Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 671 din 01 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Gheorghe Constantin NISTOROIU - UNDE SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE?! (2)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„... Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca să slujească El şi să- Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Matei 20, 25-28)  
 
- Unde sunt Ierarhii noştri?  
 
Influenţa exercitată de intelectualii laici, cei care şi-au tăiat rădăcinile religioase ale spiritului divino-străbun, a sporit continuu în ultimele două secole. De fapt, factorul esenţial care a creat lumea modernă l-a constituit afirmarea intelectualităţii laice. Însuşirile lor iniţiale de luminători, de depozitari ai unor culturi hieratice, le-a creat premiza şi pretenţia de a dirija societatea. Intelectualul laic s-a format dincolo de canoanele morale dar influenţat de doctrinele ideologice, împlinindu-şi ipostaza de optimist sau sceptic, de umanist sau fundamentalist, de marxist sau tradiţionalist, de deist sau ateu.  
 
Îndârjit în cunoaşterea sa era (este) pregătit să divulge oricând misterul fericirii omenirii. Consecvent în devoţiunea sa promite fidelitate în rezolvarea tuturor intereselor necesare lumii. Înflăcărat de călăuzirea spre progres a popoarelor, consideră dogma sa superioară Cultului, pe care şi-o asumă ca pe o îndatorire evanghelică. Nefiind legat de Dumnezeu şi de Naţie, nefiind dator Tradiţiei şi Cultului Strămoşilor, nefiind legatarul testamentar al moştenirii ancestrale, nefiind păstrătorul de taină al tuturor codurilor prescriptive, nefiind hotar Vetrii Străbune, toate aceste noi responsabilităţi de cunoscător, de călăuzitor şi răscumpărător şi le autoasumă net radical comparativ cu Clerul autoritar al Bisericii luptătoare.  
 
Sceptrul puterii intelectualului laic înclină fie spre respingerea totală a moştenirii spirituale, fie spre păstrarea unei părţi a acestei moştenirii, care trebuie selectată, ajustată, adusă la zi şi apoi urmată cu discreţie. Cu tupeu şi cutezanţă crescândă intelectualul devine supraom, noul-zeu, diagnosticând răul, vindecând rănile, născocind şanse noi şi fundamentale pentru om, pentru progresul omenirii. Ardoarea cu care supuneau şi supun unei critici vehemente Biserica este una din cele mai remarcabile caracteristici ale telectualului. Această trăsătură esenţială a condus de fapt la declinul autorităţii şi apusul puterii Clerului în secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, punând în scenă un nou tip de mentor (cel al întunericului).  
 
Riscul de a cădea în mrejele intelectualului este permanent şi foarte mare. De aceea s-ar impune o grabnică încreştinare a creştinilor, după cum a remarcat şi marele teolog al lumii şi al luminii, Părintele Stăniloae: Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului, să se pornească cu scrisul şi în vorbire, în altare. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, pag.15). Ortodoxia care este Legea noastră strămoşească ne cere această nouă încreştinare. Iisus Hristos este permanenţa Noului Model, ce nu poate fi depăşit niciodată. El e veşnic Nou, şi în această noutate continuă, Îi descoperim dumnezeirea, bunătatea, sfinţenia, omenia, suferinţa, răbdarea, jertfa, credinţa, dăruirea, iertarea, biruinţa, dragostea, veşnicia.  
 
În toate aceste însuşiri divine, omul se redescoperă, devine mai nou ca oricând, urcând spre desăvârşire. A descoperi ceva nou, spun occidentalii e dovadă de inteligenţă, dar a afla ceva Bun spunem noi ortodocşii este semnul înţelepciunii. Ahtiat după mirajul noului, Occidentul calcă în picioare toate rânduielile, toate dogmele şi normele morale, toate datinile şi obiceiurile spirituale. Promovând toate nebuniile ca noutăţi, occidentalii nu fac altceva decât să-şi împletească propria lor măsură. Ca să dăm un exemplu reprezentativ de intelectual laic apelăm tot la Părintele nostru drag, Dumitru Stăniloae: Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă... (Atitudini, nr. 10- Martie 2010,pag.17).  
 
Creştinii trebuie să caute permanent înălţarea, spre adâncimea şi înălţimea lui Hristos, nu căderea, coborârea, prăpastia căscată de intelectualul laic. Numai creştinii mărturisitori sunt cei care consolidează viaţa bisericească şi cultura Naţiei păstrând echilibrul duhovnicesc în Ortodoxia luptătoare. Faptul că marea dihonie a Nihilismului a contribuit paradoxal la umplerea cerului de martiri şi sfinţi, atleţii globalizării au găsit înlocuirea, noutatea mişcării ecumenice (marea înşelare), care propăvăduieşte o pace şi o prosperitate falsă, o amăgire mondialistă, ceea ce de fapt ar motiva şi ar justifica tăcerea, amorţirea, încremenirea celor mari.  
 
Preotul (spune Părintele Justin Gheorghe Pârvu) din faţa altarului nu vorbeşte nimic; tălmăceşte acolo un fragmant evanghelic şi încolo nimic, la cât ar fi nevoie, cu câte ne confruntăm cu greutăţile şi cu câte necazuri care vin asupra noastră; credinciosului i se explică prea puţin cum să se lupte în lumea de azi şi astfel intră în derută. Tocmai asta este esenţial în taina duhovniciei, ca omului să îi spui atunci când are nevoie, să răspunzi la nevoile lui, nu numai aşa să dai nişte sfaturi reci din cărţi. Dacă îi oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poţi să îl ţii legat de Biserică, dar dacă mai mult îi tulburi înţelegerea, atunci el se îndepărtează. Oricum la noi, la români, tăcerea este o calitate veche în rândul clerului; dacă mai vorbesc aşa sporadic, pe ici colo...Dacă înainte era ateismul comunist, să nu credem că acum nu mai este acelaşi ateism; ateismul acum este manifestat prin frica de a nu mărturisi, prin tăcere... Asta urmăresc ei acum- să schimbe structura Ortodoxiei, şi structura firii umane. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p.21).  
 
Actualmente, ne găsim la începutul unui mileniu aflat tot sub hegemonie ateistă, care prin atacurile-i generoase şi înverşunate îşi propune să stingă Rugul Aprins din sufletul spiritualităţii Neamului nostru creştin, stârpindu-i Vatra, şi lăsând în locul focului, cenuşa ce-i acoperă identitatea. Cum rănile adânci din timpul stăpânirii ateiste nu s-au cicatrizat încă, trebuie ca întreaga Biserică, absolut toţi, ierarhi, clerici şi mireni, să grăbim vindecarea Trupului Bisericii printr-o putere supremă şi o râvnă neîncetată a mărturisirii Suferinţei şi Jertfei Mântuitorului, actualizată prin Suferinţa şi Jertfa Noilor Mucenici şi Martiri ai regimurilor totalitare din secolul XX, precum şi a acelora, de altfel foarte mulţi, care n-au pretenţia de a râvni la Sinaxare.  
 
Ar trebui ca şi în afara Duminicilor şi a Sărbătorilor (din păcate mărturisirile nu sunt generalizate) să se vorbească explicit şi convingător prin Conferinţe, Simpozioane, Congrese şi Seminarii, prin mass-mediile locale, etc., din orice oraş, municipiu, eparhie, cu participarea supravieţuitorilor, ierarhilor, teologilor, istoricilor, politicienilor, jurnaliştilor integri, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din închisori, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din afara închisorilor, precum şi despre urmările şi consecinţele Suferinţelor şi Jertfelor nemărturisite, în contextul politico-social, intern şi extern de astăzi.  
 
În acest fel ierarhii nu s-ar mai conserva în turnurile lor de fildeş, n-ar mai umbla brambura prin tot felul de delegaţii neesenţiale pentru cauza raţională, ci ar întreţine Flacăra Ortodoxiei în sânul Naţiei, ar aduce linişte, mângâiere şi prosperitate poporului, ar aduce slavă şi iubire lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi cinstirea Noilor Mucenici şi Martiri, iar preoţii ar deveni din distanţii rugători, rugăciunile de foc ale inimilor credincioşilor. În această perioadă (deja, epocă instaurată neoatee) se cere imperios o nouă convertire a creştinilor, o convertire însetată şi flămândă după Adevăr, după Suferinţă, după Dreptate, după Jertfă, după Dragoste, după Biruinţă, o convertire axiologică în dimensiunea Crucii lui Iisus Hristos şi Crucea Naţiunii noastre daco-române, multimilenare şi în mod expres Golgota secolului XX. Clerul trebuie să intensifice catehizarea în rândul copiilor, a adulţilor şi a bătrânilor, prin mărturisirea Suferinţei şi a Jertfei creştinilor în Apocalipsa secolului ateu prin excelenţă.  
 
Dar toată această propăvăduire a Crucii Mântuitorului şi a Crucii Neamului, a biruinţei Dumnezeului-Om şi a biruinţei Naţiei, trebuie întrupată în pildele celor care o seamănă, a semănătorilor. Sunt convins că la această măreaţă chemare toţi creştinii ar sări să o îndeplinească. Dar nenorocirea e că nu mai bat clopotele chemării sau nu se mai aud. Această activitate (spunea părintele Stăniloae) ar fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopii înşişi. Ar fi un mare bine dacă aceştia ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi deplini sunt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ar fi bine să nu se uite că la bază sunt călugări, care au dat votul smereniei şi al sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre credincioşi, ca Apostolii, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul(preotul) fiind numai locţiitorul lui. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p. 10).  
 
Acesta ar trebui să fie testamentul creştinilor ortodocşi ai Bisericii lui Hristos. Cred că marea meteahnă a ierarhilor noştri constă în intelectualitatea lor, goana după telect..., cum spune românul hâtru. Clerul în general nu mai confirmă lumina taborică a Cultului orodox, nu mai slujeşte focului liturgic mărturisitor, ci devine slujbaş al intelectului, al intelectualităţii, intelectualitate care a întors spatele credinţei, nădejdii şi iubirii poporului nostru creştin, intelectualitate care a şters şi şterge curăţenia, căldura, răbdarea, blândeţea, fineţea, omenia, comunicarea, dăruirea, curajul, lupta, suferinţa şi jertfa Străbunilor noştrii.  
 
- Unde sunt Ierahii noştri?  
 
Poate atunci când dorinţele sunt atât de arzătoare acolo, în lumea superioară a clerului, nu Aici, jos în pulberea valahă, atunci când în piepturile lor necuprinsul bate în cuprins, atunci când în inimile lor nădejdea depăşeşte măsura, poate doar atunci visurile lor se îndeplinesc. Poate că acolo, nu Aici, nu Acasă, mâinile creştinilor n-au atins culmea gândurilor şi visurilor arhipăstorilor. Poate că Aici şi nu acolo se află misterul de neînţeles a unei uimiri şi a unei mirări veşnice. Poate că dorinţa lor de putere a venit pe lume odată cu ei sau poate chiar cu mult mai înainte. Poate că această dorinţă a fost legănată dar neînplinită multe veacuri în inima vreunui zelos strămoş. Şi cum ar putea această dorinţă atât de înfocată, să treacă atât de smerită şi neobservată? Poate că trăirea visului la o incandescenţă foarte ridicată, să îmbrace toate formele şi atributele realităţii. Poate să nu rămână simple năzuinţe, desigur, energiile inefabilului din lumea materială cu aspiraţiile, gândurile şi pasiunile ispititoare?!  
 
Practic de ce ne mirăm?! Nu trăim oare într-o lume de paradis şi abisuri edenice cu acumulări şi puteri nesfârşite? Câţi dintre oamenii muritori ating aceste fastuoase clarităţi? Câţi dintre majoritari trăiesc în tenebrele ambiguităţii sau plutesc în slinoasa deversare a obscenităţilor? În câţi din cei rămaşi consecvenţi credinţei şi adevărului stau de veghe intuiţiile şi presimţirile? Dincolo de greşelile, de căderile şi de păcatele românilor, ei rămân pe un loc fruntaş între popoarele lumii! S-ar putea răspunde la întrebarea: „ Un ierarh nu poate sau nu trebuie să refuze banii şi onorurile?” Un posibil răspuns ar putea fi acesta: „Înaltul sau Preasimţitul trebuie să asude în aşa fel încât nimeni să nu se gândească a-i oferi personal ceva, deoarece toată lucrarea sa este legată de votul sărăciei!” Sau dacă acest fapt se întâmplă totuşi, trebuie considerat şi asumat ca un păcat celest şi astfel, sancţiunea poate deveni chiar şi o recompensă binemeritată. Deseori acolo, onoarea unora dintre ierarhi nu constă în meritul refuzului, ci în ne-refuzul ne-meritului.  
 
În labirinturile contradicţiilor lor, în sălaşul iubirii de sine şi al mândriei, cu caractere şi vieţi diferite, teologul din mine crede că mulţi dintre ierarhi n-au conştientizat şi nu conştientizează pasiunea lor pentru slava deşartă a deşertăciunii lumeşti. În groaznica lor muţenie celestă, marii păstori, constat cu durere că trăiesc într-o teribilă indiferenţă. Aproape singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că fiecare se vrea mai mare decât celălalt. În goana lor după mărire (putere şi bogăţie), fiecare face greşeli peste greşeli, fiecare suferă şi se chinuie, fiecare tânjeşte după mai mult, fiecare nedreptăţeşte pe mulţi, fiecare sapă la temelia Bisericii, nu după Sfintele Moaşte, ci ca buldozerul bolşevic pentru dărâmare, fiecare se aruncă în luptă cu tot arsenalul lor politico-ocult, dar niciunul, absolut niciunul nu renunţă la slava aceasta deşartă, totalitară, dar trecătoare. Paradoxul constă în faptul că ierarhii sunt muţi doar la vaietele noastre, nu şi la cerinţele lor.  
 
Şi totuşi cum s-a ajuns şi cum s-ar explica această sacră muţenie? Departe de a fi o putere ignorată, ierarhii îşi găsesc mijlocul de înseninare, comunicând doar cu sinele lor. Numirea în jilţurile pricopsite ale puterii imanente şi nu alegerea de către Sfântul Duh în vederea înfierii sufletelor credincioşilor spre transcendenţa mântuirii, insistenţa osanalelor (cu mici excepţii cele ironice) la desele afişări somptuoase cu sau fără rost, adăugarea la splendoarea lumii a slavei înalţilor aleşi, vibraţia purpurie a emoţiilor credincioşilor, care se circumscrie fastului regal lăsându-i fără grai, mândria luciferică de neatins care-i face incomunicabili încremenindu-i în muţenie.  
 
Ce este aşadar muţenia? Un exces de tăcere! Tăcerea lor nu poate fi calmată decât prin exces de tăcere (muţenie). Cuvântul, acolo la ei nu mai este considerat lumină, comunicare, comuniune, ci un fulger scăpărat în beznă, atragerea într-o cursă, sau refugiul într-o catacombă. Uneori, când se străduiesc să iasă din această preţioasă apatie, inimile preacuvioase încep să bată puternic ca nişte clopote de Catedrală, năvălindu-le vijelios şi aprig sângele ca nişte torente în capetele unse, ameţindu-i şi trântindu-le pe jos coroanele princiare. Dacă atunci (cândva) erau servitori ai puterii, acum şi-au aservit puterea. Începutului activităţilor prin desele călătorii de-a lungul şi de-a latul continentelor şi goanei după febrilele titluri ştiinţifice li se adaugă grupul de complici, de paraziţi, de consilieri, de linguşitori, sau de alte mangafale, care le satisfac cele mai fantastice capricii şi cele mai rar întâlnite pofte. De fapt această înaltă poftă de mărire este atât de mult, atât de veche şi atât de des preţuită în rândul Clerului. Accesul la meritele visate, iată meritocraţia, noţiune nomică demagogiei, imposturii, parvenirii, îmbuibării, slugărniciei.  
 
Accesul la preamărire, iată meritocraţia guvernării, care impune un regim totalitar prin stârnirea poftelor, a ambiţiilor, a patimilor de tot felul. La un moment dat se poate vorbi în termeni proprii de obedienţa Clerului faţă de prostituţia politică, aceea care stârneşte (cum afirma Alexandru Mironescu) şi exploatează patimile deşuchiate, josnice, fără să se gândească o singură clipă la nevoile esenţiale şi hotărâtoare ale ordinii morale care, în fond, caracterizează dialogul profund al vieţii, al existenţei. Ce societate poate fi aceea împănată de şarlatani, de imbecili, de falsificatori ? (Ziduri între vii, Ed. R.A.I., Bucureşti, 1995, p. 88).  
 
Fiecare se acoperă cu justificări şi acuze. Fiecare are de plătit una sau mai multe poliţe. Fiecare are de îndeplinit o cerere, o misiune, un ordin sau o rugăminte. Personal, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să rămân doar în slujba Sa şi a Naţiei mele! Şi poate nu întâmplător mi-a dăruit puterea ca doar prin efortul propriei familii să deţin suficiente bunuri, pământ şi clădiri, pentru ca vocaţia asumată, aceea de slujire misionară şi necondiţionată a Bisericii Mărturisitoare şi Jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos să fie poate, sub multe aspecte egală ca misiune şi mărime cu un aşezământ de cultură şi spiritualitate ortodoxă, pus cu dăruire şi smerenie în slujba crezului dedicat Neamului şi lui Dumnezeu!  
 
- Unde sunt Ierarhii noştri?  
 
De ce simt nevoia să repet această întrebare atunci când aprind o lumânare lângă crucea marelui părinte profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care a sfârşit prin a cere iertare pentru că i-a „forţat” să greşească faţă de el şi să nu-şi recunoască niciodată vina?! „Era în primăvara anului 1978, mai precis în 12 Aprilie, după al şaselea Cuvânt către tineri- „Despre moarte şi Înviere”, al părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, (Cele şapte cateheze interzise) în cadrul Seminarului Teologic Radu Vodă din Bucureşti, dată la care s-a dezlănţuit o cruntă prigoană securisto-eclesiastică, căci: Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate soluţiona mai bine decât Securitatea ? Nu sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază ? ( Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora. Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 196).  
 
Măsurile drastice, chiar dramatice pe care i le-a aplicat Ierarhia i-au fost aduse la cunoştiinţă cu mult timp înainte la anchetele de la securitate, desfăşurate în paralel cu cele teologice traumatizante asupra elevilor seminarişti care-l ascultau şi-i împărtăşau crezul Părintelui Calciu. Chiar dacă judecata părintelui s-a desfăşurat precum Ana şi Caiafa în Vinerea Mare a Patimilor în regalul apartament al Preasfinţitului Episcop R., este evident că soarta elevilor, a discipolilor săi îl îngrijora, îl frământa şi-l mâhnea tot mai mult. Întrebându-l pe pedagogul V, care perchiziţionase prin abuz casa părintească a unui seminarist, lundu-i predicile părintelui, dus la Arhiepiscopie şi anchetat ore în şir de către consilierul I. şi vicarul O., pentru a se desolidariza de adevărul creştin elaborat de părintele şi profesorul său, pedagogul care comisese violare de domiciliu, răspunde fără remuşcări:  
- Am avut ordin scris de la părintele director M.!  
- Dar cine este M.? Procurorul ţării? Jurisdicţia lui M. se termină la zidurile şcolii!  
El mă priveşte cu o mimică de parcă nu ar înţelege nimic. Probabil că nici nu înţelege. Ierarhia dispreţuieşte într-atât omul, legea, familia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic...  
 
Directorul M. ne spune că suntem chemaţi sus la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era întrunită sub preşedenţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit că un an înainte, tot aici, tot sub preşedenţia Preasfinţitului R., părintele Maftei Constantin fusese crunt bătut de către fostul vicar A., pentru nemaipomenita „crimă” de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile satisfăcute de spectacol ale consilierilor. (ibid., p. 201). Acum, la părintele Calciu tratamentul a fost mai blând. A scăpat de bătaie, fiindcă posturile de radio străine mediatizase cazul Maftei. A primit însă hotărârea de suspendare din învăţământ, semnată de Preasfinţitul vicar R. şi consilierul I., cu numărul 8932 din 17 mai 1978.” A nu se înţelege că acest episod culpabilizează toată IERARHIA BOR!  
 
Ar putea cineva să răspundă ce s-ar întâmpla astăzi unui preot ortodox român care ar crede de cuviinţă să şi gândească la adevărata misiune a clerului ortodox român şi nu să-l asculte orbeşte, necondiţionat nici măcar de fireasca decenţă a oricărui om faţă de semenul său?! Răspunsul pare a confirma faptul că formele reale ale totalitarismului au mai căpătat încă o componentă în societatea contemporană: absolutismul Clerului în relaţia cu toţi creştinii, nu ca dogmă hristică ci doar ca dorinţă de dominare.  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Profesor-Teolog  
25 octombrie 2012.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gheorghe Constantin NISTOROIU - UNDE SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE?! (2) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 671, Anul II, 01 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!