Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI IX
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul XVI  
DOUĂ ROCHII CU BUCLUC  
În fiecare dimineaţă mă aşezam cu Nuţa şi cu Cameluţa pe bordura trotuarului şi le povesteam aşa de multe din tabără, că adunate la un loc, cred că ar fi trebuit să stăm cel puţin un an la Topoloveni. Aveam o imaginaţie inepuizabilă, care se hrănea mai mult din dorinţa mea de a fi deosebită de ele, cu scopul de a la domina şi a fi ascultată ca o “şefă”.  
Într-o zi plictisită de insistenţele lor de a continua şirul întâmplărilor din tabără, le-am propus să le citesc din “Păţaniile lui Păcală”. Totul a început ca o idee, care să continuie cu un fel de “Bună ziua ţi-am dat, de tine nu am mai scăpat!”  
Timp de o săptămână am citit despre “Păcală” pe nerăsuflate. Cum erau atât de multe cuvinte noi pentru mine şi cum nu acceptam să mă bâlbâi în faţa lor din cauza prestigiului meu de “fată mare”, în fiecare seară citeam în pat cu mami şi le reciteam a doua zi în faţa prietenelor mele.  
Nuţa stătea pe vine în faţa mea, iar Cameluţa lângă mine pe trotuar şi curioasă, îmi urmărea degetul, care se plimba sub fiecare cuvânt. Mi se întâmpla să ajung la cuvânt mai greu de citit şi încercam să-l sar, dar ochiul ei expert mă trimitea înapoi şi numai după ce îl silabisam în gând sau îl înlocuiam cu altul de la mine, citeam mai departe.  
Într-o sâmbătă am plecat la ţară. Îmi era dor de mamaia şi poate un pic mai mult de tataie. Cu o vară înainte îi promisesem “Orfanei” să o duc la păscut. Dacă în tabără plecasem cu inima cât un purice, la ţară plecasem cu ea plină de bucurie şi mai ales cu nerăbdare să-i povestesc totul lui tatatie, cu cât mai multe înflorituri şi luasem cu mine faimoasa carte primită premiu. Mami mă pregătise aşa cum se cuvenea pentru o vizită după o lipsă îndelungată, cosându-mi două rochii, una albă cu flori de muşeţel şi alta bleu, cu nişte cocoşii roşii. Mergeam aşa de “fudulă”, după spusele lui tataie când am întrat în curte, că am acceptat complimentul ca cel mai bun semn; într-adevăr crescusem mare cum mă vroiau toţi. Ciobănel, mai jegarit ca niciodată de bătrâneţe, s-a aprpiat de mine, dar cum nu m-am aplecat să-l mângâi, de frică să nu mă murdărească, resemnat s-a aşezat la umbră. Orfana devenise, din viţeaua fragilă, o vacă mare şi spre deosebire de Buna, era nervoasă şi îşi mişca în toate direcţiile coarnele, atunci când te apropiai de ea. Mă plimbam prin curte cu mîinele la spate şi nu-mi găseam locul pe care îl lăsasem cu o vară în urmă. Stăteam cu nasul strâmb şi totul mi se părea că miroase urât. Tataie mă privea cu coada ochiului şi aştepta să fac eu primul pas spre invidiata noastră complicitate. Ştiam că era nerăbdător să-i povestesc totul despre mine, dar în sinea mea interpretam viclenia lui ca o răceală apărută între noi datorită absenţei mele îndelungate. Mai mult decât atât, îmi imaginam că mă uitase, sau poate altă verişoara din sat îmi luase locul. Începeam să-l privesc cu reproş şi revoltată să-i număr defectele. Erau aşa de multe în ochii mei că, în mai puţin de cinci minute, apărea mai negru decât oaia lui Sica din fundul grădinii.  
-Ce face tac-tu-mare? m-a întrebat când şi-a adus târnele şi s-a aşezat pe prispă.  
“Am câştigat“ mi-am spus în sinea mea şi fericită că aveam un subiect, m-am aşezat lângă el, dar cu grijă să nu-mi murdăresc rochia de praf.  
-Ce faci cu târnele? l-am intrbat fără să-i răspund la întrebare.  
-Repar nuielile care s-au rupt de atâţia ani, pentru că, în curând, trebuie să cărăm cartofii de pe câmp.  
M-am uitat la degetele lui noduroase şi mirată de abilitatea lor, mi-am amintit de tata-mare.  
-Ce poate să facă tata-mare?! mă iubeşte şi este mândru de mine! i-am spus convinsă că nici nu ar fi putut fi altul adeavărul.  
-Şi eu te iubesc şi sunt mândru de tine! mi-a răspuns tataie la fel de promnt.  
Am respirat uşurată şi m-am aşezat lângă el pe prispă, fără teamă că mi-aş putea murdări rochia şi fără să-i dau răgaz, am început să-i povestesc de la prima zi până la ultima, din tabăra de la Topoloveni. Din când în când, tataie scotea câte o exclamaţie şi ca să-mi întăresc vorbele, îi aminteam mereu de cartea primită, pe care scria cu litere mari ”Premiul inatai la recitat”. În mai puţin de o oră eram aceiaşi prieteni ca în vara trecută, dar cu singura diferenţă că de data aceasta tataie nu mă mai tachina şi vorbeam amândoi, cum îi plăcea lui să spună, “ca doi bătrâni”.  
Duminică seara, ne-am culcat devreme pentru că a doua zi, trebuia să plecăm la munte. Îmi era dor de vântul cald, care adia în plin câmp şi de ecoul lăsat de vocile noastre. Am plecat pe jos de data aceasta; primăria îi rechiziţionase lui tataie calul pentru colectiv. Norocul nostru că tarlaua cu cartofi era peste gârlă, la marginea pădurii, aşa că nu aveam prea mult de mers pe jos. La cel mai mic zgomot, în zori am deschis ochii; tataie se îmbrăca pe întuneric, iar mamaia îl certa să nu mă trezească. Am sărit din pat ca un titirez şi am fugit să-mi iau din camera de la drum rochiţa albă.  
-Nu te duce, mamă, cu rochia asta bună la câmp, las-o pe când te duci la tuş-ta! mi-a spus mamaie cu părere de rău, când mă chinuiam să mă îmbrac repede.  
-Lasa-mă, mamaie, că nu m-a văzut nici Veta, nici Moacşa şi nici astea de peste drum; vrei să mă vadă tot mică şi proastă! i-am răspuns grăbită când stăteam cu palmele întinse să-mi toarne apă să mă spăl pe faţă.  
-Gogule, adu tu vaca! i-a strigat mamaie când mă chinuiam să-mi închid cataramele sandalelor pe care mi le cumpărase mami, înainte să plec în tabără.  
-Du-te, maică, în teneşi! mi-a spus mamaia cu părere de rău.  
Nu i-am răspuns nimic, dar în sinea mea eram supărată pe ea că îmi făcea atâtea observaţii cu noaptea în cap; ce, eu nu eram ţărancă la fel ca ea, doar veneam de la oraş şi, în plus, după atâtea premii, nu eram “oricine”.  
Am ieşit din curte mai bine îmbrăcată decât ”doctoriţa de la dispensar”, după spusele lui tataie şi fericită că aveam să fac o impresie bună ţărăncilor care nu mă văzuseră din toamna trecută, am luat-o pe Orfană de lanţ. Mergeam amândouă în urma lui tataie, care ducea cele două târne. Numai că, la fântână, când să dăm cotul, Sica de peste grădini, când ne-a văzut, în loc de “bună-dimineaţa”, i-a spus lui tataie:  
-Unde o iei, bre, pe nepoată-ta aşa înţolită? Pământul este moale de la rouă şi fără nădragi pe ea, o să se urzice şi o să se zgărîie. Ce ţaţa Susana are timp de spălat cu atâta muncă?!  
M-am uitat la ea să o înghit, iar tataie, simţindu-mi jena, s-a făcut că nu aude şi a întrebat-o şi el la rândul lui:  
-Da unde-i fa, Lache?  
-Doarme, dormir-ar lângă mama! a început ea să se văicărească.  
Până la taralua de cartofi Sica nu a făcut decât să-i povestească lui tataie despre Lache care, beat, se culcase pe prispă pe la miezul nopţii. “Orfana” era nemulţumită, probabil că nu mă cunoştea, pentru că se oprea în loc şi îşi scutura coarnele în toate direcţiile. Numai când îi auzea vocea lui tataie care o îndruma la drum, începea să meargă.  
-Bre, a început Sica, vaca asta este cam sălbatică! Ai grijă să nu o împungă pe nepoată-ta!  
Tataie se uita când la mine, când la vacă.  
–Tataie, să nu te apropii prea mult de ea, să stai la distanţă! mi-a spus când ajunsesem în capul tarlalei noastre.  
-Ce vrei, tataie, de la Sica?! i-am spuns fericită că scăpasem de ea, care avea locul mai departe. Tu nu vezi cum critic pe toatălumea cu noaptea în cap?!  
-Să stai cu vaca pe marginea pădurii! mi-a spus tataie şi fără să aştepte să măîndepărtez, s-a aplecat la prima tufă de cartofi.  
Era încă devreme; de pe deal vedeam ţăranii, vecini cu locul nostru, cum se apropiau. Copiii veneau somnoroşi în urma lor, iar vacile mergeau singure ca şi cum cunoşteau drumul, fără să fie purtate de lanţ. Numai a noastră părea nărăvaşă şi încăpăţânată. La început copiii nu s-au apropiat de mine; mă priveau de la distanţă cu coada ochiului şi se şuşoteau între ei. Nici eu nu le-am dat prea multă importanţă. Cu mîinile la spate, mă plimbam pe lângă vacă şi o priveam cum mânca.  
M-aş fi apropiat de ei, pentru că eram curioasă să ştiu ce puneau la cale, de stăteau toţi şi îl ascultau atenţi pe Marin, dar nu îndrăzneam, pentru că niciunul nu încercase să intre în vorbă cu mine. Îi cunoşteam pe toţi; înainte ne jucam ”faţa ascunselea” şi “leapşa”, dar de data aceasta, ne ignoram reciproc. Poate pentru că eram prea bine îmbrăcată şi nu credeau că eram interesată să alerg prin bolovanii de pe malul gârlei sau să mă ascund prin tufele de la marginea pădurii.  
Aşa că, aparent indiferentă, dar cu graţia unei orăşence, m-am aplecat să iau lanţul pe care “Orfana” îl trăgea după ea. Ştiu numai că m-am aplecat, pentru că în următoarea fracţiune de secundă eram luată în coarne de “Orfana” şi aruncată la câţiva metri, cu rochia sfâşiată de sus până jos şi cu o împunsătură în pulpa piciorului. Am căzut fără să am timp să ţip, în schimb din toate părţile se auzea: ”Gogule” sau “nea Gogule!”  
Când m-am ridicat de jos, deja tataie era lângă mine cu faţa roşie şi plină de broboane de transpiraţie, cu vocea sugrumată de emoţie şi de alergat şi cu pălăria veche şi arsă de soare, în mână.  
-Bine, mai tataie, dacă îţi băga cornul în burtă, mă nenoroceai!  
Şi certându-mă din cauza neglijenţei mele, a început să mă scuture de praf. Îmi înghiţeam lacrimile greu; în primul rând mă făcusem de ruşine şi în al doilea, rochia era sfâşiată şi flutura pe mine ca un drapel. Aşa de tare mă azvârlise, că o sanda îmi sărise din picior şi nu ştiam pe unde zăcea, dar cel mai trist era că trebuia să plec acasă să mă schimb.  
Uitasem că piciorul mă durea, pentru că văicărelile lui tataie adunaseră în jurul nostru toţi copiii de pe malul gârlei şi câţiva ţărani mai curioşi.  
–Ce te tot vaieţi, tataie, ca o “muiere pe malul şanţului?” Te doare pe tine sau pe mine? l-am întrebat enervată.  
-Bre, da proastă mai este nepoata asta! i-a spus Marin, rânjind ca un dulău înfometat.  
-Lasa-ne în pace, măi neică! i-a spuns tataie, poate mai mult la gândul că ştia cât eram de “fudulă”.  
–Cum de te-ai băgat, fa, în picioarele ei? insista Marin fără nicio jenă.  
–Ca să mă întrebi tu, repetentul satului! i-am răspuns şi eu răţoit.  
Nu ştiam dacă era repetent sau nu, dar nu-mi trecuse altă răutate prin cap.  
-Vezi, fa, că eşti proastă! mi-a răspuns Marin fericit. Nu ştii nimic! a continuat de data aceasta râzând ca un nebun! Am luat premiul întâi. Tu ce premiu ai luat, fa, că te ţine mă-ta aşa îmbrăcată?  
Am rămas cu privirea pierdută spre el; uitasem şi de rochia ruptă şi de durerea din pulpă, pe care nu îndrăzneam să o frec sau să-i spun lui tataie, pentru că îmi căuta prin iarbă cealaltă sanda.  
-Spune-i, br, nea Gogule, că doar ştii că …..! i-a spus Marin lui tataie, care nu auzea nimic sau se prefăcea că nu aude.  
-Du-te, măi neică, la treaba ta şi lasă-ne în pace! Se ridică acum soarele şi eu stau după altele, în loc să-mi scot cartofii.  
Ruşinat de indiferenţa lui tataie faţă de meritele lui de la şcoală, Marian le-a făcut semn celorlalţi copii, care, intimidaţi de grija lui tataie faţă de mine, nu au îndrăznit să se apropie prea mult şi se şuşoteau între ei.  
După ce tataie i-a lămurit pe toţi de necazul nostru, ca şi cum îl luase vaca pe el în coarne, nu pe mine, mi-a spus:  
- Du-te, tataie, acasă şi te schimbă, că nu poţi să stai să te ţii de rochie toată ziua!  
Şi după ce s-a gândit puţin, a continuat:  
-Să stai acasă cu mă-ta mare sau du-te prin Caciulati pe la nepoatele alealalte.  
Am plecat ruşinată şi necăjită, încercând să şchiopăt cât mai puţin, de teamă că ceilalţi copii râd de mine. Am aruncat două priviri fugare, una spre “Orfana”, care îmi stricase ziua şi alta spre Marin, care, de data aceasta, mă privea cu părere de rău.  
Când am întratât în curte, mamaie a alergat spre mine îngrijorată. Mai târziu am aflat că vestea despre păţania mea îi ajunsese la urechi, mai repede decât avusese tataie timp să-mi găsească sandaua.  
-Dar-ar boala în ea de vacă, bine că nu ţi-a băgat cornul în burtă! mi-a spus cu aceeaşi jale în voce, pe care o auzisem şi de la tataie.  
-Mamaie, crezi că o să se supere mami că mi-am rupt rochia? am întrebat-o cu toată sinceritatea.  
- Dar-ar în ea de rochie! a început mamaie. Păi bine, mai fată, dacă te schilodea vaca, nu ne nenoroceai?  
De data aceasta nu am rezistat şi cum eram singure, i-am răspuns:  
-Vorbeşti ca tataie şi am început să-l imit. Cu ce vă nenoroceaţi? Cine rămânea schiload[, eu sau voi? am întrebat-o curioasă să aflu răspunsul.  
Mamaie mă privea de data aceasta mirată, dar nu de întrebarea mea, ci de faptul că nu pricepusem, până atunci, că o nenorocire de-a mea i-ar fi durut şi pe ei la fel de mult.  
-Păi noi te iubim! a început intimidat[ de tupeul meu.  
-Ei şi ce-i cu asta? i-am răspuns pe acelaşi ton arţăgos.  
-Nu vrem să ţi se întâmple nimic şi mai ales la noi! mi-a răspuns apăsând pe ultimele cuvinte.  
Nu i-am răspuns nimic şi am intrat în urma ei în odaia de la drum, unde am aşteptat să scoată din şifonier a doua rochie, de care eram la fel de mândră ca şi de prima, care acum zăcea ruptă în două pe prispă.  
-Las-o pentru duminică, când mergem la biserică! mi-a spus mamaie cu părere de rău.  
Nu i-am răspuns nimic şi grăbită am tras-o pe mine, de frică să nu se răzgândească şi să-mi dea alta din vara trecută.  
-De ce nu ţi le-a făcut mă-ta mai mar? Asta, la vară viitoare, o să-ţi fie mică. Ţoalele se fac mari, că de, mai creşte omul, se mai îngraşă.  
-Sau dă vreo nenorocire peste el şi le lasăa la alţii! i-am răspuns grăbită şi fericită că mă vedeam mai frumoasă în rochia bleu cu cocoşei roşii.  
-Plec după Mia la vie! Mi-a spus tataie că păzeşte cu Miţa! i-am spus hotărâtă.  
Mamaie vorbea, iar eu închideam poarta în urma mea fericită că nu-mi văzuse vânătaia de la picior, căci în mod sigur m-ar fi bandajat, cum avea obiceiul, cu o bucată de pâine înmuiată în vin. Nu-mi păsa că îl lasa pe tataie de o gură de vin în plus, ci mai mult că mă vedeau Mia cu Miţa şi pe urmă, trebuia să le povestesc de “nenorocirea noastră”. Aşa că încercând să şchiopătez cât mai puţi, am plecat printre grădini spre vie, făcându-mi o mie de planuri cum să aflu, de la ele, dacă într-adevăr Marin luase premiul întâi sau minţise. Le-am găsit în pătulul făcut de tataie în prunul înalt de la capătul viei. Cântau amândouă de răsuna nu numai via noastră, dar şi grădinile vecinilor din împrejurimi. M-am cocoţat lângă ele şi după ce mi-am făcut loc suficient să nu-mi şifonez rochia, am observant că alegeau mătasea de porumb uscat, pe care o puneau deoparte.  
-Ce faceţi? le-am întrebat curioasă.  
-Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! Mi-a răspuns Mia netezind o bucată de ziar.  
-Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! mi-a răspuns Mia netezind o bucată de ziar.  
-Să nu ne spui! a continuat Miţa.  
Mia răsucise deja trei ţigări, le lipise marginele cu salivă şi după ce le-a măsurat cu privirea, ne-a întins la fiecare câte una. De data aceasta îmi era frică la gândul că ar putea să afle mamaia şi am ezitat înainte să întind mâna. Mia a aprins-o prima şi cu aerul unei adevărate fumătoare, a tras din ţigare, care ardea la fel de repede ca şi flacăra chibritului, după care i-a aprins-o şi pe a Miţei. Bănuiam că nu erau la prima ţigară din moment ce ştiau, fiecare, ce avea de făcut. Tot Mia mi-a aprins-o şi pe a mea şi grăbită să profite de a ei din cauza vitezei cu care arde, mi-a spus:  
-Tragi fumul în gură şi pe urmă îl dai afară; dacă te uiţi la mine cu atenţie, ai să vezi că eu pot să-l dau pe nas, pe ochi şi pe urechi.  
Mă uitam mai mult atentă la ea decât la soarta ţigării mele.  
-Nu văd că scoţi fum decât pe nas şi pe gură! Mă minţi că scoţi prin urechi! i-am spus convinsă că mă păcălea.  
-Trage, fa, din ţigare! mi-a spus Miţa îngrijorată pentru ţigara mea, care ardea singură.  
Mi-am dus-o repede la gură, cu ochii ficsaţi pe faţa lui Mia şi la fumul pe care îl aşteptam să-l văd ieşindu-i din urechi. Nu ştiu dacă arsura sau dacă nu ţipătul lor m-a speriat aşa de tare că nu a lipsit mult să cad din pătul.  
O altă nenorocire mă lovea din plin în ziua aceea. În poala rochiei bleu cu cocoşei roşii îmi căzuse o bucată din ţigarea aprinsă şi nu-mi făcuse decât două găuri, suficient de mari să-mi treacă degetul. Mia îmi scutură rochia, iar Miţa, tot trăgându-şi nasul şi ştergându-şi ochii de fumul care îi intrase, se văicărea de mama focului.  
-Ce o să zică ţaţa Susana, când se duce acasă?  
-Să nu-i spui, fa, că ai ars rochia de la ţigare. Îi spui că am copt porumb şi ţi-a sărit jar în poală.  
Eram prea necăjită pentru rochie, sau mai bine spus pentru a doua rochie pierdută în mai puţin de câteva ore, că nici nu vroiam să aud ce îmi spunea Mia.  
Eram convinsă că aveam să-i spun adevărul, pentru că, datorită ţigărilor sau mai bine spus, minciunilor cu fumul, îmi arsesem rochia cu care trebuia să merg duminică la biserică. Am început să plâng necăjită şi printre lacrimi, le-am povestit cum mă luase vaca în coarne şi îmi sfâşiase rochia cealaltă.  
-Cine te-a adus, fa, aici, să ne bagi în necaz? mi-a spus Miţa supărată, nu pentru rochia mea, ci mai ales la gândul că s-ar putea afla în sat că fumau şi ele, ca toţi copiii, ţigări din mătase de porumb.  
Mă uitam la ea cu ură şi mi-am spus în minte: ”Oare aşa este la ţară, nenorocirea unuia este şi a celorlalţi sau le este frică să nu-i bagi în vreun bucluc?” Tataie se plânsese că îl puteam nenoroci; mamaie de asemeni; acum Mia şi Miţa gândeau la fel, numai la mine nu se gândeau cât sufeream că îmi pierdusem rochiile. Vroiam să-i aud: ”Ne pare rău că te doare sau că nu mai poţi să te fuduleşti cu niciuna dintre rochiile tale!  
Am acceptat ziua aceea foarte greu, din cauza necazului care se ţinuse lanţ de mine de când mă sculasem. Singura mea consolare era frica lui Mia la gândul că aveam să spun adevărul acasă. Din acest motiv devenise dintr-o dată foarte atentă cu mine şi ca să-mi uit găurile din rochie, s-a oferit să facă foc şi să-mi coacă porumb. Era mai plăcut jos, decât cocoţate pe scândurile din prumul înalt, care, după cum spunea tataie, în loc să facă fructe, se înalţa ca un salcâm în fiecare an. Îl ţineau mai mult pentru umbra de la capătul locului şi ca punct de observaţie împotriva neinvitaţilor, care se furişau, dinspre calea ferată, să fure struguri şi porumb. Jos, pe pământ, mă puteam mişca fără să privesc vârful aracilor ca nişte suliţe ascuţite, puşi la distanţă mică unul de altul şi pe urmă ne puteam juca fără să le ascult vorbind despre băieţi şi fără să mă ameţească cu mirosul de mătase de porumb, care ardea în foile de ziar furate de acasă.  
-O să te bată, fa, mă-ta, când o să te vadă cu două rochii stricate? m-a întrebat Miţa cu un zâmbet apropiat de al lui Marin, de dimineaţă, pe malul gârlei.  
M-am uitat la ea cu aerul de orăşeancă şi cu toate că era mai mare decât mine cu patru ani, i-am răspuns cu acelaşi zâmbet ironic cu care îmi vorbise şi ea:  
-Da ce, fa, eu sunt ca tine ţărancă? Să mă bată mama cum te bate mă-ta pe tine? De ce te duci, fa, la şcoală dacă nu ştii să vorbeşti? Ce păzim via amândouă să-mi vorbeşti cu “fa” şi cu “mă-ta”!” Se spune “dragă” şi “mama ta”.  
Mi’a s-a uitat mirată la mine şi după ce şi-a tras nasul, când în dreapta, când în stânga, a deschis gura să-i spună ceva lui Mia, dar aceasta, preocupată să aleagă porumb bun pentru copt, s-a făcut că nu ne aude. Miţa, cu buza umflată, a început să strângă lemne uscate pentru foc. Uitasem de rochii; eram mulţumită că îi închisesem gura Miţei care, după spusele lui Mia, “trăncănea tot timpul, numai să se afle în vorbă”.  
Cuvântul “bucureşteancă” îi impresiona pe copiii de la ţară şi cum majoritatea nu călcaseră decât de câteva ori pe asfaltul din Bucureşti, mă priveau ca pe cineva deosebit faţă de ei. Şi cum orgoliul în tine se naşte din naivitatea altora, am început şi eu încet, pe nesimţite, să-mi dau aere şi să cred în superioritatea pe care mi-o dădea cuvântul de “orăşeancă”. Aşa că, fără nici o jenă, m-am aşezat pe un preş sub prun şi, cum le consideram vinovate de a doua nenorocire, le-am lăsat să coacă porumbul singure şi să mă servească.  
Numai seara, când am întratât în curte, mi-am amintit că pe mamaie nu o impresiona domiciliul meu şi riscam să mă certe pentru rochie, aşa că, fără să mă vadă, m-am strecurat în odaia de la drum şi după ce mi-am tras la repezeală un trening pe mine, am aranjat rochia pe un umeraş în şifonier, cât mai puţin la vedere.  
Am răsuflat uşurată şi am ieşit din casă, nu fără oarecare regret că îmi pierdusem şi a doua ocazie să fiu frumoasă duminică, în biserică. Tataie mesteca de zor în ceaunul cu mămăligă şi îi povestea mamaiei scena petrecută la prima oră cu Orfana. Şi mulţumit că “Dumnezeu îl ferise de o mare nenorocire în ziua aceea” îşi ridica din când în când privirea în sus, ca şi cum în tavanul bucătăriei ar fi existat salvarea lui.  
-Tataie, să nu fii supărată pentru rochie! Am să-i dau Mariei un pol să-ţi cumpere material să-ţi coasă alta! mi-a spus fericit când m-a văzut că intram aşa de calmă.  
-Gogule, a început mamaie, după ce m-a privit cu coada ochiului, cred că are nevoie de doi poli, dacă a îndrăznit să intre singură în odaia de la drum şi…  
Mamaie nu a mai avut timp să-şi termine fraza, pentru că tataie a sărit ca ars:  
-Taci, Susano, cu doi poli, ce eu îi găsesc pe drum?!  
-Pe al doilea o să-l plătească tăticu! le-am spus cu un aer uşurat.  
În mai puţi de cinci minute tataie şi mamaie erau la current de istoaria din prun. Abia acum li se luminară mintea de ce Mia nu se oprise la ei, ci trecuse val vârtej prin faţa casei?  
Numai mami, când a venit să mă ia acasă, a râs mulţumită că nu m-a împuns vaca şi apoi a râs în hohote, când a aflat povestea cu mătasea de porumb. Cel mai fericit părea tataie, pentru că nimeni nu-i ceruse să mă despăgubească pentru rochia ruptă de vacă.  
La plecare însă, când să ieşim din curte, mamaia, care ne privea zâmbind, l-a întrebat pe tataie când se aştepta cel mai puţin:  
-Ce ai făcut cu polul, Gogule? L-ai dat fetei?!  
-Lasă, tăticule! a început mămica.  
-Hai, dă-mi polul, am sărit repede cu gura, că doar vaca ta mi-a rupt-o; adică promiţi şi te faci că uiţi?  
După ce şi-a tras pălăria mai spre ceafa, tataie a băgat mâna în buzunar şi a scos banii, care, în mod sigur, erau pregătiţi şi i-a întins cu un aer nu prea convingător.  
-Ce îţi mai trebuie rochie de vară, că doar o să te duci la şcoală? Eu i-am pregătit să-ţi cumpere Maria altceva pentru frig.  
-Hai, tataie, nu mă păcăli, că dacă nu-ţi amintea mamaia, nu mi-ai fi dat pentru iarnă şi nici pentru vara! i-am spus cu reproş.  
-Aoleu, ce gură are buzoianca, face omul de ruşine! mi-a spus tataie, după care m-a luat în braţe şi m-a pupat să-i “ţină” până când aveam să mă întorc în vacanţă.  
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI IX / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!