Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 478 din 22 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul I  
 
PRIMII PAŞI AI COPILĂRIEI  
 
Cele mai frumoase amintiri le-am trăit într-un sat, în apropiere de Bucureşti, în casa bunicilor. Satul, pentru un trecător, nu are nimic deosebit, dar pentru mine rămâne cel mai frumos loc, acolo unde am deschis ochii la începutul anului ‘50. Căciulaţi nu este departe de Bucureşti, “la o alergătură de cai” cum îmi amintesc că spunea tataie; în mai puţin de o oră ajungi cu autobuzul, care şi-a făcut apariţia în sat prin anii ‘60.  
Trenul trecea şi el pe undeva în câmp. La început tata mă purta în braţe, pe urmă, când am mai crescut, mă trăgea de mână: fie prin zăpadă sau noroiul negru şi lipicios pe timp ploios, fie prin praful lăsat de o căruţă în mijlocul verii.  
Când mergi spre sat, de la Baloteşti ai în stânga la o aruncătură de băţ din şosea, gârla, cu malurile pline de trestii şi cu apa limpede. Pe mijlocul ei se legănau câţiva nuferi, iar malurile erau ticsite de trestii şi de sălcii plângătoare. Tot gârla era paradisul agitat al peştilor şi al broaştelor şi tot în apele ei se oglindea pădurea. De mult, se întindeau şi pe aici, faimoşii codrii ai Vlăsiei, care înconjoară până astăzi lacul Snagov. Gârla a dat atâta farmec copilăriei mele, că îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dat-o!  
Indiferenţa la agitaţia din sat sau de pe câmp, se întindea într-un calm divin de la un capăt la altul al satului, prelungindu-se ca un şarpe puturos până în satul de mai sus. La intrarea în sat, tot pe partea stângă, între gârlă şi şosea, se află, până astăzi, cimitirul.  
Copil, mă ţineam de fusta mamaei când intra să-şi tămîie morţii. Păşeam în urma ei cu ochii închişi şi cu respiraţia oprită, până în dreptul mormintelor unde erau îngropaţi străbunicii. Acestea erau aproape de malul gârlei, un motiv în plus, să mă lipesc şi mai mult de mamaie, de teamă că o broască, ce se încălzea la soare pe pământul cald, să nu ne ţâşnească printre picioare. Mamaie, cu jarul aprins, pe care îl plimbase de la un capăt la altul al satului într-o cutie veche înnegrită de conservă, o dată ajunsă în faţa mormintelor scutura din batistă câteva bucăţi de tămâie, trecând repede cutia deasupra mormintelor. Era tot timpul grăbită, de teamă să nu facă vreun rău cârciumăreselor. O dată tămâiate mormintele, cu un aer uşurat, punea cutia jos, în faţa crucilor mici din piatră.  
Atunci respiram uşurată. Ştiam că după aceleaşi fraze pe care le repeta mereu, şi pe care le ştiam pe dinafară, “Măicuţa mea şi tăicuţul meu m-aţi lăsat singură!” îşi aranja basmaua cu mâna stângă, îşi netezea şorţul cu dreapta şi până să mă dezmeticesc, lua cutia din care mai ieşea puţin fum. Ca într-un vis, păşeam iarăşi cu ochii închişi în urma ei. Abia la ieşirea din cimitir, când mă împiedicam de podişca pusă peste şanţ, îndrăzneam să-i deschid şi până acasă bodogăneam în gând pe mamaie cu morţii ei. Uram gâştele şi găinile ţăranilor care se învecinau cu gardul cimitirului; lor nu le era frică să-şi petreacă ziua printre morminte ciugulind iarba, adesea atacând şi florile de pe morminte, spre disperarea ţărăncilor care veneau la tămâiat.  
Casa bunicilorlor era pe şosea la capătul celălalt al satului. Şoseaua era bucuria copiilor: puteam să umblăm desculţi prin praful cald vara, fără să ne zgâriem picioarele şi să ne jucăm după ploaie, fără să intrăm în noroi “până la gât!” cum spunea mamaie.  
Prin anii ‘50 toate casele erau bătrâneşti; cu prispă, cu pătul la poartă şi cu podişcă în faţă. Cei puţin mai înstăriţi înconjuraseră prispa cu un gard din stinghii cam de un metru şi ceva înălţime. Acestea aveau diverse desene sculptate în lemnul vopsit în albastru, verde sau roşu. Acoperişurile caselor, la început erau din trestie, pe care mai târziu au înlocuit-o cu ţiglă sau cu tablă. Îmi plăcea trestia pentru că primăvara păsărelele îşi refăceau uşor cuiburile, cu toate că ţăranii aveau grijă în fiecare vară să o cureţe sau să o înlocuiască pe alocuri. Toate casele aveau spre drum o grădiniţă plină de flori, după anotimpuri, care era îngrădită cu sârmă întinsă pe câţiva araci. Prin curte se plimbau agale gâştele şi raţele, care, în cârd plecau spre gârlă dimineaţa şi se întorceau seara. În naivitatea mea de copil le consideram deştepte, pentru că fiecare cârd îşi cunoştea singur casa la care revenea o dată cu apusul soarelui. Pe găini le găseam proaste, nu făceau decât să ciugulească toată ziua, fie prin curte, fie prin grădina mare, care se întindea de la grajd până spre fundul curţii.  
Cel mai mult iubeam grajdul. Mirosul de fân vara sau de coceni uscaţi iarna, amestecat cu mirosul de transpiraţie al vacilor, îmi dădea o senzaţie de ireal. Tot spre grădina din fundul curţii era şi coteţul porcului; acesta mă speria. Pe cât eram de fericită când mă strecuram în grajd pe lângă coada vacii, la locul unde erau caii, la început, pe urmă calul, ca în final niciunul, pe atât eram de nefericită când mă apropiam de coteţul porcilor. Nu aveam nimic împotriva lor, dar egoismul meu de copil era mai puternic decât compasiunea pentru animale; vaca o puteam duce de lanţ din drum până la grajd, calul se lăsa purtat de ham, numai de prezenţa porcilor nu puteam profita. Nu făceau decât să guiţe toată ziua după mâncare. Cu ce puteau să bucure un copil?!  
Gardurile între vecini erau făcute din plasă de sârmă sau din uluci. Mă strecuram cu uşurinţă sau la cei din faţa casei sau la cei din spatele ei, fără să mă vadă mamaie şi cu o răutate inocentă, o lăsam să mă caute sau să mă strige, de cele mai multe ori supărată şi îngrijorată.  
Casele erau simplu mobilate şi aveau două intrări. Prima era în aşa-zisa cameră de toată ziua. Pe un perete era soba cu plită, pe ceilalţi pereţi erau înşirate paturile, de obicei două. În dreptul ferestrei, pe masă era lampa; curentul electric nu ajunsese încă în sat. Saltelele erau umplute cu paie, iar pernele erau mari şi pătrate, umplute cu fulgi de gâscă. Patul era acoperit cu pleduri subţiri de bumbac sau din lână, după anotimp iar pe pereţi erau de jur împrejur puse nişte covoare ţesute iarna de mamaie la un “război”.  
Cel mai mult îmi plăceau ştergarele de pe pereţi, făcute de mamaie din pânză albă ţesută la “război”, pe care cosea fel de fel de flori sau desene geometrice. Nu ştiu dacă aşa era moda sau dacă erau culorile preferate de mamaie, dar toate ştergarele erau cusute cu aţă portocalie, albastră şi cu puţin verde pe alocuri. Erau aşa de albe şi de bine scrobite pe pereţii proaspeţi văruiţi în toamnă, că le asemuiam fluturilor dispăruţi la sfârşitul verii. Din camera asta era o uşă care dădea în celar, o cămară mică din care ne urcam în pod şi unde se găsea butoiul cu vin. Acesta avea un cep, pe care tataie îl deschidea vesel de câteva ori pe zi spre nemulţumirea mamaiei. Fericită, îi săream în cârcă aunci când stătea aplecat să umple cana din lut, după care mă repezeam să sorb şi eu. Vinul era rece şi poate puţin acrişor, pentru că de fiecare dată mă scuturam înainte să-mi bag “boticul” cum îmi spunea tataie şi ameţită de parfumul de “căpşunică”, îmi ştergeam gura cu mâneca, plescăind a plăcere.  
Podul când eram mică de puteam să mă urc singură şi mai târziu cînd începusem să visez cu ochii deschişi a fost locul meu preferat.  
La început mă urcam cu frică, pe urmă cu curajul exploratorului, iar mai târziu cu sfiala păsărilor care visează să zboare într-o zi departe, fără să ştie unde şi mai ales când?! Îmi plăcea să cotrobăiesc prin toate colţurile şi de fiecare dată descopeream câte un nimic uitat de mult şi îngălbenit de timp şi de praf, cu care strâns la piept, fugeam la tataie să-mi povestească istoria lui. Mamaie mă certa, îi era teamă să nu cad de pe scara făcută de tataie din araci vechi şi noduroşi, dar şi pentru tavanele ei, care erau din grinzi mari, rotunde, vopsite în maron.  
În camerele din faţă, “de la drum”, nu aveam voie. Erau camerele de “tinere”, tot cu paturi lungi şi înguste, tot cu grinzi în loc de tavan şi tot cu ştergare pe pereţi. Aici nu mai era nici soba şi nici plita. În camera de la “drum”, în faţa ferestrei, era o faţa de masă plină de trandafiri cusuţi cu aţă portocalie, care îţi atrăgeau atenţia imediat ce păşeai în cameră. Hainele de “tinere” le ţineau într-un şifonier cu două uşi de care tataie era foarte mândru, fiind printre puţinii din sat care nu-şi atârnau hainele de cuiele bătute în grinda de la tavan. În interior, pe una dintre uşi era lipită o oglindă. Nu era netedă, dar oricum era oglindă mare în casă, în faţa căreia, în ascuns, câmd găseam uşa deschisă, încercam să o imit pe mamaie sau cel mai adesea pe tataie. Nu am înţeles niciodată rostul camerelor “din faţă”, nu le locuia nimeni. Ne înghesuiam toţi în camera cu soba, fie că era iarna, fie că era vara.  
Cele mai frumoase, în afara ştergarelor de pe pereţi erau muşcatele din ferestre, înflorite şi vara şi iarna, dând o nuanţă de veselie şi sărbătoare continuă.  
Tataie îşi construise în faţa casei o bucătărie pentru vară, tot cu plită şi cuptor. Vara, în mijlocul camerei agăţau un felinar care ne lumina până terminam cina, după care ne continuam ospăţul în casă, în faţa luminii galbene şi palide a lămpii cu gaz, fie cu floricele coapte din porumbul rămas cu un an în urmă, fie cu câte o cană cu lapte cald.  
În fiecare seară, mamaie mă spăla şi mă îmbrăca în pijama, mă culca învelindu-mă de teamă să nu răcesc sau să nu mă ciupească ţânţarii în timpul verii, neuitând niciodată să-l înjure pe tata cu neamul lui, pentru că ieşisem mai mult “buzoiancă” decât de a lor. Fără să aştepte să o rog, de teamă să nu scot un ţipăt, care se putea auzi “până în drum”, începea să-mi povestească despre cam ce ar fi putut face Păcală în ziua aceea, dacă nu ar fi murit de mult şi mai ales, dacă eu nu l-aş fi întrecut cu toate năzdrăvăniile posibile de care eram capabilă.  
De fiecare dată, înainte de deznodământ, eram plecată cu moş Ene în paradisul viselor spre fericirea mamaiei, care, mulţumită, mă lua în braţe şi mă săruta pe frunte sau pe obraz cu vârful buzelor să nu mă trezească, adormind şi ea, nu fără oarecare griji pentru a doua zi.  
 
 
 
Capitolul II  
 
URSUL ŢIGANILOR  
 
La şase ani mă ţineam după tataie ca un pisoi. Avea ceva în el, pe care, la vârsta aceea nu mi-l puteam explica, ceva ce mă atrăgea ca un magnet şi care mă asigura că, indiferent ce prostie aş fi făcut, mai mult decât „aoleu, măiculiţa mea!” nu puteam să aud. Pe vremurile acelea cred că era trecut de cincizeci şi cinci de ani. Era înalt şi puţin adus de spate, mai mult ars de soare decât brunet, cu ochii verzi neştiind nici el de ce se obişnuise să privească mereu cu unul mai închis decât celălalt. Tataie fusese un bărbat frumos la tinereţe, era tot timpul grăbit şi îngrijorat, de teamă că nu-şi va termina printre primii treburile din câmp. Era iute la mânie cu mamaie şi cu fetele lui, dar nouă, nepoţilor, ne tolera toate prostiile la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze vreuna dintre fete în copilărie. Farmecul lui era cînd ne povestea fie o înâmplare, fie vreo nenorocire care dăduse peste el. Atunci eram toţi fascinaţi. Cel mai adesea noi ne prăpădeam de râs, numai el, nedumerit sau supărat, ne privea cu un aer încurcat, de care se lăsa păgubaş repede şi îşi continua cu mai multă patimă istoria.  
Mai târziu am înţeles de ce râdeam toţi de nenorocirea lui: cu inteligenţa lui nativă, dominată de optimismul omului simplu, căuta şi într-adevăr găsea, în fiecare act partea comică a situaţiei, ceea ce pentru el era „prostia altuia”. Dacă la început era nedumerit de râsul nostru, la sfârşit râdea şi el cu noi sau dacă situaţia era mai tristă decât de obicei, ne privea cu un aer mizerabil, că pur şi simplu ni se făcea milă de el şi ca să ne justificăm, îi argumentam: „felul tău de a povesti ne stârneşte mai mult râsul decât compasiunea.”  
Mamaie era tăcută, calmă şi frumoasă, cum o văd şi acum după atâţia ani. Era micuţă de statură, subţire şi purta tot timpul rochiile de culori închise, cu un şorţ alb pe deasupra. Avea ochii de un albastru- cenuşiu, care, cu pielea ei albă şi cu ovalul perfect al feţei, îi dădea o distincţie de părea coborâtă dintr-o icoană bizantină. Pe cât era tataie de gălăgios, căci vorbea şi singur prin curte, pe atât era mamaie de tăcută. Pe unde trecea tataie, auzeai în urma lui: „măicuţa ta, măicuţa mea” şi alte înjurături nevinovate...Între calmul ei şi gălăgia comică a lui, tataie ne-a atras precum „sacul cu poveşti”.  
La şase ani mă plictiseam şi mă uitam după mamaie cu răutate; nu avea timp să stea lângă mine şi să-mi povestească unul dintre basmele ei aşa de frumoase, pe care în mod sigur şi le amintea de când era copil. Adesea mă aşezam sub corcoduşul de lângă gardul de la drum şi priveam printre uluci la copiii care se jucau pe drum, nestingheriţi decât de o căruţă, care trecând, lăsa în urma ei un praf greu de respirat. Din când în când, mamaie mă striga, să se asigure de prezenţa mea, după care, liniştită, îşi vedea de treburile ei.  
Într-o zi, fetele din faţa casei noastre mi-au făcut semn pe furiş să intru la ele în curte. Fără să aştept să mă cheme a doua oară, am pândit-o pe mamaie când a intrat în casă şi cum pe drum era multă gălăgie, m-am strecurat la ele. Fetele lui „Gafton” m-au împins în casă cu un aer conspirator. Stăteam toate ascunse după perdeaua din camera de „tinere” de la drum, pline de importanţă, dar cu frica în sân ce-i drept, aşteptâmd clipa în care mamaie îmi va observa lipsa.  
Nenorocirea a fost că, în acelaşi timp, pe drum trecea un taraf de ţigani, care ţopăia în ritmul muzicii cu o căciulă în gură în care trecătorii aruncau bani. După el, la mică distanţă, mergeau copiii din sat, cu gurile căscate şi nu-şi credeau ochilor cum ursul nu obosise de atâta ţopăială. Mamaie ştia că îmi era frică să ies din curte când treceau ţiganii, aşa că şi-a continuat liniştită treaba în casă.  
Ursul trecuse de mult şi noi nu văzuserăm încă nimic ieşit din comun în curtea noastră. Eram supărată, mă simţeam lipsită de importanţă pentru că mamaie nu-mi observase lipsa şi cu un aer mizerabil, am lăsat să cadă colţul perdelei, uitând-o şi eu, jucându-mă cu cele două fete, care erau mai mari decât mine cu câţiva ani. Eu eram copilul, una mama, alta tata. Când una, când alta mă sărutau sau mă puneau la colţ; trebuia să stau în pat şi să mă prefac că dorm sau să plâng pentru câteva palme pe care mi le dădeau cu dărnicie în partea din dosul pantalonilor. Tot jucându-se cu mine nu am auzit când părinţii lor au intrat în curte de la cîmp. Numai vocea lui Gafon, care înjura câinele, ne-a amintit, la toate trei, de pericolul în care eram, dacă ne găseau împreună şi mai ales în camerele de „tinere”.  
Grăbite, fără să mă vadă cineva, m-au aruncat pe fereastra care dădea în spatele casei, de unde m-am furişat printr-o crăpătură a gardului în bătătura babei Stanca, oarba care moţăia pe prispa casei. Când să trec drumul la noi, tot în clandestinitate, o aud pe Moacsa lui Naie care, de peste gard m-a strigat:  
-Unde ai fost fa, fată, o să te omoare măta-mare, dacă nu a murit până acum?! după care a râs mulţumită.  
Numai după golul din stomac mi-am dat seama că am stat prea mult la fetele lui „Gafton” şi în mod sigur, mamaia îmi observase lipsa. Fără să-mi întorc capul am fugit direct în grădină după o glugă de coceni şi tremurând de frică, am început să privesc speriată spre drum. O uram pe vecina indiscretă mai ales că de aici o auzeam ţipând către altă ţărancă:  
-Vezi fa! Se vede Susana sau Gogu? Nebuna lui Maria a fost la astea a lui Gafton.  
Ştiam că mamaie nu vorbea cu ai lui Gafton, în plus întârziasem prea mult. Începusem să tremur de frică şi să plâng. Trebuia să fac ceva să o impresionez, să nu mă bată. Atunci mi-am amintit de mami şi de tăticu, şi necăjită, am început să mă jelesc cu aşa foc că mamaie cu tataie înştiinţaţi de prezenţa mea acasă, auzindu-mă plângând s-au speriat şi mai mult.  
Când au intrat în curte, mamaie îşi ţinea basmaua în mână; cum alergase îi alunecase de pe cap, iar tataie, roşu la faţă şi transpirat, îşi pierduse vocea de câte ori a trebuit să spună: „Aoleu, măicuţa mea ce nenorocire pe noi, ne-au furat ţiganii fata!” Mamaia s-a repezit spre mine, dar eu ştiind ce-mi aşteaptă fundul, am început să dau târcoale după gluga de coceni, să nu mă prindă.  
-Dar-ar praful în sămânţa ta de buzoiancă nebună! îmi striga furioasă.  
-Las-o fa, Susano! Bine că nu am pierdut-o, că nu ne rămânea decât să ne aruncăm în gârlă! îi striga tataie cu vocea sufocată de emoţie şi oboseală.  
Profitând de slăbiciunea lui, am început să ţip şi mai tare.  
Deodată mamaie s-a oprit, oprindu-mă în faţa ei fără nicio posibilitate de fugă. Imediat m-a prins de gulerul rochiei şi aruncându-şi basmaua din mână, mi-a tras câteva palme în acelaşi loc în care încasasem şi de la fetele lui Gafton, cu puţin timp înainte.  
Mamaie mă ocăra, iar tataie se văieta, gândindu-se că Dumnezeu îi ocrotise în ziua aceea. Numai eu, cu ochii măriţi de frică priveam când la unul când la altul. Înţelesesem că mamaie îmi observase lipsa după ce trecuseră ţiganii şi speriată alergase în urma lor, să vadă dacă nu cumva mă ţineam după ei cu restul copiilor din sat. S-a întâmplat să vină şi tataie de la câmp şi amândoi, înnebuniţi de lipsa mea, au alergat de la un capăt la celălalt al satului, gândindu-se că poate plecasem la verişoarele mele. Tot satul ştia că Gogu o pierduse pe fata Mariei de la Bucureşti, numai eu nu bănuisem nimic, lăsâmdu-mă antrenată în joacă înpreună cu fetele lui Gafton. În ziua aceea am fost pedepsită, nu mai aveam voie să mă apropii de poartă. Trebuia să mă joc în mijlocul curţii, „la vedere”, cum spunea tataie.  
După mai bine de o oră, plictisită, dar totuşi mulţumită că ar fi putut fi şi mai rău, m-am îndreptat spre grajd, unde mamaie mulgea vaca. Îmi plăcea mirosul de lapte cald. Mamaie stătea pe un scăunel şi micuţă cum era, părea intrată toată sub burta vacii. M-am aşezat pe vine lângă ea, dar cum o ştiam supărată nu îndrăzneam să-mi cer porţia de lapte proaspăt. Mamaie mă privea cu coada ochiului. Într-un târziu m-a întrebat:  
-Ce prostie ai mai făcut de stai aşa cuminte?  
Am ridicat din umeri, ceea ce ar fi putut însemna “Eu ştiu ce înseamnă prostie pentru tine?” şi la fel de cuminte, am continuat să privesc cum laptele muls cădea cu zgomot în căldare.  
-Adu-ţi cana, ce mai aştepţi? mi-a spus pe un ton care însemna „Hai că te-am iertat!”  
Atunci, grăbită am ieşit în curte şi de acolo în bucătărie, unde cana mea din tablă smălţuită, albă cu floricele roşii, era agăţată sub o policioară. La fel de repede m-am întors, dar cum în ziua aceea totul îmi mergea „de-a-ndoaselea”, am alunecat cum am intrat în grajd şi m-am oprit în mamaie, care se rdica cu găleata în mână.  
După câteva balansări pe care le-am făcut amândouă, m-am oprit cu piciorul în găleată, iar mamaie a căzut înapoi pe caunul şubred, care trosnind sub greutatea ei insignifiantă, a dezechilibrat-o încă o dată. Speriată a încercat să se agaţe de mine. Laptele îmi umpluse pantofii şi o priveam cu ciudă pentru nenorocirea în care mă vârâse. „Cine a pus-o să se ridice înainte să ajung?”  
Eram una peste alta, cu laptele care se prelingea încet printre picioarele noastre şi mirate de rapiditatea scenei, nu îndrăzneam să ne ridicăm. Numai mugetul vacii ne-a trezit din starea de şoc pe mamaie iar pe mine, din cea de frică. Cu inima bătând să-mi spargă pieptul aşteptam să vorbească ea întâi.  
-Te-ai lovit? m-a întrebat cu o voce grijulie.  
M-am bucurat că era întuneric în grajd şi nu mi-a văzut zâmbetul; atunci în mod sigur şi-ar fi schimbat culoarea timbrului.  
Am oftat mulţumită şi am răspuns cu un mârâit care însemna mai mult „da”. Mamaie speriată m-a împins de pe ea, cu un oarecare efort s-a ridicat, pipăindu-mă din cap în picioare, să vadă dacă mă durea pe undeva:  
-Slavă Domnului, că nu ţi-ai rupt ceva, maică! Astăzi prea nu ne-a fost bună ziua.  
Mă aşteptam să fiu acuzată şi ajunsesem să fiu compătimită, aşa că deodată din mintea mea sentimentul vinovăţiei a dispărut ca o picătură de rouă şi după vorba mamaiei, am crezut că „aşa ne fusese scris în ziua aceea să pătimim!”  
-Şi laptele?! am întrebat-o mirată.  
-Să fie morţilor! mi-a răspuns cu voce calmă, ca şi cum le făcusem un bine morţilor ei dragi.  
-Să le fie! i-am răspuns cu un aer convins că acesta ar fi adevărul.  
Repede m-am gândit dacă într-adevăr cunoscusem pe cineva care murise, bucurându-mă astfel de laptele vărsat. Am ieşit din grajd fericită. O cunoscusem pe baba lui Fane Matei, care murise în timpul iernii şi ştiam că fusese săracă şi şchioapă. Eram mulţumită, dacă nu chiar mândră de întâmplarea cu laptele. Atâţia morţi aveau ce bea în seara aceea!  
Nu am mai avut timp să fac altă „prostie”, era deja târziu.  
Spălată de mamaia, cu codrul de pâine albă în mână, făcută în cuptorul de chirpici din spatele casei, înmuiat în laptele cald, dar muls de dimineaţă, căci cel de seara îl lăsasem să se verse pentru morţi, m-am lăsat dusă de tataie în braţe până în casă şi o dată culcată am adormit mulţumită. Pentru prima dată nu o auzisem pe mamaie spunându-mi „Să vină Maria să te ia, că dacă nu m-au albit fetele mele, tu o să mă şi omori, maică!”  
Nu făcusem nimic mai mult decât de obicei, poate chiar mai puţin, atunci de ce să fi dormit supărată? Nu era niciun pericol să mă trimită la mine acasă, la Bucureşti. Scăpasem uşor (poate că ursul ţiganului îmi purtase noroc!)  
VA URMA  
 
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI I / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 478, Anul II, 22 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!