Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Mihaela Arbid Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 478 din 22 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

GLORIE COPILĂRIEI II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Capitolul III  
 
TATAIE ÎMI POVESTEŞTE  
 
Una dintre distracţiile mele preferate la vârsta de şase ani erau de complicitate cu tataie, când plecam la câmp în căruţă. Mă aşeza lângă el şi cum ieşeam din curte îmi dădea hamurile. Mânam calul spre drumul „Teilor” şi de acolo, de-a lungul căii ferate, până unde îşi avea pământul. Nu ştiu dacă îl duceam eu pe cal spre pământul nostru sau dacă, după atâţia ani, nu-l cunoştea singur, mai bine chiar decât mine.  
Eram aşa de fericită şi de mândră, că nu priveam decât coada calului care se mişca nervoasă. Asta numai până când ieşeam în drumul „Teilor”, căci, de acolo începea câmpul şi nu mă mai vedea nimeni. Atunci fără să-i dau un pic de răgaz lui tataie, îi aruncam hamurile, ridicându-mă în picioare ca să-mi netezesc poalele rochiei, aşa cum o văzusem pe mamaie şi plină de importanţă, îi spuneam:  
-Şi acum, între noi tataie, spune-mi ce făceam eu când eram mică?!  
Tataie îşi trecea mâna noduroasă prin părul meu mătăsos, fără să aştepte să-i spun de două ori şi după ce îşi aranja pălăria într-o poziţie convenabilă începea:  
-Măi tataie, erai aşa de frumoasă când erai mică, cum nu a fost niciun nepot; semănai cu mă-ta când a născut-o mă-ta-mare.  
El tăcea iar eu mă foiam; nu-mi convenea că îmi spunea „mă-ta”, aş fi vrut să spună mami sau cu „fata mea”, orice numai cuvântul „mă-ta” îl găseam ţărănesc şi fără dragoste pentru mami, dar tăceam nemulţumită. Într-un târziu el continua:  
-Erai grasă şi albă, cu părul galben ca gălbenuşul...  
După o pauză începea iarăşi:  
-Tataie, să nu te superi, dar tare rea ai mai fost! îmi spunea privindu-mă cu coada ochiului.  
Nici asta nu-mi convenea.  
-Când te-a făcut mă-ta, tare s-a mai chinuit. Nu voiai să ieşi, măi tataie!  
Şi mirat, tataie se uita la mine aşteptând să-l întreb: „Pentru ce nu mă grăbisem să ies?”  
Mă uitam şi eu la el mirată şi neputincioasă îmi ridicam umerii. Atunci tataie, convins că nu-i puteam răspunde relua firul gândurilor:  
-Tu ştii că era să te scape în wc-ul maternităţii?  
Nu-l mai priveam; de data aceasta povestea lui nu era deloc pe placul meu. Să mă scape în wc? Ce poveste de necrezut! Tocmai pe mine?  
-Nu mă crezi? mă întreba tataie jenat pentru că vorbele lui nu mă convingeau.  
Şi fără să-l rog, relua singur firul poveştii:  
-Măi tataie, am dus-o pe mă-ta la spital toţi, adică tac-tu, mă-ta-mare şi eu. Eram la voi acasă când au apucat-o durerile şi am stat toată noaptea şi a doua zi. Nu voiai să ieşi cu niciun chip! Mă-ta-mare plângea, numai tac-tu era fericit, zicea că îi face o fată. De unde ştia că o să fii fată?!  
Nu-i răspundeam. Stăteam mereu cu buzele strânse în semn de nemulţumire.  
-Noi am plecat din cauza vitelor şi abia peste trei zile, când au lăsat-o durerile, mă-ta s-a dus şi ea ca omul, înţelegi?  
Nu vroiam să înţeleg nimic, aşteptam să-mi povestească ceva mai convenabil pentru orgoliul meu de nepoată născută în Bucureşti, aşa că stăteam cu nasul strâmb şi cu gura strânsă ca după corcoduşe verzi.  
-Când a văzut moaşa că nu era în cameră, a fugit după ea şi cum nici ea nu era mulţumită de situaţie, când a găsit-o şi au dus-o la sala de naştere ţi se vedea capul.  
La sfârşitul frazei tataie râdea cu lacrimi la gândul că puteam să cad în gaura wc-ului. Eram şi mai dezamăgită decât de cuvântul „mă-ta”. Ştiam că tataie nu minţea, dar ideea că eu „fata Mării de la Bucureşti” stârneam râsul oricui auzea povestea naşterii mele, mă întrista.  
Tataie vorbea de unul singur. Priveam câmpul, fără să-i las impresia că mă interesa ce auzeam.  
-Auzi? Tac-tu când a aflat că a născut Maria o fată - de data aceasta suna mai frumos „Maria” - fugea ca nebunul de la ai lui la noi şi spunea la toată lumea că eşti frumoasă ca el. Toţi ne gândeam cu milă la Maria noastră: să facă ea o fată şi asta urâtă?!  
Era pentru prima dată când tataie mă enerva; îl vedea pe tăticu urât şi mai ales îi trecuse prin minte că Maria putea să facă o fată şi asta urâtă? Mamaie mă incrimina cu neamul lui tăticu din Buzău, dar niciodată nu a îndrăznit să spună că tăticu nu era frumos. Cum de îndrăznea el?! Pentru problema asta tataie era notat cu un punct negru în inima mea.  
-Şi pe urmă? îl întrebam grăbită.  
-Pe urmă, continua tataie cu un aer uşurat, te-am văzut toţi şi erai aşa de frumoasă, că ne-am spus: se vede de la o poştă că este fata Mării! Erai aşa de bună, că ne întrebam dacă nu erai mută.  
Fruntea mi se descreţea încet, dar buba pentru tataie rămânea.  
-Când veneaţi la noi, mă-ta-mare îi spunea Marii să te ciupească să plângi niţel; ne temeam că nu aveai glas.  
Şi fericit că nu fusesem mută, tataie izbucnea în râs de răsuna tot câmpul.  
-Pe la un an, te-ai făcut rea, măi tataie! mi-a spus cu părere de rău. Cum intrai în curte, începeai să urli ca din gură de şarpe.  
Eram curioasă să ştiu de ce, aşa că fără nicio jenă i-am spus:  
-Tataie, povesteşte mai repede, dacă te opreşti de fiecare dată, o să trebuiască să stăm toată ziua în căruţă ca să termini.  
Tataie s-a foit puţin nemulţumit de graba mea şi cum elanul îi scăzuse, a reînceput povestea:  
-Urlai pentru că voiai să te urci pe cal.  
Am respirat uşurată.  
-Şi?! Asta înseamnă că nu mă urcaţi?! l-am întrebat.  
-Cine îndrăznea să te dea jos? Mi-a răspuns mirat. Tac-tu te ţinea pe cal, iar eu îl plimbam de ham şi o chemam pe măicuţa mea în ajutor, dar nu mă putea ajuta sărăcuţa, pentru că a murit când eram mic. Tu ştii că nu mi-o amintesc nici pe ea şi nici pe taica?  
Mă uitam la el cu milă, dar cum totul se întâmplase de mult, puţin îmi păsa mie de povestea lui; eu voiam să o termine pe a mea. Bănuind că ardeam de curiozitate, îşi relua repede ideea:  
-Când nu mai puteam de oboseală, tot plimbându-te prin curte, îmi trânteam căciula de pământ, iar mă-ta-mare te lua de pe cal, îţi dădea o palmă la fund şi...,  
Tataie se uita la mine cu coada ochiului, dar eu ascultam fără să clipesc, după care continua...  
-Îl înjura pe tac-tu şi pentru tine şi pentru Maria noastră, pentru că era prea slabă, măi tataie!  
-Şi?! Tataie, ce mai făceam?! îl întrebam nervoasă.  
Tataie începuse să dea semne de plictiseală.  
-Toţi vecinii ştiau după gălăgie că amândouă sunteţi la noi şi din „nebuna Marii” nu te scotea nimeni. Când ai mai crescut nu ai mai vrut pe cal; te urcai în faiton şi te plimba amărâtu’de tac-tu toată ziua prin curte.  
-Mă mai bătea mamaie?  
-De ce să te bată?! mă întreba mirat. Dacă aşa voia tac-tu asta era problema lui.  
Eram fericită, ştiam că tăticu niciodată nu m-ar bate.  
În schimb tataie reuşea să-mi umbrească pentru câteva minute bucuria de a fi cu el în câmp. Mi-ar fi plăcut să-l aud povestind lucruri frumoase, că ar fi mândru de mine, să aş fi cea mai bună dintre nepoate, cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă. Dn păcate, tataie nu voia cu niciun chip să-mi măgulească vanitatea şi în felul acesta nu auzeam decât răutăţi cum „îi chinuisem pe toţi din cauza calului şi al faitonului.”  
-Tataie, m-am trezit vorbind dintr-o dată, îmi spui numai poveşti care nu-mi plac. Vreau să ascult ceva care să mă bucure; după spusele tale înţeleg că am fost mai rea decât o „urzică”.  
Tataie m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe locul meu ca pe un fulg, m-a aşezat pe genunchii lui şi după ce şi-a plimbat faţa prin părul meu, mi-a spus:  
-Nu ştiu de ce, măi tataie, nu am văzut nimic din ce au făcut ceilalţi nepoţi, cu toate că sunt cu noi în sat; pe tine te iubim altfel şi eu şi mă-ta-mare. Poate, unde Maria a fost singura mea fată care s-a măritat departe sau poate pentru că a fost cea mai bună dintre toţi copiii. Uite aşa te iubim şi pe tine la fel de mult. Cu toate că faci prostii, simt că tu o să mă bucuri la bătrâneţe! Parcă măicuţa mea îmi spune noaptea că tu nu o să mă superi mereu şi într-o zi am să le spun ţătăncilor astea guralive: „O să vedeţi fa, asta este nepoata mea şi a venit să-mi facă injecţii, că sunt bolnav, şi să-mi aducă o ţuică!”  
Mă lăsam strânsă de braţele lui, gândindu-mă că, totuşi tataie fără să-mi spună în fiecare zi, mă iubea ca pe mami.  
Ajunsesem în faţa pământului lui tataie.  
-Fetiţa, stop! i-am spus iepei şi am râs, strângându-ne degetele mici într-un cârlig amândoi, pentru că rostisem aceleaşi cuvinte deodată:  
-Tataie, cine a murit? am strigat veselă.  
-Un drăcuşor! mi-a spus.  
Sărind repede din căruţă, tataie a slobozit calul, după care m-a coborât şi pe mine cu mâinie lui puternice şi cu degetele noduroase de muncă.  
-Ce fac, tataie? l-am întrebat veselă.  
-Nu faci nimic; mergi în urma mea şi strângi buruienile în târnă, să le luăm pe urmă acasă pentru vacă.  
În mintea lui asta însemna nimic; trebuia să stau aplecată şi să pun una după alta buruienile în târna din nuiele, făcută de el în timpul iernii, la gura sobei. Uitasem toate poveştile lui triste, eram fericită că tataie al meu, care era iute ca „suveica”, avusese încredere în mine de mă luase cu el la câmp să-l ajut. Am început să trag târna după mine, fără să aştept ca tataie să înceapă plivitul buruienilor. Stăteam dreaptă în capul locului, ca un soldat în ziua defilării, aşteptând să încep cea mai importantă misiune din viaţa mea; în mai puţin de cinci minute deja, pe fundul târnei zăceau primele buruieni.  
Uitasem totul şi eram fericită! Mă gândeam cu regret că, în primăvara viitoare aveam să fiu la şcoală, iar tataie o să muncească singur. Cu o undă de tristeţe în voce l-am întrebat, la ce s-ar fi aşteptat cel mai puţin:  
-Tataie, aud mereu ceva despre înţărcat. Mamaie spune că „Leana vrea să înţarce viţelul la vacă”. Cum m-a înţărcat pe mine? Ce înseamnă asta?  
S-a uitat la mine pe sub borurile pălăriei lui, îngălbenite de soare, şi-a îndreptat spatele şi cu un zâmbet care nu-mi promitea nimic bun, a început să-mi povestească:  
-Măi nepoata lui tataie, apropiai doi ani şi sugeai lapte de la mă-ta care era slabă biata de ea, de ziceai că o să moară de plămâni. Nu ştiam ce însemna cuvântul plămâni, dar bănuiam, după privirea şireată, că iar îmi povestea ceva rău despre mine.  
-Şi?! l-am grăbit nervoasă.  
-Mă-ta, adică Maria noastră, te iubea, cum nu a iubit mă-ta mare pe cei cinci pe care i-a avut; nu voia cu niciun chip să te supere şi te mai şi lăsa să dormi cu sânul la gură.  
Eram fericită; nici mami nu-mi refuzase nimic, până atunci.  
-Şi?! l-am întrebat.  
-Păi, când aţi venit odată la noi, Susana lipea prispele cu bălegar. Când a văzut că Maria şi-a scos sânul, iar tu umblai cu gura după el, a trântit o pleaşcă peste el. Mă-ta a început să ţipe, iar tu să urli. A fugit săraca repede de s-a spălat, dar tu nu ai mai vrut să te apropii de el. Ionel se văicărea de mama focului că o să-i moară fata, iar Maria o certa pe mă-sa că o să-ţi fie greaţă de mâncare toată viaţa. Ţi-e greaţă tataie? m-a întrebat fără să mă privească.  
M-am gândit puţin şi am găsit că puteam să fiu cu adevărat rea, aşa cum fuseseră şi ei cu mine. Tăcând câteva secunde, cu nasul strâmb, i-am răspuns mulţumită:  
-Măi tataie, să ştii că îmi este greaţă cam în fiecare zi când ceva nu-mi place şi mă doare în partea asta, am pus eu mâna în dreptul stomacului.  
Ştiam că exagerasem după zâmbetul lui, dar m-am făcut că nu-l văd şi ca să nu-i dau răgaz să se gândească la răspunsul meu, l-am întrebat:  
-Şi cu viţelul cum o să facă?  
-La fel cum a făcut cu tine; pe ugerul vacii o să pună iarăşi bălegar frământat cu pământ galben şi cu apă. O să-i fie scârbă şi lui, aşa cum ţi-a fost ţie şi nu o să mai sugă.  
Nu l-am mai întrebat nimic în ziua aceea. Auzisem atâtea răutăţi şi riscam să nu-l mai iubesc; era preferabil să tac şi să strâng buruienile în linişte, sub vântul cald de primăvată.  
La prânz ne-am aşezat pe pământul care mirosea a proaspăt şi după ce am respirat uşurată, pentru că tataie părea mulţumit de munca mea, am început să-l ajut să întindă mâncarea pusă de mamaie în coşul de paie.  
-Trebuie pus ştergarul, mi-a spus tataie cu un aer important.  
Mi-am strâmbat nasul iarăşi; erau atâtea lucruri pe care le ştiam, dar nu mă gândeam la ele şi ca să-mi dau importanţă, l-am lăsat pe el să mă servească şi pe mine şi pe el.  
Tataie a întins ştergarul alb cu flori pe margini, lucrat de mamaie cu un an în urmă. A scos pâinea, din care a tăiat câteva felii groase, iar în cele două farfurii de tablă a pus ouăle fierte de cu seară şi caşul. Îmi era foame, dar aşteptam, pentru că îmi plăcea cel mai mult smântâna.  
Tataie ţinea mereu coşul acoperit cu un alt ştergar. Eram nemulţumită. Stăteam mereu cu buzele strânse şi cu nasul strâmb, gândindu-mă că mami nu ar fi uitat. Nici ouăle şi nici caşul nu-mi plăceau, dar din cauza golului din stomac, trebuia să mănânc ceva. Mă gândeam deja la mamaia cu pică.  
Am început să-mi curăţ un ou fără poftă; l-am pus în farfurie şi am acceptat bucata de caş, la fel de mare ca a lui tataie. Muncisem şi încă nu ne terminasem treaba, mai aveam câteva ore bune după prânz şi cu gândul aiurea, am început să muşc când din pâine, când din ou. Simţeam zâmbetul lui tataie, cu toate că nu-l priveam. Mă uitam departe în câmp; îmi plăcea pământul şi îmi plăcea la ţară. Pe alocuri vedeam ţăranii odihnindu-se ca noi, în picioare sau plivind buruienile din porumbul mic, care indiferent se legăna în adierea vântului de primăvară.  
Eram supărată că nu stăteam la ţară. Era aşa de multă linişte şi atâta spaţiu, că aveam sentimentul că tot ce este, de la pământ până în cer îmi aparţinea. Mă uitam la tataie cu milă. El se bucura numai că avea la toamnă din ce să-şi facă mămăliga, pentru care deja tremura. Tataie auzise că „toate pământurile vor fi luate”. De cine? Nu ştiam.  
Nici nu-mi imaginam cum puteau să fie luate? Pământul nu era ceva care putea fi luat şi pus deoparte.  
Tot gândindu-mă, mi-am terminat caşul şi oul mai repede decât tataie, care, curios a început să caute iarăşi în coş.  
-Se poate să te fi uitat Susana?!  
-Nu mă iubeşte decât mami! i-am răspuns indiferentă.  
Deodată, a scos din coş borcanul cu smântână şi fără să mă întrebe l-a vărsat jumătate în farfuria mea, întinzându-mi altă felie de pâine. Gura mi se umpluse de apă vâzând smântâna în farfurie, dar cum eram nepoata lui Gogu, deci aveam un gram din mândria ţăranului încălţat cu opinci, am privit indiferentă, până când tataie, jenat, a încercat să-mi explice:  
-Dacă îţi puneam smântâna, nu ai fi mâncat nici caşul şi nici oul; atunci Susana mi-ar fi spus că nu am avut grijă de tine.  
Ştiam că tataie spunea adevărul. Îl iertasem şi tăcută, am început să înting cu pâine în smântâna încălzită de soare; la început plictisită, iar pe urmă cu graba înfometatului. Tataie mă privea cu un zâmbet satisfăcut; ştiam că el câştigase, dar nu mai avea importanţă.  
După prânz am muncit amândoi fără să vorbim. Tataie se întorcea şi mă ajuta să umplu târna cu buruieni, pe care le căra la căruţă. Erajm obosită, dar fericită. Mă simţeam mare şi importantă. Petrecusem toată ziua în câmp.  
Când ne-am întors acasă, spre seară, tataie avea poftă să povestească. Îl ascultam cu ochii închişi şi cu gândul la mami şi la tăticu. Nu auzeam decât frânturi, moţăiam lângă el şi din când în când îi simţeam degetele noduroase, care se înfigeau în mâneca pulovărului meu, punându-mă în poziţiee dreaptă. Numai când am ajuns în curte, am auzit-o pe mamaie bodogănindu-l pe tataie pentru că mă ţinuse toată ziua în câmp.  
Am stat cu ochii închişi până m-au aşezat în pat şi au început să mă dezbrace. Am respirat uşurată, simţeam dragostea mamaiei, sărutările şi mângâierile ei, când mă îngânam cu somnul şi erau pentru mine cea mai mare bucurie.  
 
 
Capitolul IV  
 
GALOŞUL DIN VIE  
 
Într-o dimineaţă ne-am trezit mai târziu decât aveam obiceiul. Tataie plecase cu noaptea în cap la vie. Îl auzisem seara când îi spunea mamaiei că era timpul să înceapă „legatul”. Nu înţelesesem prea bine ce însemna „legatul”, dar nu avea nicio importanţă, ştiam că via nu era departe de casă şi mă puteam duce la el singură printre grădini.  
După ce m-am plimbat prin curte plictisită, m-am apropiat încet de gardul vecinilor din spatele casei. Mamaia nu vorbea cu ei; găinile lor intrau la ea cu uşurinţă din cauza găurilor din gard, pe care aceştia refuzau să le repare. Printre ulucile gardului îl cunoscusem pe nepotul lor, Nicu. El era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Îmi luasem obiceiul să privesc pe furiş la ei în curte. În dimineaţa aceea, Nicu m-a văzut el primul şi m-a fluierat, fără să-l vadă ai lui. M-am apropiat de gard; ştiam că îmi va da ceva. Dintr-o dată mi-am căpătat buna dispoziţie. Ca un hoţ am urmărit-o pe mamaie şi tiptil, m-am strecurat în spatele casei. În mai puţin de cinci minute şi-a făcut apariţia şi Nicu cu o căciulă, pe care o ţinea strâns la piept.  
-Ce ai în ea? l-am întrebat curioasă.  
-Am pui, mi-a răspuns pe şoptite.  
M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat în căciulă.  
-Eşti mincinos, sunt ouă de păsărele!  
-Dacă le spargi or să iasă din ele pui, mi-a spus, după care a început să mi le treacă prin gard unul câte unul. Aveam poala rochiei plină cu ouă.  
-Ce fac acum? l-am întrebat.  
-Le spargi pe rând, dar nu pe jos, să nu cadă şi să moară, aşa cum le ţii acum.  
I-am răspuns afirmativ cu privirea şi cu frică să nu le fac vreun rău puilor, am spart primul ou.  
-Niciun pui! I-am spus speriată când albuşul mi se prelingea printre degete, iar gălbenuşul clocit mi se întărea în palmă.  
-Mai încearcă! mi-a spus zâmbind.  
-Nici ăsta. Încă unul fără pui, i-am spus.  
Şi tot aşa până când am ajuns la ultimul ou şi am realizat că Nicu mă păcălise. Am dat să mă ridic, dar ouăle sparte mi s-au prelins în poală, în jos pe ciorapi, în tenişi.  
Într-o secundă am tras un ţipăt că, de data aceasta Nicu, speriat, mi-a întors spatele şi a fugit de îi scăpărau picioarele.  
Din ce el se îndepărta, eu urlam şi mai tare, când am auzit-o pe mamaia ocărându-l pe Nicu, după care, fără să clipesc, m-am lăsat dusă pe sus, de mâinile ei.  
-Dar-ar boala în sămânţa ta şi a lui! Cine o să te spele acum, crezi că eu am timp de prostiile tale? Nu ai văzut proasto că râde de tine? Astea sunt ouă uitate de păsări. Dacă te mai prind la gard, să ştii că te trimit la Bucureşti!  
Mamaie vorbea şi smulgea hainele de pe mine, care miroseau a ouă clocite. Nu o auzeam, mă gândeam la ziua când Nicu îmi dăduse un singur ou şi găsisem în el un pui. Într-adevăr era mort, dar fusese un pui. Poate nu era vina lui că, de data aceasta, nu era niciunul.  
-Mamaie, dar dacă găseam unul, nu era bine? am întrebat-o nedumerită că nu înţelegea cât puteam să fiu de supărată.  
-Dacă te mai prind la gard să ştii că te arunc la ei! mi-a răspuns nervoasă.  
Am îneput să mă plimb iarăşi prin curte. Mamaia era în spatele bucătăriei aplecată deasupra unui lighean, spălând hainele mele. M-am dus de două ori până la poartă, m-am învârtit prin faţa grajdurilor şi m-am întors agale, fără zgomot. Deodată m-am gândit că, nu ar fi rău să-i fac o glumă mamaiei, care nu zâmbea decât foarte rar.  
Când am ajuns în spatele ei, ocolind bucătăria pe din dos, mi-am oprit respiraţia cât am putut, lăsându-mi papucii la distanţă şi, în vârful picioarelor, am început să păşesc încet, încet, până când m-am apropiat de ea, care freca de zor la hainele mele. Când am considerat că era momentul potrivit, m-am aruncat în spatele ei ţipând puternic.  
Mamaie a ţipat la fel de tare ca şi mine, că de data aceasta am înţepenit şi eu, speriată.  
Când şi-a dar seama cine îi căzuse în spate, şi-a scuipat în sân de mai multe ori, făcându-şi semnul crucii şi în câteva secunde mă zgâlţia ca pe o rogojină plină de praf.  
Dacă eu am vrut să o sperii, ei bine nu m-am aşteptat să mă sperie şi ea. Ce mă nedumerea cel mai mult era faptul că nu s-a bucurat deloc de gluma mea.  
Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Când am scăpat din mâinile ei, am luat-o la fugă spre poartă cu papucii în braţe şi în mai puţin de cinci minute, eram în capătul viei noastre, uitându-mă după tataie. Alergasem ca vântul printre grădini, cu ochii plini de lacrimi de bătaia luată, mai mult pe nedrept, după părerea mea.  
Mă gândeam la Nicu. Poate mă văzuse scuturându-mă mamaia.  
Tataie nu se vedea. M-am urcat repede în prunul în care aveam patul de unde păzeam via când se cocea şi l-am zărit tocmai în celălalt capăt al locului. Nu era nimeni prin jur şi mi s-a făcut frică. L-am strigat de mai multe ori, dar nu m-a auzit. Neavând încotro, am luat-o tiptil prin vie, cu inima cât un purice.  
Tataie lega cu papură de un arac tulpinile de viţă. Când se ridica, când se apleca. Mă apropiasem de el şi nu m-a văzut. Deodată un fulger mi-a luminat mintea. M-am oprit şi am trecut tiptil pe alt rând. Am început să-l urmăresc cu respiraţia oprită din cauza emoţiei. Tataie era foarte atent cum lega viţa. Nu se uita în nicio parte.  
Uitasem bătaia pe care o încasasem de la mamaia. Un nou plan mi se contura clar în minte. Ştiam ce aveam de făcut. Cu aceeaşi abilitate cu care îi sărisem mamaiei în spate, m-am apropiat de tataie, ascunzându-mă după tufe, lăsându-mi iarăşi papucii la distanţă. Când tataie s-a aplecat să ia papura, cu un ţipăt haiducesc de a răsunat câmpul, i-am sărit în spate.  
Dacă mamaie îşi revenise în câteva secunde, pe tartaie, în primele minute am crezut că l-am omorât. Nu avea nici voce şi nici forţă să se mişte. Stătea căzut într-o rână. Fericită că nu sărise să mă bată, am început să râd ca o nebună. Tataie nu-şi scuipase în sân, cum făcuse mamaie şi abia într-un târziu, amintindu-şi de „măiculiţa lui”, a început să o cheme, să-l ajute să se ridice de jos.  
-Tataie mor! mi-a spus.  
M-am oprit din râs şi m-am repezit să-i dau sticla cu apă. A sorbit câteva înghiţituri după care şi-a revenit.  
M-am speriat când l-am văzut ridicându-se; nu ştiam ce avea de gând cu mine. În căzătură tataie îşi pierduse un galoş. S-a aplecat să-l ia şi după ce a dat cu el de câteva ori de pământ, l-a înfipt în vârful aracului la care lucra.  
-Îl vezi? m-a întrebat cu voce tare şi supărat pe galoş.  
Am dat din cap afirmativ.  
-Aici am să-l las până mor, pentru că dacă nu am murit astăzi, nu am să mai mor niciodată, măi tataie.  
Într-adevăr, timp de 32 de ani după aceea, în fiecare primăvară tataie punea galoşul cu pricina în vârful aracului şi nu uita niciodată să-l ia toamna. Mai târziu l-a înlocuit cu alt galoş. Acesta fusese locul unde trăise cea mai mare frică din viaţa lui, cum a mărturisit singur.  
Am rămas cu el la vie şi am început să-i dau eu papura. Îmi părea rău că îl speriasem şi încet, pe ocolite, i-am povestit despre scandalul cu mamaia. Dacă ea îşi revenise aşa de repede, cum aveam să bănuiesc că tataie, ca bărbat, să fie la un pas de moarte?!  
Când ne-am întors acasă, mamaia l-a ascultat pe tataie depănându-şi povestea, uitându-şi propria ei supărare. Dacă la început zâmbea, la sfârşit râdea mai tare chiar decât mine.  
-Gogule, nu cumva ai bătut fata?  
-Păi ce, mai aveam putere să alerg după ea? Abia m-am ridicat de jos, i-a răspuns tataie mirat că mamaia nu a înţeles că a fost la un pas de moarte.  
În seara aceea am fost cuminte şi m-am învârtit pe lângă mamaie tot timpul să o ajut. Ştiam că mă iertase şi asta însemna că, dacă tăticu trece pe la noi, nu-mi va pune hainele într-o plasă, să mă trimită la Bucureşti.  
În schimb m-au pedepsit. Trebuia să adorm fără poveste. Nu a fost decât spre ghinionul lui tataie, care, fără să bănuie că eram încă trează, a început să-i povestească mamaiei despre necazul lui cu vinul pe care i-l lăsase tăticu la vânzare.  
-Ce fac, fa Susano? Nu-mi iese vinul lui Ionel la socoteală. Când l-am vărsat în sticle, a ieşit mai puţin cu trei litri.  
-Tu nu ai băut?  
-Câteva guri la fiecare sticlă, restul s-a vărsat, i-a răspuns tataie cu vocea omului vinovat.  
Mamaie a tăcut. L-am auzit pe tataie oftând şi după o mică pauză a continuat mai mult pentru el:  
-Am să pun şi damigeana mare în sticle. O să vărs un kil de apă în ea, că nu se vede şi pe urmă cine o să priceapă? Vinul lor de la Buzău este mai tare decât al nostru.  
Mulţumit că îşi găsise singur soluţia s-a mai foit puţin şi l-am auzit repede sforăind. Am adormit zâmbind. Îl aveam pe tataie la mână şi mulţumită m-am întors şi eu cu spatele la mamaie. Legănată de pufăitul lui când pe nas, când pe gură, am închis ochii şi mi-am înfundat urechea în perna moale să nu-l aud.  
A doua zi când m-am trezit, tataie era ocupat cu vărsatul vinului. Mamaia îl ajuta. De la distanţă îi citeam pe faţă aerul nemulţumit.  
Când m-am apropiat de prispa coşarului, mamaia i-a făcut semn lui tataie să tacă. Era deja prea târziu. Bănuisem că operaţia avusese loc cu puţin timp înainte să mă trezesc. Limba mă mânca de zor, dar mârîiam în mine ca un căţel. Era prea devreme să le spun că ştiam totul.  
Până la prânz, Gheorghe al Floarei, un vecin care locuia la câteva case mai spre gârlă striga peste gard:  
-Băi nea Gofule, mai ai bre vin de vânzare?! Din vinul pe care ţi l-a adus Ionel?  
Tataie era în grădină. Stăteam unul lângă altul şi întindeam la papură. Când l-a auzit, aşa cum avea obiceiul, a început să vorbească singur: „Aoleu, măiculiţa mea, beţivul ăsta se pricepe, dacă se prinde, m-am nenorocit, mă face de ruşine în sat!”  
-La ora asta a băut deja tataie, nu cred că se prinde! i-am spus cu milă pe şoptite.  
Tataie a făcut ochii mari şi speriat m-a măsurat cu privirea.  
-Băi, nea Gogule, ce faci bre, nu mai auzi?! striga de zor Gheorghe.  
Tataie nu se dezlipea din loc. Se uita mereu la mine, fără să îndrăznească să mă întrebe dacă eram la curent cu chestia vinului. Numai vocea mamaiei l-a mişcat din loc.  
-Gogule, te aşteaptă Gheorghe! i-a strigat ea.  
Şi fără să-l mai aştepte pe tataie, i-a făcut semn lui Gheotghe să intre. Acesta plescăia fericit în mijlocul bătăturii.  
Tataie s-a dus la coşar şi a luat o sticlă plină până în gât. Gheorghe i-a dat o hârtie de cinci lei şi fericit a tras dopul.  
-Trag numai un gât să văd dacă este la fel de bun! i-a spus cu viclenie în glas.  
Tataie pălise. Eu îl priveam cu un aer şi mai viclean care însemna: „Să te văd pe unde scoţi cămaşa!”  
Gheorghe a tras un gât bun, l-a tras şi pe al doilea, încă puţin şi termina sticla lângă noi. Tataie îl urmărea cu un ochi închis şi cu sufletul la gură. Eu fierbeam de supărare că prostul de Gheorghe nu simţise diferenţa; numai mamaia mătura liniştită în faţa grajdului.  
-Băi, nea Gofule! a îneput săracul Gheorghe, dar imediat mamaie l-a pus la punct.  
-Ia du-te, măi omule acasă, că noi avem treabă! Ce am deschis cârciumă în mijlocul bătăturii?!  
Gheorghe, supărat a pus dopul la sticlă, a mai plescăit de câteva ori a plăcere şi s-a îndreptat spre poartă cu ochii la Ciobănel, câinele nostru, care, simţind frica lui tataie, mârîia printre dinţi. Când a închis poarta în urma lui, tataie şi-a luat căciula şi a trântit-o de pământ.  
-Mama lui de vin, auzi, eu Gogu, să tremur în faţa beţivului de Gheorghe! Este pentru ultima dată! Poate să se supere Ionel pe viaţă.  
-Gogule, i-a spus mamaia de la distanţă şi m-a arătat cu privirea.  
Mă simţeam importantă, aşa că nu am putut să tac şi am completat şi eu:  
-Da, tataie, cine te-a pus să verşi în vin...  
Nu am avut timp să termin, deja tataie înhăţase la repezeală papura de jos şi vorbind singur, se îndrepta spre poartă, ducându-se la vie. Până seara mamaia a mai vândut câteva sticle. Mă ţineam după ea şi eram supărată că nimeni nu gusta din vin în faţa noastră. Tataie părea tot neliniştit şi înainte să adorm, l-am auzit şoptindu-i mamaiei:  
-Prima dată în viaţa mea când mă simt un hoţ.  
-De, Gogule, trebuia să-ţi termini vinul încet astă iarnă. Tu bei cu oala, cu aia mare de pământ şi când ai tras câte un gât din vinul lui Ionel, a fost cam larg gâtul tău! Ce vină are băiatul? Vrea şi el să facă un ban.  
Fără să-l mai sculte, mamaie s-a întors şi m-a luat în braţe. Tataie s-a mai învârtit şi a adormit. În seara aceea nu a mai sforăit. Părea liniştit că nimeni nu remarcase că vinul era amestecat cu o sticlă de apă.  
A doua zi mi-am făcut de lucru prin curte, dar nimeni nu a mai venit să cumpere vin.  
Peste câteva seri ne-am trezit cu tăticu. Venise cu un prieten într-un camion. După ce m-a luat în braţe şi m-a pupat, i-a spus lui tataie:  
-Tăticule ne e foame şi adu bre şi matale vreo două oale mari din vinul meu.  
Mamaia a alergat să aprindă focul şi a pus de mămăligă. Tataie se învârtea agitat prin curte cu felinarul în mână, se ducea şi se întorcea şi nu găsea oala.  
Mamaie mesteca mămăliga şi se uita după tataie cu milă. Ouăle şi brânza erau pe masă şi vinul tot nu mai ajungea. Tăticu vorbea cu un mustăcios despre pământ. Nu înţelegeam nimic, moţăiam rezemată de perete, aşteptam vinul şi eu ca şi el.  
Odată cu mămăliga a ajuns şi vinul. Tăticu fuma şi vorbea. A umplut trei pahare şi i-a întins unul lui tataie, care stătea nervos în dreptul uşii. Mamaie a răsturnat mămăliga pe fundul din lemn şi a început să o taie felii cu aţa groasă, pe care o ţinea agăţată într-un cui la grindă.  
Tăticu vorbea cu paharul în mână. Eu îl priveam pe tataie care se îngălbenea.  
Au ciocnit paharele şi tăticu l-a tras pe tataie lângă el pe pat. Aburul mămăligii se ridica până în tavan. Mamaie a mărit flama lămpii, iar tăticu şi-a dus paharul la gură. Deodată tataie l-a întrebat ce face mami şi când venea. Tăticu a sorbit din pahar şi-a trecut palma peste buze şi i-a spus:  
-Venim sâmbătă să luăm fata acasă.  
Mamaia l-a privit cu regret. Tataia a respirat uşurat, nu pentru că ar fi scăpat de mine, ci pentru că tăticu nu observase nimic deosebit în gustul vinului. Mă uitam la tăticu supărată în primul rând pentru că mă lua acasă şi în al doilea rând pentru că nu-şi cunoştea vinul.  
După câteva minute, tot mâncând şi bând, tăticu a ridicat paharul în faţa lămpii, încercând să-i vadă culoarea.  
-Şi-a schimbat puţin gustul! le-a spus indiferent.  
Tataie era nervos, iar mamaia se învârtea calmă prin cameră, de la masă la celar. Mustăciosul, după ce a luat o înghiţitură i-a spus:  
-S-a trezit puţin, a cam pierdut din tărie.  
-Eu ştiu, măi Ionel, s-a grăbit tataie să răspundă.  
-Da, tataie, am sărit şi eu fericită, are dreptate mamaia că ai gâtul cam lung, cine te-a pus să pui apă în vin?! Vezi, am continuat şi mai înfierbântată, dacă Gheorghe este prost, tăticu ştie ce vin ţi-a adus ca să vinzi!  
Mamaia înlemnise cu un ştergar în mână, uimită că eram la curent cu secretul lor. Tataie, ca un condamnat îşi aştepta sentinţa.  
Tăticu râdea cu lacrimi. Prietenul lui a bufnit într-un râs de i-a sărit brânza din gură. Încurajată de buna lor dispoziţie am dat plapuma la o parte, m-am aşezat lângă ei la masă, povestindu-le toată tărăşenia cu vinul şi cu apa.  
La sfârşit toţi râdeau, mai puţin tataie, care, printre hohotele lor, căuta săracul să se justifice că nu avea pâlnie şi umplea sticlele direct din damigeană.  
Au plecat târziu, dar înainte să sufle în lampă, tataie i-a spus mamaiei:  
-Ionel nu a spus nimic. M-am speriat ca un prost, dar fata asta te omoară cu zile, este buzoiancă.  
Nu a mai avut răgaz să-şi termine fraza din cauza mamaiei, care l-a oprit nervoasă:  
-Gogule, nu vorbi de fată că este a noastră şi pe urmă tu eşti de vină. Adică, ce vrei, să ţină cu tine sau cu tac-su?  
Tataie nu a îndrăznit să-i răspundă. S-a întors cu spatele şi ca de obicei a început să sforăie. Ştiam că era mulţumit. Tăticu nu-i făcuse niciun reproş şi luase totul în glumă.  
VA URMA  
Referinţă Bibliografică:
GLORIE COPILĂRIEI II / Mihaela Arbid Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 478, Anul II, 22 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihaela Arbid Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Arbid Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!