Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI IV
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul VII  
BERBECUL ŞI LOGOFĂTUL  
Am ieşit în drum, m-am aşezat pe pătul şi muşcând din codrul de pâine, am început să-mi legăn picioarele până în clipa când am văzut-o, la oarecare distanţă, pe verişoara mea ce mare Mia. Am fugit înaintea ei, zâmbind printre lacrimi. M-a luat de mână şi după ce m-a privit puţin, mi-a spus:  
-Mă da proastă mai eşti, plângi pentru o vacă?  
Mia a intrat cu mine în curte. Tataie a trecut pe lângă noi fără să se oprească din mers. Am izbucnit în râs amândouă când am auzit frânturi din fraza lui preferată cu “măiculiţa“.  
-Şi eu am iubit-o pe Buna, mi-a spus Mia.  
Apoi, căutând-o cu privirea pe mamaie prin curte, mai mult pentru ea a continuat:  
-Eram mică, tu nu erai când am stat cu mamaie în grajd o noapte întreagă până a fătat-o pe Roşcata. Am dus-o la păscut o vară întreagă. Vrei să o duci şi tu pe viţeaua ei?  
M-am oprit în loc şi m-am uitat la ea să mă conving că nu glumea, bineînţeles că îmi doream să o duc la păscut.  
Mia vorbea cu mamaia şi eu, emoţionată la gândul că Buna putea să conteze pe mine, îmi făceam deja planul pentru prima zi când aveam să o scot la păscut pe “orfana mamii” cum o numea şi o mângîia dejà mamaia.  
-Vii la mine? m-a întrebat Mia, fără să întrebe dacă mamaia era de acord sau nu.  
În mai puţin de cinci minute eram cu pijamaua şi alte nimicuri într-o plasă de aţă şi o aşteptam tăcută şi serioasă în faţa porţii. Mă uitam pe furiş când la ea, când la mamaia şi simţeam cum ghimpele geloziei mă pişca în inimă; mamaia vorbea cu ea altfel decât cu mine.”Parcă ar fi şi ea bătrână, aşa o ascultă mamaia!“ mi-am spus şi supărată de complicitatea dintre ele i-am făcut semn că sunt nerăbdătoare să plecăm.  
-Să nu faci prostii la tuş-ta! a strigat după mine mamaia.  
Am strâmbat din nas şi nu i-am răspuns nimic. Mă simţeam umilită în faţa lui Mia să-mi spună aşa ceva.  
Mergeam amândouă pe mijlocul şoselei. După câţiva metri, Mia mi-a luat plasa din mână. Abia după primul colţ, când am fost sigură că mamaia nu ne vedea, mi-am tras mâna dintr-a ei sub pretext că îmi ridic pantalonii.  
-În vacanţa de vară am să vin la tine la Bucureşti, măcar o săptămână! mi-a spus Mia, fără să mă privească.  
Am strâmbat iar din nas, fără să mă vadă. Nu-mi plăcea deloc idea, pentru că îmi pusesem în gând să duc viţeaua la păscut.  
-Cine o ajută pe Kati dacă tu pleci? am întrebat-o cu reproş.  
Nu mi-a răspuns. Privea cu coada ochiului după un băiat care se tot ducea şi se întorcea pe o bicicletă veche şi ruginită, care scârţîia când trecea pe lângă noi mai rău decât roata fântânii.  
-Îl cunoşti? am întrebat-o curioasă.  
-Este cu mine la şcoală, mi-a răspuns pe şoptite, când biciclistul zgomotos, ca un călăreţ pe câmpul de luptă, se apropia de noi plin de curaj nebun, atât cât îi permitea bicicleta lui veche.  
-Dacă intră în noi îl bat! mi-a spus de data aceasta pe un ton puternic şi ameninţător, încât să o poată auzi viteazul biciclist.  
I-am prins mâna repede şi m-am apropiat de ea şi mai mult. L-am privit şi pe el şi pe ea cu atenţie şi am fost convinsă că îl putea bate. Mia era înaltă şi bine legată, biciclistul părea mărunt şi slab, Când am ajuns în dreptul terenului de fotbal, biciclistul, care auzise avertismentul, în loc să mărescă distanţa dintre noi, s-a apropiat şi mai mult. Drumul era neasfaltat şi mai erau pietre pe ici, pe colo, iar el vrând să ocolească vreo piatră, mai cu voie, mai fără voie, era să intre în noi. Imediat cum l-a simţit apropiindu-se, Mia s-a întors ca un vultur. Biciclistul era deja dezechilibrat şi speriat, şi uitând să frâneze s-a lăsat să cadă cu bicicleta, nu înainte să încerce să se agaţe de una dintre noi. Nu ştiu dacă nenorocitul era sub bicicletă, în final din cauza căzăturii sau datorită pumnului primit în plină faţă.  
Supărat, o înjura de mama focului. Mia, în poziţie de atac, îl aştepta să se ridice, iar eu, după ce am observant că de data aceasta avantajul era de partea noastră, am început să râd ca o nebună.  
-Nu te-a bătut, mă, mă-ta, astăzi? l-a întrebat Mia mulţumită.  
-Ce ţi-am făcut fa, că mă dobori de pe bicicletă? se văicărea el.  
După ce ne-am asigurat că biciclistului îi pierise curajul să o înfrunte pe Mia, i-am întors spatele şi am plecat lăsându-l singur în drum să-şi aranjeze bicicleta, care acum arăta şi ea la fel de şifonată ca şi stăpânul.  
-Ai văzut? m-a întrebat Mia.  
Am dat din cap afirmativ.  
-Aşa să faci! Să nu aştepţi să fii lovită! Tu trebuie să ataci. Dacă este fricos, o ia la fugă, dacă este pus pe bătaie se sperie pentru că se vedea el învingător. Îl dai gata dintr-un pumn!  
-Şi eu am un vecin la Bucureşti. Când ne întâlnim mă enervează. Cu prima ocazie, am să-i dau un pumn să-l trântesc pe jos, şi fericită am început să-mi privesc pe furiş pumnii.  
Mia era mulţumită de răspunsul meu şi a grăbit pasul.  
Kati era la poartă şi se uita pe drum. O aştepta pe Mia. Cum am intrat în curte, i-a pus găleata în mână.  
-Să aduci apă la vite şi să ai grijă până mă întorc de nenorocitul de berbec să nu mai dărâme gardul. Dau o fugă să văd dacă mămica are nevoie de ceva.  
Kati şi-a netezit basmaua, şi-a schimbat şorţul, a luat de pe prispă nişte pantofi, care păreau de „tinere” şi a ieşit repede pe poartă fără să se asigure dacă Mia a înţeles ce are de făcut.  
-Hai cu mine la fântână, mi-a spus Mia.  
Am ieşit din curte în urma ei, plină de importanţă. Ştiam că ea mă lăsa să învârtesc roate mare a fântânii. Tataie nu mă lăsa, îmi spunea că este prea grea pentru mine.  
-Găleata o cobor eu, pe urmă o urci tu încet!  
Aşteptam cu sufletul la gură să o aud pliciind apa. Mia s-a tras într-o parte, iar eu după ce am scuipat în palme, aşa cum văzusem că face tataie, atunci când ridica ceva greu, am început să învârt la roată. Respiram din greu. Mia se uita peste umăr în curtea de lângă fântână. M-am uitat şi eu între două opinteli şi nu am văzut pe nimeni. Deodată, dinspre grădină, a apărut un băiat care împingea o roabă. Atunci Mia, fără să mă privească, m-a împins într-o parte şi mai repede chiar decât tataie a început să învârtească roata care, sub forţa ei, scârţîia mai să cadă.  
Mă uitam când la ea, când la băiat, care, după ce ne-a văzut, s-a apropiat de poartă la fel de repede ca şi roata care se învârtea.  
-Pe băiatul ăsta ai putea să-l baţi? am întrebat-o pe şoptite când vărsa apa în căldarea noastră.  
Mia s-a înroşit şi mi-a spus să tac. Am trecut pe lângă el, eu curioasă iar Mia cu privirea peste drum.  
-Trebuie să aduc mai multe căldări, mi-a spus.  
-Câte? am întrebat-o curioasă.  
-Nu ştiu, mi-a răspuns, căutându-l cu privirea pe băiat.  
-Eu ştiu. Până când pleacă ăsta cu roaba din poartă, i-am spus convinsă că nu putea să fie alt motiv.  
Într-adevăr, Mia a cărat apă până când nu mai avea cu ea ce să facă şi spre norocul meu, pentru că mă plictiseam tot mergând la fântână, o vecină de peste drum i-a strigat:  
-Da ce, fa, Mio, vrei să goleşti fântână?  
Atunci Mia, ruşinată ca nu cumva şi vecina să-i bănuiască sursa vredniciei, mi-a făcut semn să o urmez în grădină. La ea în grădină îmi plăcea mai mult decât la tataie. În mijlocul ei era un nuc mare. Crengile lui acopereau jumătate din grădină Nu mai văzusem niciodată um pom aşa de mare.  
-La toamnă ai şapte ani, am să te las să te urci cu mine în nuc, mi-a spus Mia tot uitându-se îngrijorată după faimosul berbec care nu era nici printre oi, nici prin grădină.  
Stăteam sub nuc şi îmi făceam planul cum să mă urc şi cam până unde aş fi capabilă să ajung. Puţin îmi păsa mie de berbecul lor. După vocea ei plângăreaţă, mi-am dat seama că era speriată. Am ieşit din grădină să ne uităm în câmp. Mia a început să plângă.  
-Mă omoară mămica dacă s-a pierdut.  
O priveam necăjită. Cu toate că îl uram pe berbecul cu pricina am început să mă rog în gând să mi-l scoată Dumnezeu în cale. Ne-am aşezat amândouă pe pământul rece. Ea plângea iar eu mă rugam aşa cum mă învăţase mamaie. Nu ştiu cât a durat totul, dar pe neaşteptate a ţâşnit printre sârmele gardului vecinului, un cap lăţos, cu două coarne mari, întoarse ca un melc, care, după ce a scrutat cu privirea grădina s-a îndreptat spre noi ca un fulger. Nu am văzut restul blănii care se agăţase în sârma ghimpată, m-am ridicat şi până să-şi dea Mia seama, că cel găsit de Dumnezeu venea spre noi, eram deja la câţiva metri distanţă. Prezenţa noastră l-a derutat pe berbec şi fuga mea i-a dat ideea că nu ar fi rău să mă prindă din urmă.  
Eu fugeam şi ţipam iar berbecul după mine. M-am împiedicat şi am căzut; când a ajuns în dreptul meu, m-a fixat o clipă şi a început să mă împungă cu coarnele. După câteva împunsături în spate, Mia a reuşit să-l prindă de coarne şi împingându-se el pe ea şi ea pe el, a reuşit să-l ducă în grajd, închizând uşa. Stăteam jos şi urlam din ce în ce mai tare.  
-Bine că l-am găsit, mi-a spus Mia apropiindu-se de mine.  
Când a vrut să mă ridice a văzut că scăpasem un pic de pipi.  
-Să nu-i spui lui Kati!  
A dat din cap şi mi-a făcut semn să mă urc în cârca ei. M-a dus pe prispă şi a plecat să caute ligheanul. După ce mi-a schimbat îmbrăcămintea şi a pus-o în apă la înmuiat pe cea udă, mi-a mai promis încă o dată că nu va povesti nimănui, nici despre berbec şi nici că făcusem pipi. Seara, Kati mi-a văzut spatele plin de vânătăi şi fără să ştie ce se întâmplase a certat-o pe Mia. La miezul nopţii plângeam în somn, visând probabil berbecul nărăvaş. Mia m-a trezit. În cameră mirosul de tămâie era mai puternic decât în cimitir duminica dimineaţa.  
-Plângi în somn. Te-a speriat berbecul şi mămica te tămâiază să-ţi treacă frica, mi-a şoptit Mia.  
Atunci am închis ochii. Mi-am amintit de morţii mamaiei şi speriată să nu ajung la capătul satului, am început să plâng la fel de tare ca atunci când mă împungea berbecul.  
-Vreau la mamaie! le-am spus urlând.  
-Acum noaptea? Toţi câinii sunt slobozi pe drum! mi-a spus Kati speriată că s-ar putea să nu tac aşa uşor.  
Tot plângând, în mirosul de tămâie care se pierdea încet, am uitat de berbec şi de cimitit şi am adormit.  
A doua zi m-am trezit în zgomotul făcut de tataie. Aflaseră de la o vecină că m-a împuns berbecul lui Kati şi venise să mă ia acasă. Mia îmi făcea semn să stau cu ea. Era prima ei zi de vacanţă de primăvară, dar teama că voi petrece ziua în preajma nărodului cu coarne era mai puternică, aşa că, fără să o privesc, m-am urcat în căruţă lângă tataie.  
Moţăiam. Tataie mă privea cu coada ochiului şi nu ştia „în ce ape mă scald.”  
-Te-ai speriat rău? m-a întrebat cu o undă de milă în voce.  
Nu ştiam dacă trebuia să îi spun adevărul sau nu. Tataie ştia că, de obicei, eu îi speriam pe toţi. Nu voiam să vadă primul meu moment de slăbiciune. Aşa că, am dat din cap, ceea ce însemna: aşa şi aşa. Era cel mai bun răspuns.  
-Vezi curtea asta? mi-a arătat-o el cu vârful biciului.  
-Asta este casa popii, cine nu o cunoaşte? i-am răspuns printre dinţi, pentru că îi găsisem întrebarea prea naivă pentru vârsta mea.  
Tataie nu s-a lăsat păgubaş în faţa indiferenţei mele şi a continuat cu şi mai mult curaj:  
-Dacă ai şti de câte ori am măturat-o când eram copil?!  
Am întors capul spre drum şi am văzut şcoala. Atunci, cu răutate i-am răspuns:  
-Spuneai că duceai nuiaua ca pe o sabie?! De unde, măi tataie, că doar treceai drumul? Nici nu aveai timp să o ţii bine, că deja erai în curtea şcolii!  
Tataie a înghiţit în sec şi nu m-a contrazis. Îi tăiasem pofta de poveşti. M-am uitat la el pe furiş, nu fără oarecare milă. Fusesem la fel de rea ca berbecul lui Mia şi în plus îmi amintisem de mamaia, care mă învăţase să fiu bună pentru ”Tatăl nostru”.  
-Vezi “Palatul”? a insistat tataie.  
-Ce mai este şi cu ăsta? l-am întrebat plictisită, dar o undă de curiozitate se mişca deja în mintea mea.  
-Aici, când eram mic...a început tataie cu jumătate de gură, căci săracul nu ştia dacă mă interesa sau nu povestea lui.  
-Să nu începi nici cu măiculiţa ta, nici cu ţăţica Ioana şi nici cu fata popii! am sărit nervoasă.  
-Tataie, vreau să-ţi spun numai ce li s-a întâmplat prinţeselor noastre, căci aveam două în sat! s-a grăbit el să răspundă, după care a tăcut intenţionat.  
M-am uitat la el cu coada ochiului şi am pufnit pe nas:  
-Hai, lasă-mă cu prinţesele tale! Vrei să spui că la astea le duceai papucii? i-am spus cu un aer plictisit.  
În mintea mea era deja aprinsă flacăra curiozităţii, mai ales că am ajuns în faţa „Palatului”. Printre pomii din grădina imensă se vedea cea mai frumoasă clădire pe care o văzusem până atunci. Ştiam că în spatele acelui palat era malul gârlei, pe unde treceam mereu pe furiş cu Mia şi alţi copii din sat şi adesea eram fugăriţi de pândari. „Asta este proprietatea statului, mama voastră de ţărani împuţiţi!” strigau ei în urma noastră. Priveam grădina şi acel palat şi aveam impresia că zăream două prinţese ca cele din poveştile pe care mi le citea mami.  
-Cred că erau frumoase şi bune! m-am trezit vorbind.  
-Da de unde! Erau bătrâne şi nu vorbeau cu nimeni din sat. Veneau, mai ales vara, cu o trăsură cu patru cai, unul mai frumos ca altul. Când intrau în sat, toţi ne şuşoteam: Au venit prinţesele! Nu ştiu dacă erau prinţese adevărate sau aşa le spuneau oamenii pentru că erau bogate. Eu eram mic, aveam vreo 14 ani, când am auzit, într-o duminică pe părinte că ne-a spus: duminica viitoare, domnişoarele prinţese învită tot satul la palat pentru slujbă, după care urmează un ospăţ. “Să fiu al dracu dacă viu!” se jura al lui Cap Mare. Tu nu-l ştii, a completat grăbit, de teamă să nu-l întrerup. Eu, curios, m-am apropiat de el şi l-am întrebat: De ce, nene, doar o să fie şi ospăţ! Ce ospăţ, Gogule! “Tu ştii mă, ce este acolo?!” m-a întrebat el speriat. Eu am făcut pe prostul şi cum ştiam că îi cheamă logofătul mereu să facă treabă, m-am apropiat de el şi mai mult şi i-am tot tras-o cu mâncarea. “Bă fraţilor, a început acesta, să nu vă duceţi mă, că sunt lucruri necurate. D-aia, bă, vă cheamă astea să mâncaţi, că le este frică să mai vină la palat. Trebuie să staţi cu ele în pod când o să slujească popa.” “Tu să taci, mă spurcatule!” i-a strigat una, Leana a lui Chioru de peste gârlă. “Vrei să mănânci numai tu bucate bune la palat, parcă noi nu ştim că te iasă dai cu mătura pe bătătura lor şi te întorci cu traista plină. Nu te-ar mai sătura Dumnezeu!” a început baba să-l blesteme pe Cap Mare. Săracu, nu a mai zis nimic şi a plecat cu coada între picioare. La o săptămână ne-am trezit tot satul într-un miros de fiertură şi carne cu orez, că mureai tot înghiţind în sec. Am plecat toţi, puteau să ne dea şi foc şi tot nu am fi pierdut o asemenea ocazie!  
-Şi tu ai mirosit sau ţi s-a povestit? l-am întrebat curioasă.  
-Măi, tataie, tu dormi sau mă asculţi? mi-a tăiat-o el scurt. Eu am fost printre primii. Când au deschis porţile la palat au dat ţăranii buluc să prindă loc în faţă; aşa credeau că erau primii şi la bucate. L-ar fi doborât şi pe popa, noroc că l-a ţinut dascălul de mână.  
Am bufnit în râs. Tataie încurajat de veselia mea şi-a împins pălăria pe spate şi cu gura până la urechi de râs, se chinuia să-şi continuie povestea.  
-“Slujba trebuie făcută în podul palatului”, ne-a spus logofătul. Numai prinţesele au rămas în două scaune mari în faţa clădirii, cică erau bătrâne şi nu puteau urca pe scări.  
-Şi popa?  
-Păi cine ţinea slujba, dacă rămânea şi popa jos? m-a întrebat tataie cu o ironie în glas, care m-a făcut să mă simt mică şi proastă.  
A tuşit apoi puţin, plin de importanţă şi a continuat:  
-Eu nu m-am urcat. Nu pentru că nu aş fi vrut, dar s-au împins ăia bătrâni, mi-a spus cu toată modestia. Pe noi ăştia micii ne-au dat la o parte. Am rămas în curte. Când a început popa să slujească în pod, pe scară nu puteai să arunci un ban.  
-De ce?! l-am întrebat mirată.  
-Păi, nu ar fi căzut, aşa era de deasă gloata.  
Am suspinat, iar vorbisem fără să gândesc.  
-În curte, oamenii de la palat mestecau de zor în cazane, tăiaseră două vaci şi unii ziceau că aduseseră doi saci cu orez. Eu îmi trăgeam nasul într-una şi tot nu mă mai săturam de miros. Nu mai auzeam nici “Aleluia”. Mă rugam să termine popa mai repede, căci mă aciuisem lângă cazanul cu orez. Deodată am auzit ţipete şi aşa de mare agitaţie, că nici când au bombardat nemţii şi americanii nu s-au zăpăcit oamenii în aşa hal.  
Mă uitam la el şi nu mai îndrăzneam să-i pun nicio întrebare.  
-Unii s-au aruncat de la ferestrele podului; pe scară numai ţipete, haine şi picioare rupte. Ce ţipau femeile, dar ce urlau bărbaţii! Şi-au uitat nevestele, toţi se înghesuiau să iasă, că nu reuşeau decât ăia care săreau. Dacă ţăranii din pod urlau, ăia căzuţi în curte răgeau cu oasele rupte, mai rău decât vacile. Care cum scăpa, fugea de nebun spre poartă, cât îl ţineau picioarele. Urlete şi nenorocire mare, tataie!  
-Păi de ce? l-am întrebat cu jumătate de voce, de frică să nu-mi spună iarăşi că nu m-am gândit.  
-Când popa a spus: “Ne-am adunat astăzi pentru a sluji podul palatului pentru că domnişoarele prinţese aud în fiecare noapte buşeli, adică lucruri necurate”, au început buşeli şi tropăieli pe acoperiş, de au crezut săracii că le pică podul în cap şi s-au zăpăcit toţi şi au vrut să fugă. Nici la război nu au fost atâţia cu oasele rupte! A fost prăpăd mare!  
Eram mirată, iar în mintea mea nu erau decât ţărani care ţipau de durere şi schilozi, fugind spre porţile palatului cu burţile goale şi cu frica în sân.  
-Şi tu ce ai făcut?  
-Eu nu am fugit! Am stat să-l aştept pe nenea şi pe ţăţica Ioana, care au ieşit printre ultimii şi care, de câte ori îşi aminteau, nu făceau decât să-şi scuipe în sân. Nu din cauză că buşea podul, ci de teamă că îi călcau alţii în picioare. Să te ferească Dumnezeu de prostimea gloatei! mi-a spus cu un aer foarte serios şi înţelept.  
-De ce, tataie? l-am întrebat mirată.  
-Păi dacă unul ţipa, toată gloata ţipa; intra în panică fără să ştie de ce. De ce se spune “gloată”? Pentru că merg orbeşte după primul prost care le dă semnalul.  
-Şi cine era tataie în pod de buşea? l-am întrebat cu respiraţia oprită de emoţie.  
De data aceasta tataie râdea mai să cadă din căruţă. El râdea şi eu îl trăgeam de mânecă să-mi răspundă la întrebare. Fierbeam mai rău decât borşul prinţeselor.  
-Ţi-am spus că aveau un logofăt? m-a întrebat să vadă dacă îmi aminteam.  
-Da, am răspuns promt.  
-Ei bine, nenorocitul ăsta, ca să le sperie să nu mai vină la palat, pentru că el dormea în patul lor şi făcea nişte chefuri de cădea şi zugrăveala de pe pereţi de atâta dans, a pus un mut, care se aciuise pe lângă el, să facă gălăgie în nopţile când veneau prinţesele. Până la ziuă alerga prin pod. Îşi îşi punea o blană veche, cu nişte coarne, şi se arăta şi la ferestre, de îi speria şi pe argaţi. Când a făcut popa slujba, logofătul l-a urcat pe mut pe acoperiş cu un sac de pietre şi atâta a sărit, că a căzut în cazanul cu ciorbă şi a murit.  
-Tataie, ai râs de mine! am ţipat nervoasă şi m-am ridicat în picioare aşa de repede că, dacă nu m-ar fi prins, aş fi căzut din căruţă.  
-Tataie, m-ai minţit! strigam într-una.  
Eram dejà în faţa porţii şi ne certam amândoi. El mă asigura că nu era minciună, iar eu ţipam pentru că mi se părea prea comică povestea, ca să fie şi adevărată. Atrasă de gălăgia noastră, mamaia speriată a venit într-un suflet la poartă să vadă ce ni s-a întâmplat.  
-Susano, spune-i fetei că nu am minţit-o cu prinţesele şi cu mutu!  
-Dar-ar boala în năravul vostru! ne-a înjurat mamaie pe amândoi. Am crezut că i s-a întâmplat ceva fetei. Aoleu, maică, să te duci acasă, că mor de frică să nu păţeşti ceva, că dacă nu murim noi înainte ne omoară tac-tu pe urmă.  
-Taci, Susano, nu mai cobi! s-a răstit tataie. Spune-i fetei că aşa a fost, să nu mă creadă mincinos.  
-Sunt trecuţi 40 de ani de atunci, ce mai ţin eu minte toate prostiile! i-a răspuns mamaia, lăsându-ne pe amândoi cu gura căscată în mijlocul drumului, pe tataie, pentru că refuza să creadă că a uitat un eveniment aşa de important şi eu pentru că nu ştiam dacă să-l cred sau nu pe el.  
Când am intrat în curte, trăgând după mine plasa cu puţinele lucruri pe care le luasem cu o zi înainte, Ciobănel, bucuros, a început să-mi dea târcoale, mirosindu-mă din cap până-n picioare. Deodată, mi-am amintit de ce îmi spunea mamaie: “Este bătrân, dar miroase şi ştie totul, chiar de la distanţă!” Atunci am fugit repede pe prispă şi de acolo i-am râs în nas să vedem dacă mirosea că am făcut ieri pipi în pantaloni.  
Capitolul VIII  
PATRU COCOŞI DE PRĂSILĂ  
 
Într-o seară, când să sufle mamaie în lampă am auzit frânele unui camion care scârţîiau în poartă iar lumina farurilor ne bătea în peretele dinspre grădină.  
Tataie a tresărit şi a sărit la geam, mai să intre cu capul în el, iar mamaie a pus repede mâna pe rochie şi se chinuia să o tragă pe ea. Mă uitam somnoroasă la ei şi nu îndrăzneam să îi întreb, de teamă să nu-mi spună că a venit tata să mă ia.  
-Sunt de la regiune sau este Ionel? l-a întrebat mamaie emoţionată.  
-Nu sunt, fa, ăia cu partidul! Cred că este Ionel, i-a răspuns tataie cu o voce ceva mai liniştită.  
-Eu nu plec! am ţipat cu disperare şi m-am ascuns sub plapumă. Nu vreau la Bucureşti să mă certe proprietăreasa în fiecare zi şi să mă facă ţărancă, pentru că nu-i spun sărut-mâna de câte ori o văd! Eu nu plec! urlam.  
-Taci, tataie, taci, nepoata lui tataie, că ne aud! Şi dacă nu este tac-tu?! mă ruga cu voce care îmi implora milă şi înţelegere, neîndrăznind să-şi dezlipească nasul de pe geamul aburit de respiraţia lui.  
-Ai dat în orbul găinilor, Gogule! s-a răstit mamaie la el şi cum îşi trăsese deja rochia, l-a împins pe tataie şi a dat să deschidă uşa.  
-Ce faci, Susano? Mă dai în mâna lor? a întrebat-o speriat.  
-Trageţi mă nădragii peste izmene, ia-ţi opincile în mână şi dacă nu te strig din poartă, fugi printre grădini la fete cât oi sta cu ei de vorbă, că doar nu ne-o tăia gâtul. Bogaţi n-am fost, pe nimeni n-am omorât.  
Nici nu a pus mamaie mâna pe clanţă, că tataie era deja în celar chinuindu-se să deschidă uşa şi să fugă în grădină.  
-Oameni buni, cine-i la poartă? am auzit-o pe mamaie întrebând de pe prispă, după care, căutându-l cu privirea în întuneric pe Ciobănel, i-a spus: De ce nu latri, mă, puturos bătrân?  
-Eu sunt, bre, mămică, i-a răspuns vocea lui tăticu, mă chinui să deschid porţile să intrăm cu camionul.  
-Gogule este Ionel! Măi, Gogule! se auzea din ce în ce mai tare vocea mamaiei.  
-Da, Susano, am auzit, ce ţipi aşa să ne audă tot satul?! i-a răspuns tataie care venea grăbit din grădină.  
Stăteam cu faţa lipită de geam şi dintr-o curiozitate de copil rău, voiam cu orice preţ să ştiu dacă tataie avusese timp să-şi tragă nădragii şi să-şi încalţe opincile.  
-Ce aveţi bre, de v-aţi speriat aşa? i-a întrebat mustăciosul care conducea camionul.  
Tataie se învârtea prin curte, aşa cum se învârteau gâinile când le alergam să prindem una pentru tăiat.  
-Vino, bre, şi ajută-mă să desfac oblonul, ţi-am adus nişte cocoşi de prăsilă de la fermă.  
Şi fără să înţeleagă de ce tataie nu se apropia, a sărit în camion.  
- Vino, bre, ce faci? s-a răstit tăticu la el.  
-Ce ai, Gogule? Vino, mă, să ne ajuţi! i-a strigat mamaie din spatele camionului.  
-Ţine-l bine, sunt mai răi decât un taur! i-a spus tăticu în timp ce îi dădea primul cocoş peste oblonul caroseriei, care, cu toate că era legat fedeleş, se zbătea ca un nebun.  
În lumina farurilor l-am văzut pe tataie. Era în izmene şi atunci am înţeles de ce se codea să se apropie de maşină. Încurajată de gălăgia de afară şi de ţipetele cocoşilor, am ieşit pe prispă şi de acolo, cu voce tare, poate mai tare decât o aveam de obicei, am strigat după tataie care ducea pe rând cocoşii în grajd.  
-Ia vezi, tataie, că tot te duci în grădină, poate îţi găseşti nădragii şi opincile printre răzoare. Norocul tău că nu au fost ăia de la partid, căci altfel ai fi ajuns la tuşa fără izmene.  
-Aoleu, măiculiţa mea, omoară omul! am auzit frânturi când trecea pe lângă prispă.  
-Dar-ar boala în năravul tău de buzoiancă! s-a răstit mamaia la mine, dar râsul lui tăticu m-a încurajat să rămân pe loc.  
-Plec acasă, le-am spus când au intrat toţi în casă şi i-am aruncat o privire lui tataie, care însemna: “Să vedem cu cine mai stai de poveşti?”  
-Nu plecăm la Bucureşti, a spus tăticu, speriat că aş putea să le fac o scenă. Vine şi Mărioara la sfârşitul săptămânii.  
Mă uitam de data asta cu un aer mai bland. Aşteptam ca cel puţin mamaia să îi spună: “Nu-i nimic, Ionel”. Dar tăcea şi ea şi tataie. Începeam să mă simt rău, aveam impresia că nu mai eram iubită. Mă foiam şi începusem să-mi frec picoarele a nerăbdare. Ei vorbeau despre cocoşi şi tăticu nu observa cât eram de nervoasă. Numai mustăciosul, ]ntr-un târziu, după ce m-a privit cu coada ochiului, mi-a spus:  
-Dacă vrei să vii cu noi, dormi în maşină până mâine seară, când ne întoarcem la Bucureşti.  
-Cum să plece fata noaptea?! au sărit deodată mamaia şi tataie.  
Numai atât voiam să aud. Pe nesimţite m-am strecurat sub plapumă, mi-am tras-o peste cap, să nu mai aud nimic şi în mai puţin de câteva minute, “dormeam buştean”, cum îi plăcea lui tataie să spună, când se culca oboist.  
Dacă seara am adormit mulţumită, a doua zi mă aşteptau în curte patru duşmani, care, după câteva confruntări cu Ciobănel, îl puseseră cu botul pe labe, în faţa porţii. Resemnat, câinele îi urmărea numai cu privirea, atât pe ei cât şi pe mine. Erau patru cocoşi de prăsilă, dubli la înălţime faţă de cei din curte, cu penele de un roşu lucios şi cu câteva pete negre în jurul gâtului lung, pe care îl roteau în toate direcţiile. Creasta cădea ca un evantai când în dreapta, când în stânga. Despre aripi nu se putea spune că ar fi fost de cocoş. Erau aşa de mari, că le depăşeau şi pe ale gâscanului.  
De pe prispă m-am uitat lung prin curte. Nu o vedeam pe mamaia şi nu auzeam nici frânturi din discuţiile pe care tataie le ţinea de unul singur când muncea.  
Găinile erau toate strânse lângă gardul dinspre grădină, iar cei trei cocoşi pe care îi aveam, păreau nişte pârliţi pe lângă noii oaspeţi. Teama stăpânea toată curtea, că te punea pe gânduri. Fără să bănuiesc nimic din ce se întâmplase în zori, m-am aventurat să trec spre grădină, unde tot omul se duce când se trezeşte. L-am fluierat pe Ciobănel să mă urmeze, dar acesta s-a mulţumit să-şi ridice capul de pe labe şi după o mică ezitare, l-a lăsat să-i cadă mai moale decât la început.  
-Ai devenit un bătrân puturos! i-am spus şi fără să privesc spre cei patru duşmani, am trecut prin faţa lor, ce-i drept cu puţină frică în sân.  
Nu am făcut decât doi paşi, că am auzit în urma mea un fâlfîit de aripă şi doi cocoşi îmi trăgeau cojocul aruncat pe umeri. Prima reacţie a fost un ţipăt atât de tare, că i-am simţit derutaţi, prilej ca să o iau la fugă înapoi spre prispă. După câţiva paşi m-au prins din urmă şi toţi patru au început să mă ciocănească cu ciocurile şi să mă lovească cu aripile desfăcute în evantai. Ţipam aşa de tare, că l-am încurajat pe Ciobănel să latre, chiar mai tare decât ţipam eu. Găinile speriate de atâta gălăgie ne priveau fără să îndrăznească să cotcodăcească. Spre norocul meu, mamaia se întorcea de la fântână, când ţipetele mele disperate, acompaniate de lătratul câinelui, răsunau în toată curtea. Lăsând căldările în mijlocul drumului să poată alerga mai repede, mamaia înarmată cu primul băţ găsit în şanţ a intrat în luptă. Încurajată de prezenţa ei, am pus mâna pe primul cocoş care mă ciugulea din faţă, încercând să-i prind ciocul. Mâinile îmi erau pline de sânge, iar cel mai nărăvaş dintre ei sărea ca pe o trambulină, încercând să mă ciugulească în creştet.  
-Dar-ar praful în sămânţa voastră de cocoşi! striga mamaia şi cu băţul lovea când într-o parte, când în alta.  
Din fericire, Fane a lui Boată trecea pe drum când atacul se îndrepta spre mamaia cu şi mai multă furie. Stăteam la distanţă şi priveam înfricoşată; un cocoş îşi agăţase ciocul în şorţul ei, iar ceilalţi simţind pericolul prin prezenţa lui Fane, care se uita după un băţ prin curte înjurând ca un nebun, o ciuguleau de la spate.  
Mă uitam la mîinile mele zgâriate şi nu îndrăzneam să spun nimic. Cocoşii puşi pe fugă de Fane se refugiaseră sub streaşina grajdului şi obosiţi de atâta luptă, nu mai aveau forţă nici să cotcodăcească şi nici să-şi legene crestele trufaşe.  
-Ce faceţi, bre, ţaţă Susano, cu dulăii ăştia? a întrebat Fane obosit, după ce a scuipat în mai multe rânduri printre dinţi tabacul pe care îl mesteca.  
Obosită, mamaie, s-a aşezat şi ea pe prispă lângă el şi mi-a făcut semn să-mi vadă mîinile.  
-Dar-ar praful în ei! i-a răspuns mamaie tot întorcându-mi palmele şi mirându-se de zgârieturile din care o şuviţă de sânge se prelingea.  
-Bre, să-i tăiaţi, că ăştia vă omoară! i-a spus Fane sigur pe el.  
-Dacă poţi să prinzi unul, acum îl tai! i-a spus mamaia convinsă că nu ar îndrăzni să se apropie de ei, după lupta la care fusese prezent.  
-Să mor, bre, s-a grăbit să-i răspundă, dai o ţuică mare?  
Fane i-a arătat cu mâna cam ce ar însemna o ţuică mare, adică o cană şi plescăind a plăcere, a continuat:  
-Îi tai pe toţi până vine nea Gogu!  
Mamaia s-a uitat la el cu neîncredere şi ridicându-se de pe prispă, i-a făcut semn cu capul că înţelegerea s-a făcut. S-a îndreptat apoi spre bucătărie, a zgândărit jarul cu vătraiul vechi de când lumea, a pus nişte ştiuleţi de coceni, a ridicat pirostriile, a suflat de câteva ori peste jar şi în mai puţin de cinci minute, ceaunul plin cu apă aştepta să se înteţească focul.  
-Vino să te spăl şi să-ţi oblojesc mîinile în ştergar, mi-a spus privind în curte spre Fane.  
Acesta mai stătea încă pe prispă gândindu-se dacă o cană de ţuică merită efortul să alerge, sau nu, după cocoşi.  
-Ce faci, Fane? l-a întrebat mamaia.  
-Nu pot, bre, cu gâtul sec! i-a răspuns acesta cu siguranţa profesionistului.  
Atunci mamaia a luat o cană, dar nu înainte să o ochească dintr-o privire pe cea mai mică şi grăbită s-a îndreptat spre celar. Fane rânjea după ea şi bucuros a început să-şi frece mâinile.  
-Dă-mi să trag un gât, i-a spus fericit când a văzut-o întorcându-se cu cana plină de ţuică.  
Până să se dezmeticească mamaia, gâtul lui Fane aproape că înghiţise toată ţuica.  
-Prinde mă un cocoş şi pe urmă bea! i-a spus supărată.  
Fane ameţit de bucuria ţuicii şi de tăria ei s-a ridicat, a luat băţul de jos şi cu un pas hotărât s-a îndreptat spre coşar. Aşa de grăbit a fost, încât cocoşii nu au avut timp să se dezmeticească; au dat de câteva ori din aripi şi au luat-o la fugă.  
Fane dădea să pună mâna pe unul, dar nu rămânea decât cu o pană în mână. Atunci se repezea la altul şi mai să cadă în nas, îl pierdea şi pe acesta.  
-Ăştia sunt ai lui ăla „rău”, bre! ţipa Fane mai să-şi dea sufletul.  
Dacă înainte găinile stăteau liniştite, acum, speriate alergau şi ele de nebune, derutându-l şi mai mult pe bietul om.  
-L-am prins! a ţipat acesta când era pe burtă şi ţinea un nenorocit de cocoş sub el.  
-Fane, îmi omori cocoşul!ţipa mamaia. Ăsta este cocoşul meu, îmi omori cocoşul!  
Speriat, Fane s-a ridicat şi după ce l-a pus în picioare pe pârlitul de cocoş, i-a aranjat penele zbârlite şi îndreptându-şi şalele i-a strigat lui mamaie:  
-Bre, nu pot! Ce vrei să-mi dau duhul acilea în ogradă, pentru un nenorocit de gât de ţuică?  
-Îţi mai dau unul, ce boală, doar nu oi fi de mămăligă, că te-a făcut mă-ta să porţi nădragi!  
Şi supărată de târgul făcut cu Fane, mamaia a luat cana şi s-a îndreptat iar spre celar.  
Când a ieşit în curte cu cana plină de ţuică, Fane ţinea în braţe unul dintre cei patru cocoşi. Toată faţă îi era zgâriată, iar genunchii pantalonilor îi erau plini de ţărână.  
-Uite-l, bre! i-a spus fericit, cu ochii la cană.  
-Taie-l! i-a spus mamaie mirată de atâta prostie în capul lui Fane.  
-Nu pot, bre, ţaţă Susano! i-a răspuns mirat că mamaie nu pricepea că nu era o treabă uşoară. Dacă îi tai gâtul, păi cine îl ţine, bre!  
-Treaba ta, i-a răspuns mamaie enervată că nu mai termina cu el şi după privirea pe care o tot arunca după cana cu ţuică, pricepuse unde viza.  
-Da ce, bre, vrei să plec olog de aici? a insistat Fane şi fără ruşine s-a aşezat pe prispă cu cocoşul sub braţ, care se zbătea ca un nebun.  
-Mamaie, i-am şoptit când a intrat să înteţească focul, ăsta o să lase cocoşul să-i scape.  
-Fane, a strigat mamaia din bucătărie, lasă, mă, că îl ţin eu!  
Şi hotărâtă să termine cât mai repede toată povestea, a ieşit în curte cu cel mai mare cuţit pe care îl avea.  
Cu chiu cu vai, Fane ajutat de mamaie a reuşit să-i taie gâtul. Dintr-o dată am simţit că mi se umpleau ochii de lacrimi; capul cocoşului zăcea la picioarele lui Fane, iar corpul se zbătea sărind dintr-o parte într-alta lăsând peste tot o dâră de sânge. “Şi asta din vina mea“ mi-am spus în gând; dacă nu ieşeam în curte în mod sigur mamaie nu ar fi făcut fiertura de cocoş şi săracul ar fi stat de prăsilă.  
-Ce fac, bre, acum?! a întrebat-o Fane mirat.  
-Spală-te pe mâini şi vezi-ţi de ale tale! i-a răspuns mamaie grăbită să opărească şi să jumule de pene frumuseţea de cocoş.  
Nemulţumit, dar bine afumat de ţuica pe care o băuse la repezeală, Fane a ieşit mai puţin vessel decât a intrat.  
-Mamaie, Fane a plecat supărat, i-am şoptit când acesta închidea poarta în urma lui.  
-După Fane trebuia să-i pun damigeana pe prispă! mi-a răspuns râzând. Vezi să nu-i spui lui tac-tu-mare că i-am dat ţuică lui Fane, mi-a spus zâmbind, privindu-mă pe sub sprâncene.  
M-am uitat la ea fără să clipesc; era primul nostrum secret. Dacă ar fi fost tataie, aş fi râs pe sub mustăţi, dar cum era mamaie, nu-mi putea trece prin minte că aş putea să o dau de gol. Doar făcuse totul pentru mine, să le dea o lecţie nenorociţilor, să nu mă mai atace în viitor!  
Seara când s-a întors tataie de la muncă, mirosea în bucătărie a leuştean şi a borş proaspăt.  
-Da friptură nu ai făcut Susano? a întrebat-o ştergându-se la gură cu ştergarul lui, pe care îl agăţa în cuiul cel mai înalt de la uşă, de teamă să nu ne ştergem cu el.  
-Nu, asta pentru poimîine când vine Mărioara, că doar este cocoşul lor!  
-Ce?! a strigat tataie neîncrezător în ce îi auziseră urechile. Le-ai tăiat cocoşul de prăsilă! a ţipat şi mai disperat.  
-Ce cocoşi, tataie? Numai unul singur, am intervenit să o apăr pe mamaie. Ăştia sunt nişte tauri, că dacă nu trecea Fane, ne-ar fi mâncat şi pe mine şi pe mamaie. Uite ce am pe mâini.  
Şi fericită că erau bune la ceva zgârieturile, i le-am arătat.  
Tataie a ascultat fără prea multă convingere istoria noastră, mai puţin despre ţuica băută pe nerăsuflate de Fane. Numai a doua zi, când l-a întâlnit pe Fane la fântână a priceput şi el în ce pericol fusesem şi mirat că acesta, după atâta osteneală, a fost nemulţumit de ţuica băută, i-a spus mamaiei:  
-De ce, fa, Susano nu i-ai dat lui Fane mai multă ţuică? Te-a făcut de râs la fântână. Zicea că eşti zgârcită.  
-Pentru un cocoş, două căni nu-i de ajuns?  
De data asta a fost rândul lui tataie să se mire şi să-l injure.  
-Cum, Susano, a tăiat un taur sau un pârlit de cocoş? Când am băut eu două căni?  
Necăjit s-a îndreptat spre grajd, plângându-se “măicuţii lui“ de risipa făcută de mamaie pe nenorocita de burtă a lui Fane.  
-De mamaie, îmi spui mereu că am limba lungă şi o să mi-o taie popa. Mi-ai zis să nu-i spun, dar te-a luat gura pe dinainte pe matale, i-am reproşat supărată că divulgase secretul.  
În mai puţin de o lună de zile penele faimoşilor cocoşi de prăsilă zăceau la gunoiul din fundul grădinii, pentru că, din ce se micşorau ca număr, deveneau şi mai bătăuşi. Dacă nu ne atacau pe noi, în schimb ciuguliseră capul unor găini cu ciocurile lor ascuţite ca un fierăstrău. Începuserăm luna cu cocoşii de prăsilă şi o terminam cu găinile care erau presupuse să se prăsească cu un soi mai de rasă.  
Numai tataie, supărat de câte ori intra în curte şi îi mirosea a bun, îl pomenea pe tăticu:  
-Bine că nu a adus vreun porc, că i-ar fi mâncat pe ai noştri şi cine ştie dacă nu ne dărâma casa. Auzi, măiculiţa mea, să mâncăm într-o lună patru cocoşi, trei găini şi două puici. Să te văd, Gogule, dacă la vară mai ai de unde să simţi miros de carne? O să mănânci numai lăptuci şi fiertură de urzici, până o să devii verde ca iarba!  
-Mai taci mă, nu mai cobi! îi spunea mamaia enervată de aceleaşi cuvinte pe care le repeta de fiecare dată când ne aşezam la masă.  
Ruşinat, tataie stătea în faţa strachinii şi dacă mamaia nu îl întreba dacă mai vrea, după ce se foia puţin şi aducea vorba despre altceva, îi spunea cu jumătate de voce:  
-Dacă aşa a vrut Dumnezeu, hai mai umple-mi o dată strachina, că om vedea ce o mai fi până în vară. Poate mai aduce Ionel altceva să prăsim.  
Zâmbeam cu mamaia fără să ne vadă şi cum reţinusem vorba ei îi spuneam pe şoptite: “Ai dreptate mamaie, tare prăpăstios mai este şi tataie ăsta!”  
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI IV / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!