se prelingea pe coloană până la chiloţi.  
-Tată-mare, iar ne-a prins, îi şopteam când ieşeam din cămară, necăjită că nu avusesem parte de două linguri.  
-Mâine trebuie să fim cu ochii în şase, îmi spunea mulţumit de fâstâceala mea şi îşi răsucea vârfurile mustăţii, pe care înainte mă lăsase să i le perii.  
Tata-mare era pus pe glume de dimineaţă până seara şi nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat când eram copil. O iubea şi pe mami, care, veselă, se antrena şi ea cu noi la toate glumele pe care el le făcea pe seama lui tanti Oala, mai mult în spate, pentru că în faţa ei tremuram toţi.  
Aceasta se supăra pentru cinci minute, timp în care ne înjura în ungureşte, după care uita şi se întorcea la treburile ei.  
În fiecare zi trebuia să măturăm curtea şi să udăm florile. O ajutam pe mami atât cât puteam la început, ca mai târziu să devină din plăcere o oupaţei zilnică în timpul vacanţei de vară.  
În primăvara lui 1959, când m-am întors acasă de la ţară după şapte luni, tata-mare, iubitor de câini, avea obiceiul să-şi umple după-amiaza cu lupul nostru. Cartuş era un adevărat dulău, care nu mă uitase şi mă accepta cu dificultate, fiind gelos că tata-mare îşi împărţea atenţia între mine şi el. Aştepta să merg singură prin curte, să-mi pună labele în piept şi să mă trântească, după care îmi lingea faţa până în clipa în care auzea paşi. Cu urechile ciulite se retrăgea în coteţul lui şi cu botul culcat pe labele din faţă, îşi rotea ochii la toţi să vadă dacă cineva vorbea despre el. Ştia că era vinovat, dar cum îşi accepta greşala cu demnitate, nimeni nu-i spunea nimic. Dacă aveam ceva de mâncare, fără să-mi atingă mâna cu colţii lui puternici, mi-o fura la repezeală. Cum nu eram prietenă cu mâncarea, mă lăsam deposedată cu plăcerre, numai când era o felie cu dulceaţă “rămâneam cu buzele umflate” uitându-mă la el cum şi le linge pe ale lui cu plăcere. Singurii de care asculta orbeşte erau tata-mare şi mami. Pe tăticu îl ignora iar pe tanti Oala o mârîia dacă îndrăznea să ţipe la el când murdărea curtea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de poarta noastră şi nici să intre în curte, dacă nu era legat în lanţ.  
Într-o seară, ne-am trezit în lătratul lui Cartuş şi în ţipetele a doi bărbaţi. Tăticu a ieşit repede în curte, unde mami l-a urmat aşa cum era, în cămaşă de noapte, iar eu, speriată de întuneric am alergat după ei desculţă. Înainte să ajungem în faţa casei, am auzit mai multe voci: tata-mare râdea ca un nebun, tanti Oala înjura pe ungureşte, pentru că nu îşi găsea cuvintele în româneşte când era nervoasă, Cartuş mârîia ca un turbat, un bărbat plângea şi altul agăţat în gardul dintre noi şi vecini le cerea să-i ajute să coboare în curtea lor. Vecina, care era una mică de statură şi foarte grasă, îi dădea cu prăjina de rufe în cap atât cât putea printre stinghiile gardului.  
-Ce s-a întâmplat? i-a întrebat taticu.  
-Hoţii la rufe şi la noi şi la Chiranca, i-a spus tata-mare, care mândru de Cartuş, întârzia expre să clarifice situaţia.  
-Să moară mama dacă mai fur vreodată, numai luaţi lupul ăsta de pe mine!  
-Ce să moară mă-ta mă! ţipa vecina prin gard. A murit de acum cinci ani? Ai uitat sau faci pe prostul?!  
-Să-mi moară Floarea! se văicărea ţiganul.  
-Cine sunt ăştia?! a strigat tata-mare la vecină.  
-Ţiganii de peste calea ferată! Trec ziua, cică să spoiască căldările de aramă! Da de unde! Ei trec să fixeze ce ar fi de furat noaptea! Lasă-i vecine, până la ziuă cu Cartuş să le ţină de urât şi să-l chemăm pe Popescu, sectoristul.  
Excortaţi de Cartuş, cei doi hoţi de rufe au stat până la ziuă în magazia de lemne cu uşa deschisă. Cum se mişcau puţin, Cartuş mârîia sau îi lătra. Nici ei nu au dormit, dar nici noi. La ziuă, tata-mare i-a lăsat să plece, cu condiţia să nu mai treacă nici măcar pe strada alăturată. Locul unde au stat în magazie, dimineaţa era ud. Ne-am dat seama cu toţii că, de frica lui Cartuş, s-au scăpat pe ei în mai multe rânduri.  
-Dacă ne furau lucrurile, ne duceau la sapă de lemn pe toţi, am auzit-o pe mami dimineaţa vorbind cu tanti Oala. De unde bani să cumpărăm pantaloni şi cămăşi? Cu ce s-ar fi dus Ionel la muncă?  
-Ce ar fi făcut Chiranca cu cinci copii? Ar fi fost în fundul gol pe stradă, i-a răspuns aceasta.  
Mai speriată la ideea că vecina era tare săracă, pe şoptite i-a spus lui mami:  
-Maria, eu plec peste câteva zile la ai mei în Ardeal. Să ai grijă de tata-mare să nu se îmbete, că a făcut două bidoane pline cu bere. Să-i faci tu de mâncare şi să ai grijă să nu doarmă cu uşile deschise, că vezi hoţii cum ne dau târcoale!  
Când a intrat mami, eu săream de bucurie când în pat, când pe duşumea.  
-Mami, scăpăm de ea? am întrebat-o fericită cu gândul la borcanele pline cu dulceaţă şi cu gem.  
-Şi eu am dulceaţă, mi-a răspuns mami repede, bănuind sursa fericirii mele.  
-Da, dar nu ştii să o faci aşa bună ca ea, i-am răspuns.  
Mami a zâmbit şi nu mi-a răspuns. Îmi părea rău că o supărasem, dar acesta era adevărul. Peste câţiva ani am aflat că mami ţinea borcanele noastre tot în cămara lor, aşa că, tata-mare îmi dădea când dintr-ale noastre, când dintr-ale lor. Nu era nicio diferenţă, o pregăteau împreună, numai că de la altul era ceva mai bună.  
În ziua când au condus-o la gară am fost un exemplu de cuminţenie. Dimineaţa am măturat prin curte, l-am periat pe Cartuş să nu lase păr peste tot şi mulţumită, m-am aşezat pe scaun în faţa uşii aşteptând semnalul să plecăm la gară.  
-Să ştii, am “înumărat” toate caisele, cireşele şi corcoduşele iar dacă ai să le mănânci verzi am să ştiu şi nu am să-ţi dau nimic din ce o să aduc din Ardeal. Nici când se vor coace nu ai să mănânci, mi-a spus tanti Oala când să iasă pe poartă.  
M-am uitat la ea lung pentru că îmi ghicise gândul. Am intrat în casă şi cu barba tremurând, i-am spus lui mami:  
-Mă doare burta şi nu vreau să merg cu tata-mare la gară.  
Mami auzise totul, aşa că nu a fost nevoie să îi spun de unde îmi apărea în mod subit durerea de burtă.  
Am rămas în faţa porţii cu un aer supărat, dar imediat prietenele mele de joacă, Nuţa şi Cameluţa m-au strigat şi în mai puţin de cinci minute săream şotronul într-un picior pe trotuarul din faţa porţii.  
-Bine că nu ai plecat la gară, mi-a spus Nuţa fericită, pentru că, profitând de neatenţia mea, câştigase.  
-Ştiţi că s-a întors Gigi de la ţară? ne-a întrebat Cameluţa care stătea în curtea bunicilor lui.  
Am tresărit şi mi-am strâns buzele. Îmi amintisem de ce-mi spuse Mia: „Trebuie să lovesc prima.”  
-Cu prima ocazie am să-l bat, să-l fac praf! le-am spus pe un ton hotărât.  
Ne-am aşezat imediat pe bordura trotuarului cap în cap şi pe şoptite, cu toate că nu era nimeni în apropiere, am început să conspirăm:  
-Nu ai să-l poţi bate mi-a spus Cameluţa, care, cu toate că era mai mică decât mine şi Nuţa, avea clonţul la fel de mare ca şi noi.  
M-am uitat la ea cu milă şi încet am început să-mi scot pulovărul, mi-am ridicat mâneca de la rochie şi dintr-o mişcare rapidă, mi-am strâns pumnul şi i l-am băgat sub nas.  
-Pune mâna, i-am spus supărată.  
Cameluţa a privit neîncrezătoare, numai Nuţa mirată a început să-şi plimbe palma pe braţul meu.  
-O să te bată mama lui şi nu o să mai vină la voi şi nici nu o să te mai iubească, a continuat Cameluţa, care nu putea să fie uşor convinsă de hotărârea mea.  
Timp de o oră am făcut planuri cum să-l atragem într-o ambuscadă, să-l fac praf. Gigi era de o vârstă cu mine. Şi el stătea mai mult la ţară la bunica lui din partea mamei. Mami îl iubea foarte mult, iar maică-sa declara cu fiecare prilej că şi-ar fi dorit să fiu fata ei. În schimb noi doi ne uram de moarte. Gelozia era primul duşman al nostru, nici eu şi nici el nu acceptam ideea că mama mai putea iubi şi un alt copil. Unde ne întâlneam, nu ne trebuia mult să ne luăm la bătaie. Eu începeam să-i strig: “Gigi moacă, bou şi vacă!” Iar el se repezea să mă tragă de păr. Acum ştiam că trebuia să-l lovesc în plină faţă, când se aştepta cel mai puţin.  
-Hai să ne plimbăm prin faţa porţii lui, ne-a spus Nuţa plictisită de atâtea vorbe.  
Ne-am luat de mână şi toate trei, fără să facem zgomot, ne-am apropiat de casa lui. Gigi era în curte. Cum ne-a văzut s-a cocoţat pe gard şi convins că nu putem să intrăm la el, a început să ne poreclească. Treceam pe trotuar şi ne întorceam indiferente iar Gigi din vârful gardului ţipa de îşi pierduse vocea. Când am trecut ultima oară a fost rândul nostru să râdem. Mama lui, enervată de ţipetele nejustificate, luase mătura şi îi trăgea... Uitând de orgoliu şi ruşine, Gigi plângea să nu-l mai lovească.  
-Aţi văzut că merită să fie bătut, le-am spus fetelor când ne-am despărţit.  
Nuţa era întotdeauna de acord cu mine, numai Cameluţa era mai greu de convins. În seara aceea am adormit tare greu. Mă gândeam la corcoduşele pe care nu le puteam lua fiind „înumărate“ şi în plus nu aveam niciun plan să-l bat pe Gigi în faţa prietenelor mele. Erau într-adevăr prea multe probleme de rezolvat.  
-Mami, chiar crezi că a putut să numere până la ultima corcoduşă? am întrebat-o curioasă.  
-Nu, Bebe, nu, a răspuns mami. Le-a numărat numai pe cele pe care le-a văzut.  
Mulţumită, m-am întors cu spatele şimi-am propus, fără să ştie mami să urc mai spre vârf, pentru că în mod sigur nu a putut ea de joss să le numere şi pe cele ascunse după frunze.  
“Bine că cel puţin mami mi-a spus adevărul!“ mi-am spus şi mulţumităn am adormit.  
Numai că, a doua zi când m-am trezit, mami terminase de măturat curtea iar făraşul era plin de corcoduşe mici, căzute în timpul nopţii.  
După dezamăgirea pe care mami a văzut-o pe faţa mea şi-a închipuit că socotelile mele se încurcau:  
-Să nu furi corcoduşe! mi-a spus pe cât putea de serioasă. Dacă pică de pe poale şi nu din vârf şi nu o să-i iasă socoteala, o să te ţină de hoaţă toată viaţa şi asta este cea mai mare ruşine.  
Avea dreptate mami! Pentru nişte pârlite de corcoduşe să fiu tratată de hoaţă şi mincinoasă?! Nu puteam accepta, chiar dacă erau ele mai bune verzi decât coapte. În fiecare zi trăiam cu frica în sân să nu cadă pe jos corcoduşe sau să nu le mănânce porumbeii vecinilor. În primăvara aceea până s-a întors tanti Oala, am păzit corcoduşul mai mult decât ochii mei.  
Din când în când tata-mare, care ştia cât de mult îmi plăceau, îmi dădea câteva în secret, fără să bănuiesc că ar fi fost de la noi din curte.  
În fiecare seară, îl rugam pe Dumnezeu să o ţină pe tanti Oala la rudele ei. Numai că, într-una din seri, când mă aşteptam cel mai puţin, tata-mare ne-a spus:  
-Peste două zile vine Maria. Ar fi cazul să mă duc şi eu la un şpriţ cu colegii mei, să nu vă îngrijoraţi, dacă vin mai târziu.  
-Tată-mare să nu faci vreo prostie tocmai acum! i-a spus mami.  
Şi-a răsucit colţul mustăţii cu un aer mulţumit, m-a lăsat să-i pieptăn părul în toate direcţiile până am rămas la cărarea de pe mijloc. I-am umplut cana cu bere şi ne-am aşezat toţi trei la masă. Tata-mare ne povestea o mie şi una de istorii din tinereţea lui; era un bun povestitor. I se întâmpla să ne povestească aceeaşi istorie de mai multe ori cu mici deosebiri, dar îl ascultam cu acelaşi interes ca atunci când o povestea pentru prima dată. Dacă pe tataie Gogu îl tachinam cu sadism ştiind de fiecare dată că sfârşitul înseamnă un râs nebun, pe tata-mare, din cauza firii lui calme, îl ascultam cu interes, fără comentarii prea multe, de teamă să nu-l supăr sau „prinzându-l cu mâţa în sac“ să nu se supere pe mine.  
Într-o zi, tataie Gogu mi-a reproşat: “Cu tac-tu-mare de la Bucureşti eşti ca pâinea caldă, îl iubeşti mai mult decât pe mine, de ce?“ Pe moment am fost surprinsă. Nu mă aşteptam ca tataie Gogu să fie gelos. El era cu adevărat al meu şi indifferent cum aş fi fost, rea sau bună, ştiam că el tot m-ar fi iubit. Din ziua în care tataie Gogu îmi făcuse acest mic reproş, îmi frământam mintea, cam ce ar trebui să fac să-i pun iubirea lui tata-mare la încercare.  
Ocazia s-a ivit mai repede decât speram. A doua zi, după ce ne-a anunţat că tanti Oala o să vină acasă, tata-mare s-a întors „afumat bine”, cum ne-a spus singur când a intrat în curte. Era fericit şi avea poftă de vorbă. Am coborât în pivniţă şi i-am adus o sticlă de bere. Mă uitam la el şi eram liniştită la gândul că tanti Oala nu-l vede. Mama insista să intre să doarmă. Nu voia cu niciun chip şi striga la noi să-i dezlegăm prietenul, pe Cartuş. După câteva minute dormea pe scaun cu sticla lângă el şi cu Cartuş fericit că era dezlegat. După câteva ture prin curte Cartuş s-a oprit în faţa lui tata-mare şi îngrijorat de starea lui, a început să-l lingă pe faţă şi pe păr.  
Speriată, mami a reuşit să-l convingă să intre în bucătărie şi să doarmă pe divan, să nu deranjeze restul casei. În cinci minute se auzea până în mijlocul curţii sforăitul lui. Intram când cu mami, când singură de mă uitam la el, să nu cadă de pe divan. Tot intrând şi ieşind, o idee mi-a fulgerat. Am intrat repede la noi şi am căutat în cutia cu ace şi aţă o forfecuţă şi după ce m-am asigurat că nu se vedea din buzunar, am ieşit în curte indiferentă, chiar plictisită, dar cu inima mai să-mi sară din piept, nu de frică, ci de nerăbdare. Am intrat în bucătărie tiptil şi după ce am asigurat-o pe mami că totul era în regulă, m-am aşezat în genunchi la capătul divanului.  
Tata-mare dormea pe o parte, cu o mână sub cap. Am început să-l gâdil la nas şi la urechi să se aşeze cu faţa în sus. Toate eforturile mele au rămas fără rezultat. Nu aveam încotro, trebuia să mă mulţumesc cu puţin. Între două sforăituri am operat, jumătate din mustaţă se odihnea în palma mea.  
Dintr-o dată un fior mi-a trecut pe şira spinării şi am realizat cât de grav era gestul meu. Am adunat de pe jos jumătatea răsucită şi după ce am privit în jurul meu speriată, am aruncat-o sub pat. Putea să creadă că i-a căzut din cauza băuturii, că doar tot se plângea o vecină, Leana, că i-a căzut tot părul şi era aproape cheală. De ce nu i-ar fi căzut şi lui mustaţa?!  
Am intrat la noi calmă şi blândă, că mami s-a speriat, de teamă să nu fi făcut vreo prostie.  
-Ai spart ceva? Ai pus mâna pe undeva? m-a întrebat.  
-Mă doare burta, i-am răspuns şi m-am lăsat cocoloşită de ea.  
În mai puţin de o oră eram în pat, învelită bine, cu o cană de ceai în mînă şi o ascultam pe mami care, în fiecare seară îmi citea poveşti până când adormeam sau până când îmi spunea, „Mă doare în gât, am rămas fără voce.“ Sforăitul lui tata-mare ne asigura că era încă în viaţă, aşa că, nu a mai intrat la el nici mami şi nici eu.  
Numai seara târziu, când a venit tăticu a trecut să îl vadă.  
-Doarme cu faţa la perete, i-a spus lui mami.  
Am respirat uşurată sub plapumă; deci se întorsese, de aceea tăticu nu l-a văzut fără mustaţă. Aşteptam dimineaţa şi îmi părea rău că nu eram ascunsă ca să-l văd. În mod sigur răsucea o parte şi când să o facă şi pe a doua, ia-o de unde nu este! Ce va spune?!  
Dimineaţă m-am trezit târziu; eram obosită de atâtea gânduri. Am ieşit în curte şi m-am aşezat pe scări, sigură că tata-mare please la serviciu. Mă uitam după mami şi nu o vedeam. Cartuş era dezlegat şi imediat a venit la mine. A pus botul pe picioarele mele şi la fel ca Ciobănel aştepta să mănânce ceva, să-mi fure din mână. Mă uitam la el şi mă gândeam: “Dacă el, Cartuş, i-ar fi tăiat toată mustaţa, nu jumătate, în mod sigur tata-mare nu s-ar fi supărat. Eu o tăiasem jumătate, de ce s-ar supăra?“ Nu trecu mult şi mami apăru cu găleata în mână. Măturase şi spălase aleea asfaltată. Tanti Oala venea a doua zi, trebuia să găsească totul în ordine.  
-Ce a făcut tata-mare? am întrebat-o cu nevinovăţie.  
Mami s-a oprit în loc şi m-a fixat ca şi cum aştepta mai mult de la mine, decât o simplă întrebare.  
Tăceam şi mă jucam cu urechile lui Cartuş.  
-Tu ştii ceva? am întrebat-o într-un târziu.  
-Nu ştiu nimic, mi-a răspuns.  
Şi fără să mă privească, a continuat:  
-Când s-a trezit dimineaţa a ieşit în curte şi l-a văzut tăticu cu…  
-Spune-mi ce a spus tata-mare? am întrebat-o grăbită, pentru că detaliile le bănuiam, vroiam să ştiu reacţia lui şi mai ales dacă era supărat pe mine.  
-Nu ştiu, mi-a răspuns mami grăbită să termine treaba.  
Am rămas necăjită pe treptele scării; nu mă interesa nici Cartuş şi nici să beau laptele cald. Nu voiam cu niciun chip să se supere pe mine, în mod sigur că nu-mi va mai da dulceaţă şi nici corcoduşe sau caise verzi pe ascuns. Cum inima îmi era plină de tristeţe, am auzit o voce care îmi şoptea la ureche: “Nu eşti de vină tu, tataie Gogu era gelos că îl iubeşti mai mult pe tata-mare; tu nu ai vrut decât să verifici dacă şi el este capabil să îşi sacrifice mustaţa pentru tine.“ Am ciulit urechile cât am putut, să ascult mai bine ce îmi şoptea vocea, care de fapt nu era decât propria mea conştiinţă în căutarea unui motiv să-şi justifice vinovăţia. M-am ridicat trăgându-l pe Cartuş de coadă, care enervat, mi-a pus repede labele în faţă pe piept şi m-a trântit la loc pe scară, de unde fericită am strigat la mami:  
-Puţin îmi pasă dacă s-a supărat! Dacă află tanti Oala că ne-a făcut de râs pe stradă venind beat, o să-i tundă şi restul care i-a mai rămas.  
-Să nu-i spui! a strigat mami speriată. Să nu fii un copil mai rău decât eşti! Tata-mare te iubeşte şi mereu spune “fata noastră”, te iubeşte mai mult decât orice pe lume. Dacă îi faci probleme cu tanti Oala, ai să-l dezamăgeşti.  
-Crezi că mă iubeşte la fel de mult ca tataie Gogu? am întrebat-o pe mami cu o bucurie ascunsă.  
Mami a zâmbit ştreangăreşte în colţul gurii, lăsându-mă fără un răspuns clar. Eram fericită! Eram convinsă că tataie şi tata-mare mă iubeau; ce îmi puteam dori mai mult?  
Restul zilei l-am petrecut cuminte; mă ţineam după mami cu abecedarul vechi al Marietei, o vecină mai mare şi îi citeam literele una după alta. De fapt le ştiam pe dinafară ca pe o poezie. La ora patru am ieşit la colţul străzii să-l aştept pe tata-mare când cobora din tramvai. Era plăcerea mea zilnică să-l aştept acolo, să-i port sacoşa. Când cobora, tata-mare mă zărea în colţ de la distanţă şi dintr-o dată expresia feţei i se schimba într-un surâs de plăcere şi dacă nu îşi grăbea pasul, îmi făcea semn să mă apropii eu de el. De fiecare dată se căuta prin buzunare încruntat, ca şi cum nu găsea ce avea pentru mine, să-mi plătească efortul. Abia în apropiere de casă răsufla uşurat. Dintr-o dată îşi amintea unde le ascunsese şi cu un aer mulţumit îmi dădea un tub de mentosane sau o mandarină, dacă era iarnă, o roşcovă, o eugenie sau ce-mi făcea cel mai mult plăcere, o monedă de 25 de bani. Pe acestea le strângeam acasă într-o puşculiţă; restul le mâncam la repezeală şi de multe ori mi se întâmpla să intru în curte cu gura plină, spre disperarea mamei, care de fiecare dată îi reproşa:  
-Tată-mare, înseamnă că o plăteşti şi deja nu mai vrea să mergă să ne cumpere pâine, dacă nu-i dăm nimic.  
Tata-mare trecea pe lângă ea cu un aer vinovat şi fără să ne audă cineva îmi şoptea:  
-Credeam că Mărioara este deşteaptă. Adică vrea să cred că tu vii înaintea mea ca să-ţi dau ceva?  
Îi zâmbeam cu complicitate, dar în sinea mea eram convinsă că nu mi-aş fi lăsat prietenele chiar în fiecare zi de dragul să-i port sacoşa.  
În ziua aceea l-am aşteptat rezemată de peretele chioşcului, „cu musca pe căciulă.” M-a văzut de la distanţă şi şi-a schimbat repede sacoşa în mâna cealaltă.  
Am respirat uşurată, era semn bun. Venea spre mine zâmbind, îl priveam cu dragoste şi fără mustaţa răsucită îl găseam mai tânăr şi chiar frumos. Când a ajuns aproape de mine, m-am dezlipit de perete şi am întins mâna să-i iau sacoşa.  
-Sărut-mâna! i-am spus ca de obicei.  
-Să creşti mare! mi-a răspuns.  
Ţineam sacoşa amândoi, eu de o toartă, iar el de cealaltă, dar fără să vorbim cum aveam obiceiul. Tăcerea lui mă punea pe gânduri. Începeam să cred că era supărat pe mine, aşa că nu am rezistat şi am început să îi povestesc:  
-Cartuş nu a stat cu niciun chip să-l legăm. Toată ziua a alergat prin curte şi m-a trântit de mai multe ori.  
Mă uitam la el cu coada ochiului.  
-Să ştii că, de la distanţă nu te-am recunoscut cu mustaţa tăiată scurt. Pari mai tânăr şi mai frumos! am continuat tot suflând din greu, pentru că nu ajungeam să ţin pasul cu el.  
-Să ştii că nu am să-i spun lui tanti Oala că ai fost aşa de beat şi nici despre Cartuş că a stat tot timpul ‚zlobod” prin curte şi mai ales că te-a lins ieri pe faţă şi tu erai fericit şi îi spuneai “băiatul lui tata”.  
Aici am izbucnit în râs, amintindu-mi cum îşi plimba Cartuş limba pe faţa lui.  
Tata-mare s-a încruntat. Ştiam că atunci când se încruntă nu se întâmplă nimic şi după ce a tuşit puţin să-şi dreagă vocea, obosit şi el de drum a început:  
-În primul rând nu se spune zlobod. Mâine te duci la şcoală şi vor râde copiii de tine; poţi să spui legat, în al doilea rând dacă îmi tăia mustaţa chiar tanti Oala făceam o crimă! Pe tine nu te-am iertat pentru că nu am de ce. Nu sunt supărat pe tine! Dimineaţă când am răsucit o parte, a mers; când să răsucesc şi pe a doua, ia-o de unde nu-i. Când m-am uitat în oglindă, am crezut că ameţesc!  
-Nu din cauza mustăţii ameţeai, am sărit repede; din cauza berii pe care ai băut-o ieri.  
-Lasă berea, mi-a tăiat-o scurt. Tu ştii ce înseamnă pentru un bărbat mustaţa?!  
Am ridicat din umeri mirată.  
-Este cea mai mare ruşine să ţi-o taie altcineva; este onoarea ta, mai ales că a mea era aşa de frumoasă, mi-a spus cu nostalgie.  
-Da de unde tată-mare? semănai cu Moş Crăciun! Făra ea pari tânăr şi frumos!  
Tata-mare s-a înroşit de plăcere şi nu a mai aşteptat de data aceasta să ne apropiem de casă să mă „plătescă”; a băgat mâna în buzunar şi mi-a întins un leu.  
Când am văzut leul, mai să cad pe trotuar şi întinzând mâna repede i-am spus:  
-Mă plăteşti pentru mustaţă mai mult decât pe Tică, frizerul? şi mirată întorceam leul când pe o parte, când pe alta.  
-Nu pentru mustaţă te cinstesc, mi-a spus el vesel, dar ieri am luat salariul şi m-am gândit că poate vrei să-ţi cumperi şi tu ceva.  
-Patru cornete de seminţe de floarea soarelui de la borşăreasă sau patru chifle, sau o savarină sau dacă îmi mai dai încă 50 de bani este un bilet la film. Asta înseamnă încă 50 de bani în plus pentru tramvai sau un caiet, sau...  
-Of! Opreşte-te din socoteli! mi-a spus râzând. Cu tine nu termină omul niciodată, şi căutându-se prin buzunare, mi-a dat încă un leu.  
-Să te ia Mărioara la film, că de la joacă toată ziua nu ai să înveţi nimic.  
Am intrat în curte fericiţi. În clipa aceea, dacă m-ar fi văzut tataie Gogu, în mod sigur ar fi avut de ce să fie gelos. Cred că îl iubeam pe tata-mare mai mult decât pe el. Am intrat direct la noi, mi-am pus bine banii, apoi m-am întors la tata-mare şi până seara m-am învârtit pe lângă el fericită şi plină de bună-voinţă, să-i fiu de folos. Seara am mâncat împreună. Tăticu a venit mai devreme de la servici şi au stat la o bere; tata-mare a mai băut o bere mică, „să-şi dreagă capul după beţie” şi au vorbit cu voce înceată, cu toate că nu era nimeni să-i audă.  
-Te-ai dat cu comuniştii! i-a reproşat tata-mare.  
-Cine sunt ăia? am întrebat pe şoptite.  
-Sst, mi-a spus mami.  
-S-a schimbat viaţa, i-a răspuns tăticu puţin încurcat.  
-Eu am devenit sărac, a continuat tata-mare.  
-La început o să fie greu, dar pe urmă cine munceşte o să aibă, mai bine la stat decât la patron.  
Nu a apucat să-şi termine fraza pentru că primise un semnal pe sub masă de la mami, care, în limbajul lor însemna că trebuie să tacă.  
Tata-mare a înţeles şi el că tăticu nu vroia să vorbească, aşa că a început singur să ne povestească:  
-Voi ştiţi cum mi-am făcut banii?  
-Da! am strigat eu cel mai tare.  
-La 12 ani am intrat băiat de prăvălie. M-a adus un unchi, de la nu ştiu a câta spiţă, să muncesc la el. Eram săraci, că nu-mi amintesc dacă mâncasem la ai mei toată iarna altceva în afară de varză murată şi de fasole. De la Crăciun în colo, mai era un os de porc prin borş. Când am plecat de acasă, mi-au dat opincile lui nenică; le strângeam eu cât puteam cu nojiţele, dar ele tot se desfăceau. Iţarii mei erau plini de petice, aşa că mama mi-a dat şi iţarii lui nenea şi căciula lui tata; arătam ca o caricatură. Când m-a văzut nevasta lui unchiu, i-a spus: „Mi-ai adus olteanul ăsta tâmpit să mă servească?” Unchiul, cum era dat dracu’, i-a răspuns: „Îl vezi pe ăsta? Aşa mucios cum este, într-o zi o să se plimbe cu trăsura şi o să-l salute o stradă întreagă; este oltean de al meu, dat dracu’ de vrednic şi de deştept”. Şi ca să-i închidă gura, i-a amintit: “Ai uitat că, dacă nu eram eu să cumpăr prăvălia lui tac-tu, după ce am muncit la el 20 de ani, astăzi spălai vase în cârciuma lui Zaza, grecoaica?“ Şi aşa a fost, măi băieţi, a continuat tata-mare, din ziua aceea am muncit pe brânci. Dormeam patru ore pe noapte şi fiecare gologan îl strângeam într-un ciorap pe care îl purtam la brâu. Un moldovean care lucra cu mine m-a văzut al dracu’ unde îmi ascundeam eu banii şi mi-a făcut-o. Când dormeam rupt de muncă, mi-a furat banii şi i-a jucat la barbut. A doua zi l-am bătut de l-am făcut praf. Când am cunoscut-o pe nevastă-mea aveam vreo treizeci de ani, dar aveam cârciuma mea. Tocmai o cumpărasem, nu aveam bani şi eram plin de datorii la bancă. Am muncit amândoi până am plătit datoriile pentru restaurant, ne-am luat un apartament lângă restaurant şi am construit casa de aici, să avem şi noi o curte. Când am zis să ne odihnim a venit războiul; când să ne punem pe picoare au venit comuniştii şi ne-au luat totul. Bine că ne-au lăsat casa asta!  
Şi fericit că îi mai rămasese ceva din munca lui, a mai umplut o dată paharele.  
Capitolul X  
VÂNĂTOAREA DE GÂNDACI  
Vara lui ‘59 am petrecut-o în Bucureşti. La ţară nu am fost decât în câteva sâmbete cu părinţii. Tataie era supărat şi nu făcea decât să-şi plângă caii rechiziţionaţi de primărie pentru colectiv. Viaţa pentru el devenise tristă. La Bucureşti eram şi eu emoţionată la gândul că la sfârşitul verii începeam şcoală. Îmi luasem obiceiul când plecam de acasă la pâine, să fac un ocol, să trec prin faţa ei. Tot cartierul îi spunea “Costeasca“, dar nu am ştiut niciodată de unde îi venea numele. Era o clădire mare, cu două etaje, cu mai multe intrări şi înconjurată de o curte plină de castani.  
Mami îmi cumpărase ghiozdanul din carton maron, caietele, abecedarul şi uniforma cu două şorţuleţe albe. Era fericită şi aştepta prima zi de şcoală mai mult decât mine. ”Am fată mare!” îmi spunea în fiecare zi. Nu înţelegeam de ce mă vedea mare, de când îmi cumpărase uniforma. Cuvântul “mare “ mă obliga să fiu cuminte, ceea ce în limbajul lor însemna că trebuia să plec la “Şosea” de fiecare dată când aveau nevoie să cumpere ceva. Primul drum îl făceam cu placere. Al doilea sau al treilea îl făceam supărată şi, la dus şi la întors, o înjuram pe tanti Oala, pentru că ea mă trimitea în fiecare zi de două ori cel puţin, fără să socotim plimbarea de la ora patru, când îi ieşeam înainte lui tata-mare. Dacă prima dată mă mişcam cu un cuvânt frumos, pe urmă nu mă mişcam decât dacă eram plătită. La început au crezut că glumeam, dar când au văzut că fără 25 de bani nu plecam, au început şi ele să se gândească mai bine şi să-mi dea să fac toate cumpărăturile de prima dată.  
În fiecare dimineaţă plecam să cumpăr pâine. Când o nimeream caldă, până acasă o mâncăm goală mai bine de jumătate; atunci eram obligată să mă întorc, neplătitî, să mai cumpăr încă una.  
Tot timpul mergeam visătoare sau supărată, adesea uitând că ţineam bani în mână şi până la Şosea, îi pierdeam. Asta era o adevărată problemă! Mă întorceam plângând şi le inventam o poveste despre nişte copii mai mari care mi i-au furat sau despre un câine care m-a alergat. Nu ştiu cât credeau în povestea mea, dar după o morală bună, mă trimiteau iarăşi la cumpărături. Într-o zi am pierdut plasa. O vecină care venea în urma mea a luat-o şi i-a dat-o mamei, când s-a întors de cumpărături. Abia atunci au înţeles de ce pierdusem de atâtea ori banii.  
Îmi plăcea să merg pe bordura trotuarului, pentru că strada era pietruită. Mergeam mereu cu capul în jos să văd dacă găsesc şi eu ce ar fi putut pierde alt copil, care trecuse înaintea mea. Nu am găsit niciodată nimic, cu toate că auzeam că alţii erau mai norocoşi decât mine. Într-o după-amiază, pe la jumătatea străzii, am dat în nas în nas cu Gigi, care mergea tot pe trotuar şi cum nu era nimeni în jurul nostru ca să ne vadă, m-am gândit că nu se merită să-l bat.  
-Da-te jos să trec! mi-a spus ţâfnos.  
M-am uitat la el cum se răţoia la mine şi fără să-i răspund, când se aştepta cel mai puţin, i-am tras un pumn în nas.  
Gigi a început să urle şi să mă înjure. Nu mă aşteptam să ţipe aşa de tare şi nici la sângele care îi curgea din nas. Speriat de poziţia mea de atac, a laut-o la fugă înapoi acasă. Alergam în urma lui speriată. Din ce îmi măream pasul, Gigi fugea şi mai tare şi tipa de răsuna toată strada: ”Aoleu, m-a omorât!” Cu toate emoţiile pe care le aveam, îmi doream să iasă Cameluţa în stradă să-l vadă pe Gigi plin de sânge.  
În dreptul casei noastre s-a oprit şi a început să strige la mami să-l vadă şi să-i spună că-l bătusem.  
Gălăgia lui a adus-o şi pe Cameluta în stradă, dar şi pe mami. În mai puţin de câteva minute, după ce l-a ascultat pe Gigi, îmi flutură câteva palme în partea ruşinoasă, palme care m-au ruşinat foarte mult în faţa prietenelor mele.  
Am intrat în curte ameninţată de a fi pedepsită pentru restul zilei şi cu prestigiul prăfuit pentru palmele încasate în plină stradă. Printre stinghiile gardului Cameluţa mi-a şoptit:  
-Nici nu mă gândeam că ai să-l baţi. Mama ta o să uite, nu te supăra că nu te lasă să stai în stradă! Eu plec în oraş, iar Nuţa a mâncat şi ea bătaie de maică-sa.  
-A doua oară am să-l fac piftie! i-am răspuns umflându-mă în pene şi mulţumită de admiraţia ei, am luat un aer indiferent şi am urmat-o pe mami.  
Într-o oră Gigi era la noi în vizită cu mama lui, care era prietenă cu mami. Ea luase totul în glumă şi cum el fusese consolat de mami, am uitat amândoi de bătaie şi am început să ne jucăm ca cei mai buni prieteni.  
-Astazi am prins zece gândaci! mi-a spus fericit.  
-Ce faci cu ei? l-am întrebat cu scârbă. Insectele, indiferent cât de mici şi inofensive erau, mă dezgustau.  
-Le-am pus într-un borcănş şi când vor fi moarte, am să le pun într-o cutie înfipte cu un bold. Fac colecţie de gândaci şi de fluturi! mi-a răspuns plin de importantă .  
Eu strângeam timbre; la fluturi şi la gândaci nu mă gândisem, aşa că, puţin curioasă şi foarte mult invidioasă pe idea lui, am început să-l descos.  
Gândacii se prindeau uşor cu ajutorul unei caramele agăţată pe un fir de aţă şi trebuiau puşi într-un borcan cu capac; în schimb fluturii se lăsau mai greu prinşi, fiind mai rari.  
În câteva minute cotrobăiam amândoi prin bucătărie să descoperim un borcan gol, pe care l-am găsit fără nicio problemă, dar nu am dat, din nefericire, peste niciun capac.  
-Ce fac? l-am întrebat pe Gigi îngrijorată.  
-Il acoperi cu o hârtie şi îl legi cu o sfoară! mi-a răspuns cu aerul unui profesionist.  
Nu mi-a surâs idea, dar cum nu exista altă posibilitate, am dat din cap fără prea multă convingere, gândindu-mă că s-ar putea rupe hârtia şi să iasă gândacii, după oboseală de ai prinde.  
Aveam nevoie şi de o pălărie, pe care să o aruncăm peste fluturi. Tata-mare avea una neagră, dar îl auzeam mereu că o păstra pentru înmormântare.  
Nu-mi rămânea decât să vorbesc cu Nuţa şi cu Cameluţa să fie şi ele pregătite pentru vânăoarea de gândaci.  
Seara am reuşit să le pun la current cu programul de a doua zi şi înfierbântate de idea lui Gigi, au alergat acasă să-şi facă rost de un borcan.  
Dimineaţa, am alergat până la Şosea să cumpăr pâine mai repede decât vântul, cu convingerea că, indiferent cât m-ar plati în ziua aceea nu acceptam să mă întorc la Şosea. Din fericire, la întoarcere, nu am avut nicio problemă, aşa că, în cinci minute, miorlăiam conform semnalului nostrum în faţa curţii lui Nuţa, care stătea ascunsă după gardul înalt cu toate instrumentele necesare. Ca două pisici de data asta miorlăiam şi mai tare în faţa casei Cameluţei, care, necăjită că nu găsise niciun borcan, şi-a oferit serviciile să ne ajute pe noi.  
Pe Gigi nu a fost nevoie să-l strigăm; ne aştepta îngânfat ca un curcan în faţa porţii, pentru că reuşise să ne atragă atenţia.  
-Trebuie să mergem pe pajiştea de lângă calea ferată! ne-a spus pe un ton, care suna mai mult cu un ordin, ce trebuia executat.  
Îmi cădea greu ordinal lui, dar nu aveam încotro; trebuia cel puţin ziua aceea să-l accept ca şef.  
-Trebuie căutate crăpăturile şi găurile în pământ. Băgaţi carameaua în gură, o sugeţi puţin să se înmoaie şi după ce o legaţi cu aţă, îi daţi drumul înăuntru! ne-a spus în timp ce şi-o pregătea pe a lui.  
-Şi după ce scoatem primul gândac? l-am întrebat dezamăgită la gândul că s-ar putea să fie nevoie să o mai muiem.  
-Eu o bag în gură! ne-a răspuns Gigi fericit.  
Ne-am uitat una la alta şi ne-am strâmbat cu dezgust. Ştiam că vroia să-şi bată joc de noi, aşa că, după ce ne-am şuşotit între noi, am hotărât să nu prindem cu niciun chip un gândac înainte lui. După cinci minute Gigi ne strigă fericit să ne arate primul gândac. Era dezgustător cu picioarele lui lungi şi negre ca smoala.  
-Este mai urât decât un păianjen! mi-a şoptit Cameluţa speriată.  
-Mai bine plecăm să ne jucăm berese! a propus Nuţa.  
-Dacă plecăm, o să râdă de noi că suntem fricoase! le-am răspuns pe şoptite.  
Din greşeală Nuţa a prins primul gândac, care, vessel că ieşea la lumină, mergea pe aţă grăbit să-i ajungă la mână. Speriată a început să ţipe.  
Carameaua îi căzuse în gaură şi gândacul suspendat pe fir ezita şi el neştiind dacă trebuia să sară sau să rămână. Gigi a început să râdă, Cameluţa s-a aplecat după borcan, iar eu, îngrijorată pentru onoarea noastră, m-am repezit să prind gândacul şi într-o fracţiune de secundă, l-am aruncat în borcan sub privirea blocată a lui Gigi.  
-De ce ţipi, Nuţa?! Ai speriat gândacul! am certat-o.  
Nuţa tremura de frică, dar cum gestul meu o impresionase, s-a calmat mai repede decât mă aşteptam şi mulţumită, a scos din buzunar altă caramea, pe care, după ce a ţinut-o în gură câteva minute, a legat-o cu aţa aşa de tare că ar fi scos cu ea şi un crocodil.  
Cameluţa a dat o fugă până acasă de ne-a adus o sticlă cu apă, în care, după fiecare gândac, coboram carameaua suspendată pe aţă.  
La prânz borcanele erau aproape jumătate cu gândaci. Genunchii erau murdari de pământ, iar coatele zgâriate de atâta stat în iarbă aşteptând la gaură, gâmdacii nefericiţi.  
-Am furat pălăria de iarnă a lui tata degeaba? m-a întrebat Nuţa supărată.  
-Astazi gândaci, mâine fluturi! i-am răspuns mulţumită de norocul pe care îl aveam la gândaci.  
Am plecat când nu mai aveam unde să ne punem gândacii şi burţile ne cereau de mâncare.  
-Cat îi ţinem? l-am întrebat pe Gigi când ne-am despărţit.  
-Până mor! Pe urmă câteva zile la soare, după care îi puneţi într-o cutie înfipţi cu un bold.  
Problema noastră nu erau gândacii, ci cum să-i ascundem acasă să nu-i vadă mamele.  
Nuţa a scăpat uşor: imediat ce a intrat în curte, mama ei i-a confiscat borcanul pe care îl ascunsese sub rochie şi în mai puţin de cinci minute, bătută măr, alergă să le dea drumul de unde îi prinsese. Borcanul meu a reuşit să ajungă neobservat până în casă, unde am răsucit o aţă în jurul hârtiei care îi ţinea de capac, dar pe care nu am mai avut timp să o înnod.  
Am lăsat borcanul sub pat şi am ieşit în curte cu cel mai nevinovat aer. Numai noaptea târziu, când am auzit-o pe mama tipînd şi pe tăticu lovind în covor cu papucii, mi-am amintit de gândaci. Nici o herghelie de cai, nu ar fi alergat mai repede decât alergau ei prin cameră, încurajaţi de înjurăturile lui tata şi de urletele mamei.  
La miezul nopţii mama plângea aşezată pe un scaun în mijlocul curţii, tata pompa cu “dedete”, iar tanti Oala, impresionată de necazul nostru, încerca să afle adevărul.  
-I-a pus cineva expre, i-a spus mamei parcă luminată de întrebarea ei. Cine a fost la tine după-amiaza?  
-O fată de la mine din sat! i-a răspuns mama parcă luminată de întrebarea ei.  
-Asta este, ea ţi-a adus gândacii! a strigat tata-mare somnoros.  
-Să ştiţi că astea sunt farmece! a declarat mami, convinsă că nu putea să fie altul adevărul.  
Discuţiile au durat mai bine de o oră, până când tata a terminat cu pompatul în toată casa, după care, îngrijoraţi, am intrat la tanti Oala de ne-am continuat somnul. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu-mi dădeam cu părerea într-o problemă aşa de importantă.  
Dacă gândacii stăteau cu burtă în sus, dacă mama dormea fără frică, iar tata sforăia mai tare ca niciodată să-şi recupereze somnul pierdut, ei bine, eu nu am putut să închid nici măcar un ochi, de frica lui Gigi.  
Eram sigură că mami avea să le povestească a doua zi despre invazia gândacilor, despre prezenţa borcanului şi despre vizita consătencei. Dacă lui Gigi îi ajungea la ureche poveste ei, în mod sigur că avea să-i spună că erau ai mei şi că i-am pierdut din neglijenţă. Eram convinsă că atât aştepta, să se răzbune pe mine pentru pumnul încasat. Mă întorceam când pe o parte când pe alta, în patul pentru trei personae. De nervi mă mânca pielea şi aveam senzaţia că un gândac se plimba agale pe sub pijamaua mea.  
Nu ştiu când am adormit, cert este că m-am trezit în discuţia aprinsă dintre mami şi mama lui Gigi, care, cu vocea răguşită decât ţipase şi ea în timpul nopţii, îi povestea despre gândacii care îi năpădiseră  
-Astea sunt farmece a decretat pentru a doua oară tanti Oala în mai puţin de câteva ore.  
-Dar cine să ne facă farmece în acelaşi timp la amândouă? au întrebat-o speriate.  
-Asta-i soacra mea! a spus cu convingere mama lui Gigi şi după ce s-a gândit puţin, a continuat: casa ei este între noi; cât este de rea baba şi de geloasă a trebuit să ne trimită la amândouă în acelaşi timp, să ne despartă.  
Concluzia finală după argumente şi contr-argumente a rămas aceaeaşi: nu putea să fie alta decât soacra ei. În final am respirat şi eu uşurată; deci Gigi tăcuse ca şi gândacii care, în loc să moară în borcan, muriseră în mirosul de “dedete”, dar satisfăcuţi că imprăştiaseară şi ei teroarea în mamele noastre. Acum aveam un secret pe care ni l-am jurat a doua zi să nu-l divulgăm, indiferent ce s-ar întâmpla între noi în viitor. Din păcate secretul nostru nu a ţinut decât două zile, când mami s-a întâlnit cu mama lui Nuţa şi i-a povestit despre nenorocirea noastră.  
-Nu ai bătut-o pe fii-ta? a întrebat-o aceasta curioasă.  
-De ce să bat fata? a întrebat-o curioasă.  
-Eu i-am rupt fundul Nuţei mele. Auzi, să prindă gândaci şi să-mi vină în curte cu borcanul plin. Să-i omoare, să-i usuce şi pe urmă să-i înfigă într-un ac. Da ce, s-a mutat Antipa la mine în casă?  
În ziua aceea eu şi Gigi am luat-o zdravăn la fund. Numai tata şi tata-mare au gustat gluma mea şi au râs aşa cu poftă, că am râs şi eu cu jumătate de gură, neîndrăznind să o privesc în ochi pe mami.  
Norocul meu a fost că i-au plecat şi lui Gigi gândacii, căci dacă o încasam numai eu, într-adevăr ar fi fost cea mai ruşionasă pagină din viaţa mea.  
 
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI V / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!