Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



Ghinionul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Simonică mergea încet pe faleza din Orşova cu gândurile sale. Mai privea din când în când Dunărea acoperită pe margine cu preşul de verdeaţă. Pescarii aşezaţi pe panta pietroasă, care aşteptau să se agaţe vreun peşte de cârligele undiţelor fumau liniştiţi. Câteva bărci cu motor se vedeau în larg, agitând şi transformând apa din jurul lor în aripi ce cădeau după ce treceau, lăsând dâre tremurânde. Blocul turn de pe partea stângă se înălţa semeţ spre cer.  

Trecuse ceva timp de când nu mai ieşise la plimbare. Se simţea abandonat. Dar azităzi îşi pusese în gând să nu se mai gândească la singurătatea care îl apăsa, datorită handicapului său fizic şi îşi propuse să iasă afară, să simtă aerul curat de vară şi să vadă lumea.  

Anotimpurile, drumul acesta pe care mă chinuiesc să merg, toate corpurile statice rămân neschimbate, sunt la locul lor şi au aceleaşi culori. Aerul este acelaşi, timpul îşi vede nestingherit de treaba lui, trecând fără să ţină cont de trecut sau de prezent şi cheamă viitorul după el cu indiferenţă, chiar dacă eu stau acasă sau ies. Şi lumea ... nu că i-ar păsa prea mult lumii de mine, dar de ce să nu o văd? Dacă ea nu mă vrea, eu o vreau, zâmbi el trist, aducându-şi aminte de Alexandru Lăpuşneanu.  

Încerca să-şi ascundă amărăciunea sufletească de el însuşi şi îşi continuă drumul, sprijinindu-se de cele două cârje. Destinul îl marginalizase încă de la naştere, aducându-l pe lume fără un picior. Fără să vrea îşi aduse aminte de părinţii săi, de mama lui care îl iubea foarte mult şi de tatăl său care nu-l dorise. Avea zece ani când într-o seară ascultase ultima discuţie dintre ei - aceştea crezând că el doarme – şi după care se despărţiseră definitiv.  

 

***  

 

- Te rog să laşi copilul în pace, Mărine. El nu are nicio vină, este copilul nostru şi nu vreau să-l îndepărtez de noi, fie că-ţi place, fie că nu.  

- Cum să-l ţinem mă’ Ioană? Că ne facem de râs cu el, nu vezi cum îi stă fără picior?  

Auzindu-l, îi stătuse inima în loc, pentru că nu prea înţelegea ce avea cu el. Era convins în sinea lui că supărarea tatălui său era nemotivată. Ce dacă nu am un picior? Toţi vorbesc şi se poartă frumos cu mine, gândea el în mintea sa de copil, deşi întodeauna simţea că el nu îl iubea la fel ca mama sa.  

- Şi ce vrei să facem? Vrei să-l aruncăm pe stradă sau vrei să-l ducem la o casă de copii?  

- Nu ştiu ce-ai să faci tu, dar eu am să plec şi-am să te las cu el. Eu nu vreau un copil ca el, ca să ne poarte ghinion, îi spusese tatăl său cu nepăsare mamei sale.  

- Mărineee! Te bate Dumnezeu, nu mai vorbi prostii, nu mai glumi cu aşa ceva, că nu-i de glumă! Să-ţi fie ruşine Mărine! Strigase mama sa furioasă.  

În locul discuţiei cu tonul ridicat dintre părinţii lui, îşi făcu loc zgomotul de palme pe care mama lui le primea din cauza vorbelor spuse bărbatului său. Biata de ea se văita şi se ruga de el:  

- Auuu! Auuu, Mărine, nu mai da, te rog, că mă doare!  

- Paştele mamii tale de muiere! Îndrăzneşti să-ţi întinzi coarnele la mine? Nu ţi-e ruşine?  

- Nu-mi întind coarnele la tine mă’ bărbate, îmi apăr copilul. Nu ar trebui să gândeşti aşa despre el, pentru că e şi al tău, e al nostru, îi mai spuse Ioana.  

- Al nostru? Tu spui că-i al nostru? Sigur e al meu? Cine ştie cu care l-ai făcut! Ce? Tu nu vezi că nu seamănă cu mine deloc?  

- Apoi Marine, poţi să mă baţi, să mă omori în bătaie, auzi tu? Că mie nu-mi pasă, dar să ştii că o să te bată Dumnezeu pentru ce-ai spus tu acum.  

- Tu alege Ioană! Strigă tatăl său, ori faci în aşa fel să scăpăm de copil, ori eu plec şi te las cu el, ai înţeles?  

- Treaba ta Mărine, faci cum vrei. Dacă tu alegi să pleci, treaba ta, dar eu nu-mi las copilul pentru că nu-ţi place ţie de el. Eşti liber să pleci, chiar de mâine-dinineaţă.  

- Aaaa! Îmi dai papucii, vrei să scapi de mine, ai pe altul?  

- Doamneee, nu-mi vine să cred! Nu pot să cred cu ce bărbat prost m-am măritat. Cum am putut să fiu aşa de proastă!?  

- Ceee? Zici că te-ai măritat cu un bărbat prost?  

Şi după ce o întrebă, începu iar să o pălmuiască. Atunci Simonică se dădu jos din pat şi târându-se cum putea, alergă până la uşa camerei părinţilor săi şi plângând, începu să ţipe la tatăl său, printre sughiţuri:  

- Tatăăă! Dacă nu îţi place de mine şi nici de mama, atunci pleacă şi lasă-ne în pace, fiindcă te urăsc, nu vreau să te mai văd niciodată!  

- Ceee? Auzi-ţi mucosul, nu doarme! Ce frumos l-ai educat, mă dă afară din casă cot la cot cu tine, din câte văd!  

Şi lăsând-o pe mama sa, îşi îndreptă paşii spre el să-i dea şi lui o chelfăneală. Dar ea îl trase de mânecă şi îi spuse lui Simonică:  

- Simonică, treci înapoi în camera ta mamă, până termin eu de vorbit cu tată-tău.  

- Ce să termini de vorbit cu el, mamă? Nu vezi că dă în tine şi nici măcar nu ai cu cine să discuţi? Spune-i te rog să plece, dacă nu-i place de noi doi.  

- Auzi la el? Ce prost l-ai crescut!  

- Du-te acum în camera ta, copile. Ascultă-mă dragul mami şi taci din gură.  

Plecă în camera lui, dar rămase la uşă cu inima cât un purice. În timp ce părinţii lui se certaseră şi tatăl său o tot bătuse până dimineaţă, el îi ascultase plângând. Fără să observe că primii zori ai zilei apăreau, îl auzi la un moment dat:  

- Ioană, eu plec acum şi n-o să mă mai vezi, nu mă mai aştepta deseară.  

Mama lui îi mai spusese:  

- Treaba ta, am să mă descurc eu şi singură cu copilul, nu am nevoie de tine.  

- Eşti sigură? Am să te văd eu cu cârpelile care le faci la maşină, dacă ai să te descurci. De n-ai să vii tu la mine şi nu ai să te rogi să mă-ntorc, ai să vezi tu.  

- Ai să vezi tu ce-am să mă rog de tine, de n-oi mai putea, îi spusese Ioana bărbatului său cu amărăciune. Dar vreau să te întreb, dacă tu eşti sigur de ceea ce vrei să faci? Mai gândeşte-te, eu zic să te mai gândeşti.  

- N-am la ce să mă gândesc, că m-am gândit de multe ori la asta. Şi pe urmă nu m-aţi dat afară amândoi? Şi tu şi fiu-tău?  

- Fiu-meu? Bine Mărine, dacă tu aşa vrei, aşa va fi.  

Şi din acea dimineaţă, tatăl său nu s-a mai întors acasă niciodată. Se însurase cu altă femeie, avusese şi cu ea doi copii care – chipurile – îi semănau leit. Mama lui îl crescuse singură, cu banii ce-i câştiga din croitorie, în timp ce lui nu i-a mai păsat nici cât negru sub unghie de ei, din momentul în care îi părăsise. „Cârpelile” care le făcea la maşină constau în rochii, costume şi alte articole de îmbrăcăminte, din care ea câştiga bani frumoşi şi astfel Simonică, în afara faptului că nu avea un picior, nu-i lipsise nimic în copilărie.  

 

***  

 

Acum avea douăzeci de ani şi înţelegea prea bine de ce nu-i plăcuse tatălui său de el. De multe ori îşi aducea aminte de scena despărţirii dintre părinţii săi. Mama lui nu se mai căsătorise de atunci, dar îi dăruise toată dragostea sa şi se gândea uneori ce s-ar face, dacă nu ar fi ea lângă el. Chiar dacă nu ieşea decât foarte rar la plimbare, întodeauna se întâlnea cu prieteni sau mai bine zis cunoştinţe,cum îi plăcea lui să-i numească. Viaţa îl învăţase să stea departe de mulţi oameni, dar erau şi momente când accepta unele prietenii, fără rezerve.  

Fiind trist datorită amintirilor din copilărie, nu realiză că îi suna telefonul mobil, ce-l avea într-un buzunar de la şortul gri peste care se revărsa tricoul alb şi larg. Îşi dădu seama abia când acesta tăcu şi se rezemă cu tot cu cârje de gardul albastru de fier ce despărţea panta pietroasă de faleză. După ce-l luă din buzunar, acesta începu din nou să sune. Era Sergiu, unul din prietenii sau cunoştinţele lui.  

- Alo, salut Sergiule!  

- Salut Simonică, ce zici? Ieşi prin oraş cu mine?  

- Deja am ieşit, sunt pe faleză.  

- Perfect, unde pe faleză?  

- Pe lângă Liceul de Marină sunt.  

- Şi mai perfect, aşteaptă-mă că vin şi eu în cinci minute, ok?  

- Ok Sergiule te aştept, aprobă el râzând, hai atunci.  

- Hai, pa!  

Şi închizând telefonul, îl puse înapoi în buzunar, după care îşi prinse mâinile de cârjele pe care le sprijinise de bară şi se întoarse încet spre liceu şi spre blocuri. Mai în colo puţin era Poşta Română şi din faţa ei traversară două doamne în vârstă, îmbrăcate pestriţ şi coafate Permanent. Deşi le văzuse, Simonică le ignoră până în momentul în care se apropiară de el. Una din ele se opri şi îl scrută cu privirea, încruntându-se spre el, ceea ce lui îi atrase atenţia. Cealaltă doamnă nu părea să-l fi observat, pentru că îi povestea prietenei sale despre fata ei care făcuse ceva ce o supărase. După ce trecură vreo doi paşi de locul unde stătea el, cea care îl privise, spuse:  

- L-ai văzut pe ăsta fără picior, cu cârjele?  

- Da, dar de ce? Mă, tu mă asculţi sau eu vorbesc singură, în timp ce tu te uiţi la oameni?  

- Te ascult, cum să nu? Dar să ştii tu, că ăsta ne poartă ghinion, c-a stat în calea noastră.  

- Dă-o în colo de treabă, mă ....  

Şi nu mai reuşi să audă nimic, pentru că cele două doamne se îndepărtară, mergând spre centru. I se umeziră ochii şi primul lui impuls fu să strige după doamna care spusese că el ar purta ghinion. Dar se controlă şi lăsă capul în jos, zicând în gândul său:  

De atâta ghinion să aveţi parte doamnă, numai că m-aţi văzut pe mine.  

Îşi sterse repede lacrimile cu palmele. Pe faleză erau destui tineri care se plimbau, dar erau prea preocupaţi de ei însuşi, ca să-l observe pe el că plânge. Ştia prea bine acest lucru, dar totuşi se temea să nu-l vadă cineva. Ura să atragă atenţia cuiva asupra lui, mai ales cu lacrimi, nu suporta mila oamenilor. În timp ce stătea rezemat de gard şi se uita după cele două doamne, care trecuseră de Pensiunea Oliver, cineva îl cuprinse cu mâinile de umeri. Când se întoarse să vadă cine este, atunci îl văzu pe Sergiu, care ajunsese lângă el.  

- Salut prietene, hai să bem o bere. Observând că ceva nu-i în regulă cu Simonică, îi spuse: Ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Să nu-mi spui că nu mai ai chef de nimic şi că te duci acasă, cum mai faci tu uneori.  

Îl privi pe Sergiu şi într-adevăr, era tentat să plece acasă, să-l lase baltă. Dar cum spusese şi prietenul său, mai făcuse din astea şi temându-se să nu-l supere, îi spuse:  

- Nuuu, hai să mergem, spuse el zâmbind. Unde zici să mergem? Hai că tu eşti şeful, continuă el să glumească, încercând să-i distragă atenţia, pentru a nu-i mai vedea privirea suspicioasă. Chiar dacă ştia că nu-i va recunoaşte că ar fi avut vreo supărare, Sergiu nu se lăsă păcălit de nonşalanţa aparentă a lui prietenului său şi insistă:  

- Sigur nu ai nimic? Nu mă minţi? Eşti bine?  

- Da măi, ce să am? Am un chef nebun să beau o bere. E o căldură de mori, nu alta.  

În timp cei doi băieţi vorbeau, apărură două fete care strigară la ei:  

- Sergiuuu! Simonicăăă!  

Băieţii se întoarseră şi le văzură pe cele două fete care veneau pe drumul dintre Poştă şi Liceul de Marină. Amândouă erau înalte, cu părul lung. Miruna era brunetă, Claudia era blondă şi erau îmbrăcate fiecare într-o rochiţă de vară cu bretele. Traversară strada pe trecerea de pietoni aproape ştearsă şi se apropiară de ei. Simonică îi mulţumi lui Dumnezeu pentru apariţia celor două fete, fiindcă datorită lor Sergiu uitase să-l privească suspicios şi să-l bombardeze cu întrebările în privinţa stării lui.  

- Simonică, Sergiu, ce bine că vă vedem, spuse Miruna.  

- Păi de ce? Să nu spui că ţi-a fost dor de noi, spuse zâmbind Sergiu.  

- Nuuu, stai liniştit, că de tine, deloc nu ne este dor, spuse Claudia, mai degrabă de Simonică ne-a fost. Doamneee! Ce minune că ai ieşit şi tu! Haideţi prin parc, măi băieţi.  

- Lasă că bem în parc bere, luăm din staţie, spuse atunci Sergiu, că sigur vor veni şi ceilalţi cu chitările.  

- Ok atunci, haidem cu toţii, fu de acord Simonică.  

Şi îşi îndreptară paşii spre parc, în timp ce fetele îl tachinau pe Sergiu şi Simonică râdea de glumele lor. Atât fetele, cât şi prietenul lui aveau grijă să ţină pasul cu el, să nu rămână în urmă. Erau toţi prietenii lui, împreună cu trupa care urma să vină în parc cu chitările, chiar dacă el se încăpăţâna să îi numească pe toţi cunoştinţe. Când ajunseră în faţa Staţiei de Taxi, unde era şi un mic magazin, fetele intrară şi cumpărară două sticle de bere şi una de Fanta, fiecare dintre ele fiind de doi litri. După care îşi îndreptară paşii pe prima alee arcuită şi înaintară spre parc, unde trupa de chitarişti şi alte fete ajunseseră înaintea lor.  

- Oooo! Ia te uită cine vine! Strigă Cosmin, unul din băieţi, Simonică, faţă nouă!  

- Daaa! În sfârşit am reuşit să-l scot afară la aer, spuse şi Sergiu.  

- Da de unde! Nu-i aşa măi băieţi, eu deja ieşisem, eram pe faleză când el m-a sunat. Nu te mai da mare, nu mai minţi măi Sergiule, spuse el râzând.  

- Haideţi încoace, să cântăm, să ne simţim bine, mai spuse şi Adi, alt băiat. Fetelor, ce bine că aţi venit şi voi.  

Şi după ce băieţii dădură noroc şi sărutară fetele pe obraji, se aşezară pe una din pajiştile verzi lângă una dintre bănci. Băieţii cântară toată seara melodii din repertoriul formaţiilor Phoenix, Compact, Pasărea Colibri, Metallica, Aerosmith, Beatles şi altele. În timpul pauzelor plimbau sticlele de bere şi de suc de la unul la celălalt – ceilalţi trecuseră şi ei pe la Staţia de Taxi – şi glumeau între ei. Sergiu, Claudia, Miruna şi cunoştinţele lui Simonică îl făcură pe acesta să uite de necazurile lui. Cântă şi el în cor cu ei, şi le ţinu isonul la glume, bând şi bere şi suc, până dimineaţa la ora cinci. La un moment dat, fetele spuseră:  

- Hai, gata! Să spargem gheaţa şi să mergem acasă, se văd zorii zilei.  

- Da, hai să mergem. Ne vedem iar deseară aici? Întrebă Simonică.  

- Da, cum să nu. Noi venim pe aci tot timpul, ştii prea bine acest lucru, spuse Cosmin. Şi eşti bine venit oricând printre noi. Te vom aştepta. Sigur ai să vii?  

- Da, am să vin. Atunci ne vedem deseară iar.  

- Vreau să văd dacă te vei ţine de cuvânt şi vei veni, spuse Sergiu.  

Simonică îl privi, dar nu-i spuse nimic. Şi tinerii se ridicară în picioare. Băieţii îşi puseră chitările pe umăr şi fetele strânseră sticlele de pe jos să le arunce în pubelele care erau la câţiva paşi de ei. După aceea îşi luară la revedere unii de la alţii şi se despărţiră.  

Simonică şi prietemii lui rămaseră împreună, fiindcă în mare parte aveau acelaşi drum de parcurs până acasă. În continuare se tachinară între ei, până când ajunseră în dreptul cartierului Evantai, unde locuia Simonică. Acolo se despărţi de cele două fete şi de Sergiu, după ce îşi susţinu promisiunea că deseară se vor reîntâlni.  

În timp ce traversa strada să intre pe aleea din faţa blocului unde locuia, dintr-o dată liniştea dimineţii senine de vară se sparse de lătratul unor câini şi o voce de femeie care ţipa cât putea de tare:  

- Maaarş! Maaarş! Maaarş!  

Auzindu-i pe câini şi mai ales, spaima din glasul femeii, Simonică se grăbi bocănind cu cele două cârje pe astfaltul aleii şi începu să strige şi el:  

- Maaarş! Mama voastră de câini, maaarş!  

Apropiindu-se, începu să ridice cum putea cârjele spre patrupedele furioase care o înconjuraseră pe femeie. Aceasta tremura toată de frică. Până la urmă câinii plecară şi o lăsară în pace pe doamna care ... Simonică îi văzu fizionomia şi o recunoscu pe loc, surprins. Doamna care fusese atacată de câini, nu era nimeni alta decât cea care trecuse pe lângă el cu prietena sa şi spusese că îi poartă ghinion pentru că-i ieşise în cale. Nu putu să-i spună absolut nimic în primul moment, privind-o tâmp. Aceasta, fiind speriată, părea că uitase întâlnirea cu el din timpul zilei şi începu să-i mulţumească:  

- Mersi băiatule, mersi mult. Dacă nu erai tu, mă mâncau câinii ăştia.  

- Pen ... pentru puţin, doamnă. Aveţi grijă altădată, doamnă.  

- Doamneee! Da’ ce noroc am avut cu tine, dragul meu, continuă mieros doamna.  

Atunci Simonică simţi că i se urcă sângele la cap. De data asta se încruntă el spre ea şi privind-o în ochi, îi spuse cu răceală:  

- Nu zău, vorbiţi serios doamnă? Ieri, când m-aţi văzut în faţa Liceului de Marină îi spuneaţi prietenei dumneavoastră că vă port ghinion, fiindcă v-am ieşit în cale.  

Femeia rămase înmărmurită, la aceasta nu se aştepta.  

- Nu ... nu-i adevărat ... eu nu ... n-am spus ... aşa ceva.  

- Ba da doamnă, aţi spus, v-am auzit cu urechile mele, îi spuse sarcastic, ce spuneţi? Ce vă port eu doamnă atunci când vă ies în cale, ghinion sau noroc? Şi haideţi, spuneţi-mi mai repede, că mă grăbesc!  

Femeia rămase stană de piatră, cu gura căscată. Văzând-o, lui Simonică îi trecu supărarea şi îi spuse:  

- Să aveţi o zi frumoasă, doamnă!  

Apoi îi întoase spatele şi îşi continuă drumul spre casă, fără să se mai întoarcă spre femeia care striga după el:  

- Băiete! Băieteee, stai, să vorbim!  

Sfârşit  

Referinţă Bibliografică:
Ghinionul / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1146, Anul IV, 19 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!