Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 490 din 04 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Gheorghe Constantin NISTOROIU - CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE?
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh.  
Cea dintâi alegere va însemna o distrugere zgomotoasă,  
A doua,o zidire tăcută”. (Sfântul Nicolae Velimirovici)  
 
„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi  
poate coborî până în tenebrele iadului, prin ură”. (Eugenia Indreica Damian)  
 
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă soarele să te pătrund/  
E primăvară, mugurii se sparg/şi-n ramuri ciunte verdele inundă.” (Demostene Andronescu)  
 
Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).  
 
Ieşirea din neputinţă, din hăţişul zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii, din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea. „Întâi dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p. 47). În stihiile întunericului omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea, Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).  
 
Ce vom alege deci? Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine? Alegerea între Dumnezeu şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la împărăţia Sinelui. Autonomul, omul lumesc nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul modern, omul împotrivă (împotriva lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea ca finalitate.  
 
Umanismul, afirma Părintele Serafim Rose „este o răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17). Aura umanismului s-a aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului este „umbrită” de raţiunea empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba” ( Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 244).  
 
Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe secole apostazia culturii occidentale. Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca sfârşitul oricărei experimentări” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p.15). Pătrunzând în natura modernismului, observăm că şi „umanismul” îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi „credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.  
 
Revoluţia epocii moderne îşi are rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan, 1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc. Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape diferite.  
 
Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri.  
 
Catehismul necredinţei liberale îşi exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 58-59), iar umanismul este şi mai convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61). Dacă finalitatea individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC. „Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal- toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului” (ibid. p.65).  
 
Liberalul nu este nici capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes dincolo de afaceri şi de confort, pentru cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid. p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia con-fratelui său Realismul. „Realismul”ca stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”. Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El este „cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările” şi „descoperirile” lor chipurile, autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului” (Hexaimeron 1,4). În locul în care creştinul mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina. adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul nu vede decât „mijloace de producţie”, ori „sex” sau „rasă” .  
 
Cu toate că problema „fericirii”fusese definitiv trasată, apare reacţia vehementă a vitalismului, ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism. Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă de a găsi un „urmaş” dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă, crime, „cultul naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84).  
 
Revoltător este faptul că deşi primii dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului. Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate domeniile sub forma straniului, absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”, „personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”, „integralismul”, „autenticitatea”, „senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul, şarlatania, ecletismul trivial, etc. Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică având o largă răspândire în cultul activismului, al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei, al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă superioară realismului reducând totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.  
 
Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.  
 
Ultima „întrupare” a vitalismului este nihilismul „pur” al distrugerii al cărui obiectiv este reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski din romanul Demonii. Mihail Bakunin cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440). Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op. cit., p.95).  
 
Cel mai convingător rămâne totuşi „Părintele” nihilismului, Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate” ( Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Gateway Edition -Henry Regnery Company, p.83). Apologia nihilismului a fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment anarhico-nihilist european de succes. Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă”pe care a realizat-o bolşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).  
 
Violenţa şi anarhia nihilismului „pur” s-au înfăptuit în cadrul „raţiunii” Revoluţiei bolşevice, desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida artei dadaiste: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 97). Hitler, care nu era mai prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea pură a unei „Revoluţii nihiliste” axată pe aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală : „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târâ după noi o lume întreagă- o lume în flăcări” ( Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P.Putnam's Sons, 1940, p. 5). Virtutea cardinală a fenomenului nihilist este VIOLENŢA, „steaua” călăuzitoare ANARHIA, iar „zeul” protector NIMICUL. Programul distrugerii totale din Catehismul adorării NIMICULUI a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a NIHILISMULUI. Nihilismul pur este un curent special şi lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai autentică formă a distrugerii totale a creştinismului.  
 
Acest război demonic declanşat pentru distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o singură explicaţie: „O inteligenţă subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24). Dincolo de analiza istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există şi o bază „teologică”, răsturnată şi „spirituală” satanică. Nebunul care a exprimat „revelaţia” nihilistă în modul cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu există adevăr” şi „Dumnezeu a murit” (Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”, şi deci: „nu mai există adevăr”. Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...” ((Proudhon, Justice, p. 270), sau dacă Dumnezeu există El trebuie alungat: „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre...Ori ce pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie determinată să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” (System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol. 1, p. 16).  
 
Albert Camus alege în locul necredinţei, răzvrătirea ca principiu prim adaptată „spiritului veacului”. Ateismul bolşevic s-a erijat în „antiteism” afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104). În flancul antiteiştilor a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi”, care adoră un anume „dumnezeu”, ba uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu. Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă Supremă”, Hitler vedea o „forţă supremă”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor”. „Credinţa” în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust, suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte” ( ibid.p. 106)  
 
„Justificarea” tiraniei nihiliste în literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul” ( ibid. p. 107). În plan social şi politic nihilismul s-a pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă nihilismul n-a dorit o „renaştere” sau o „reformă” ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală” (ibid.p. 110). Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul” este „omul natural”, totul se reduce la „absurd”, cu excepţia „răzvrătirii”, gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură”. Dacă „voinţa autonomă” este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” ( Robert Payne in Zero,New York,The John Day Company, 1950, p. 53), NIMICUL NIHILISMULUI devine NIMICNICIE.  
 
NIMICUL din care a fost creat omul, s-a întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă”. În toată răzvrătirea lor nihilistă, „nimicurile” de fapt „atestă” existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava, Autoritatea şi Puterea Creatorului. Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia au în comun totuşi NIMICUL: Nimicul din care Dumnezeu FACE lumea şi Nimicul în care nihilismul lumii se des-face.  
 
Joseph de Maistre a înţeles efectele nihilismului cercetând cu luoare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei: „Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...]niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară. [...]Dar, deşi au existat întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu” (Maistre, Joseph de: Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83).  
 
Toţi răzvrătiţii nihilişti se consideră „discipolii lui Satan”. Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor” ( God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit., p. 118). Nietzsche confirmă „întruparea” în el a lui Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb” ( 68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119).  
 
Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin, Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă (naţional-socialismului) şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea Ordinii Vechi prin instaurarea comunismului, nazismului şi fascismului. „Bombele explica Goebbels departe dea-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei,inamicul n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat” ( H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York, The Macmillan Company, 1947, p. 50). După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii proletariatului.  
 
Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare. Crearea unui „nou pământ” la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” (State and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84). Violenţa „creativă” a nihiliştilor a „realizat” pe lângă „distrugerea” Vechii Ordini, „crearea” lumii noi şi modelarea „omului nou”. Cele trei „nimicuri” nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care afirmă că „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” ( Marx and Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947, p. 204 ). Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici nihilişti au subscris la „mistica” violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane” ( Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George Braziller, Inc., 1957, p. 225).  
 
Lumea rămasă după genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă chipuri „reglate”după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană, ci „a-umană” [termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15], ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 134). Desigur, toate imaginile de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou”, ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a „a-umanităţii”. Privind mai atent, cu îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist, paralel cu tenebrele „omului nou”, clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la întrecere, produce „oameni noi”: tinerii idealişti, „pregătiţi”, nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar „limitele” cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai „captivante”, către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti non-violenţi, „cruciaţii”fraternităţii, „libertăţii”, „păcii” şi unităţii tuturor; tineri scriitori „furioşi”întru adevăr, dreptate şi egalitate, promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei; artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii mefistofelice; şi mulţimile de tineri „modeşti”, dar care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă”, bine intenţionaţi,sinceri, privind cu speranţă şi optimism spre o lume a viitorului care i-ar ferici.  
 
Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu largheţe de „omul nou” în varianta „pozitivă”, individului naiv, din punct de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul „omului nou”din ipostaza „pozitivă” este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste. În cadrul „pozitiv”, „omul nou”forţează intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea în sensul resemnării şi acceptării autonomiei lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este singura sa lume. În „sânul ei” dispare conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării” şi „programării”va fi „reorientat”, „remodelat” şi „adaptat”.  
 
Aşadar, cele două ipostasuri se suprapun şi converg spre aceeaşi finalitate: moartea. Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou”este omul contemporan, omul tranziţiei, al adaptării la deşărtăciunea „spiritului epocii”. În ipostasul negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe Dumnezeu, omul creat fiinţă şi persoană a căzut în ne-fiinţă. În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei lumi. Noua eră, numită „post-creştină” este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism”-această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă, după cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou” odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la concluzia logică a acestuia” ( ibid. p. 140).  
 
Nenorocirea constă însă în faptul că întreaga credinţă şi speranţă a aspiraţiilor şi împlinirilor lor şi le-au pus tot în această lume trecătoare. Astfel, atât speranţa cât şi credinţa, optimismul şi idealismul, lupta, „cercetările” şi „realizările” devin deşarte. Apologeţii au filtrat sterilitatea malefică a nihilismului, acordându-i o ultimă şansă, ca o finalitate apocaliptică, care provoacă apariţia unei noi lumi superioare. Negarea şi violenţa preconizate de Revoluţie sunt de fapt o etapă preliminară a nihilismului, din planul vast apocaliptic. „Dincolo de nihilism”este etapa finală a Revoluţiei nihiliste, etapă extremă în care se îmbină pesimismul şi nihilismul, promovând condiţii noi de existenţă printr-o dezvoltare de tranziţie, esenţială şi incisivă, o prefacere totală a valorilor.  
 
Conceperea unei „Ordini Noi”este corolarul anihilării nihiliste a Ordinii celei Vechi. Într-o scrisoare din 1884, Nietzsche spunea: „Este posibil ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care va diviza în două istoria umanităţii...Toţi cei care se vor naşte după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare”. (Henri Lubac, The Drama of Atheist Humanism, p. 24). Ideea, „noului”care nu este nouă şi nu-i aparţine doar lui Nietzsche, a fost pusă în gura lui Kirilov, personajul din Demonii lui Dostoievski cu 12 ani mai devrme: „...Atunci totul va fi nou...Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la[...] transformarea fizică a Pământului şi a omului”. (Dostoievski, F.M., Demonii, 3 vol., trad. N. Gane, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.147). Acest vis apocaliptic a fost împărtăşit şi de ocultistul Yeats: „Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război...Iubiţi războiul pentru oroarea lui, această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită... Credinţa vine în urma unui şoc...Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii”. (Yeats, W.B., A Vision. A Reissue with the author's final revisions. New York: Colliers Books; 1937, p.52).  
 
Toate miturile „noii ordini”prevestesc oligarhia anarhistă a statului nihilist, care trebuie să „spulbere” totul. Toate mijloacele urii şi ale violenţei nu numai că nu sunt excluse, ci sunt perfecţionate şi intensificate. De la exaltarea câtorva minţi halucinante, iraţionale, care au coordonat Revoluţia în scopul ei nihilist s-a ajuns la apologia distrugerii, ca scop al lumii înseşi. Atingerea scopului propus al nihilismului, acela de a instaura Împărăţia lui Antihrist va conduce implicit la sfârşitul său istoric, care este apologia apocaliptică a iadului. „Revelaţia nihilistă”este de fapt o ultimă negare a nihilismului, chiar dacă în mare măsură a scos din minţile oamenilor noţiunea şi frica de iad, considerându-le fantezii, absurdităţi sau superstiţii. Părintele Zosima din Fraţii Karamazov confirmă „revelaţia nihilistă”: „O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt încuiaţi aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de păcatul slavei deăşarte şi al răzvrătirii, deşi au cunoscut, au avut chiar parte să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot sufletul de Satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului; şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se chiamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. Blestemându-L pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost dată, ei s-au blestemat singuri. [...] Ei nu-L pot primi decât cu ură (pe Dumnezeu) şi ar dori ca Dumnezeul cel viu să piară, nimicindu-Se şi pe Sine şi toată zidirea izvodită de El. Aceştia vor arde în veci în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...”( Dostoievski, F.M., Fraţii Karamazov, 2 vol., trad. Ovidiu Constantinescu, Isabela Dumbravă, Ed. Victoria, Bucureşti, 1993, p. 554).  
 
Acest ultim stadiu al nihilismului „dictatura proletariatului”,a parcurs grăbită tranziţia de la Revoluţia distrugerii la monarhia sinelui a Noii Ordini Mondiale, în care să fie întronizat „omul nou”. Noul „tip uman” preconizat şi de Rosenberg, Hitler, Mussolini, ş.a. nu se detaşează prea mult de „schimbarea în masă a naturii umane”, propusă de Marx: „Transformarea oamenilor la scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii” (Marx and Engels, the German Ideology, Part I, Internaţional Publishers, New York, 1947, p. 69). Fiind o dez-ordine spirituală, nihilismul nu poate fi învins decât printr-o ordine spirituală absolută. Nihilismul ca pregustare a iadului, şi-a transformat lumea sa în haos, pregătind-o într-un fel pentru continuarea pătimirii veşnice. La acest stadiu s-au încumetat să viseze gânditori şi oameni politici deopotrivă : Marx, Engels, Nietzsche, Bachelard, Wittgenstein, Freud, Sartre, Lenin, Troski, Stalin, Hitler, Mussolini, ş.a.  
 
Nihilismul a celebrat naşterea „omului nou” ivit din adâncurile schimonosite ale tenebroasei subumanităţi, care se revendică o Nouă Ordine, mai corect spus a dez-ordinii generale. Spiritul Noii Ordini Mondiale îşi are geneza în mişcarea New Age, care administrează toate organismele mondialiste, sub apoteoza curcubeului şi sub flamura iraţionalului promovând: astrologia, magia, hipnoza, ocultismul, meditaţia transcedentală, spiritismul, esoterismul, etc. Discipolii sunt formaţi în centre de iniţiere, gen şcoala Arcane, aflată sub patronajul Companiei Editoriale Lucifer, unde prin practicarea meditaţiilor oculte şi esoteriste „tălmăcesc” directivele vieţii din înţelepciunea antică prin spiritul masoneriei, considerată de zeloşii ei adepţi prima religie mondială. Iată cum defineşte masoneria iniţiatul Foster Bailey în lucrarea sa Spiritul Masoneriei: „Masoneria este descendentă sau este bazată pe o teologie revelată în mod divin, precedând cu mult prima dată a Creaţiei care apare în Biblie. Masoneria cu ritualurile ei alegorice ca şi cu simbolurile şi numerele ei, este tot ce ne-a rămas de la prima religie mondială, care înflorea într-o antichitate atât de depărtată încât este imposibil să i se stabilească data. A fost prima religie mondială unificată. Apoi a venit era separării în numeroase religii, a sectarismului. Azi trudim din nou pentru a construi o religie mondială universală” ( Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti, 2005, p. 155).  
 
În rădăcina nihilismului se află filosofia luciferică a nebunilor: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Psalmul 52, 1). Noua Ordine a Nihilismului este anarhia, având ca finalitate „veacul apocaliptic”al domniei lui Antihrist. „Antihristul va fi minciună în starea sa de esenţă, pentru că se defineşte ca fiind contrariul lui Dumnezeu, care este Adevărul. El va minţi pretinzându-se stăpânul suveran al universului.Va falsifica informaţia şi va da lucrurilor o interpretare falsă. „(Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucuresti, 2005, pg.86) Profesiunea de credinţă a lui Lenin era „Minciuna este sfântă, iar înşelătoria va fi principala noastră armă”. Asta e mult mai mult decât o problemă tactică” ( ibid., p. 86). enomenul care va pregăti venirea Antihristului va fi vremea lepădării, apostazia. O succintă descriere a acelei vremi ne-o face Sfântul Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (Patericul egiptean, Ed. EOR, Alba-Iulia, 1990, p. 12). Avertismentul profetic al apostaziei şi despre Antihrist vine din vremea Apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Şi pentru că mulţi sunt cei ce se întreabă de momentul sosirii Distrugătorului, le răspunde Arhiepiscopul Teofan al Poltavei (1873 - + 1940): „Mă întrebaţi despre viitorul apropiat şi zilele din urmă. Nu voi vorbi de la mine, ci vă voi spune din descoperirile Stareţilor. Ei mi-au împărtăşit următoarele: Venirea lui Antihrist se apropie, este foarte aproape. Timpul care ne mai desparte de acea clipă se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii” ( Arhiep. Teofan de Poltava, Epistole. Ed. Egumeniţa 2007, p. 38). Spre sfârşitul veacului al XIX-lea Părintele duhovnicesc al Fericitului Teofan de Poltava, Teofan Zăvorâtul da această mărturie: „Când autoritatea monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru Satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul” (Arhiep. Averchie de Jordanville, Marea Apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1996, p. 50). Văzând în duh „taina fărădelegii care se şi lucrează” (2 Tesaloniceni 2,7), Părintele Arsenie Boca ne grăieşte: „Antihrist- care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora- nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea” (Părintele Arsenie Boca- mare îndrumător de suflete..., op. cit., p. 182).  
 
Prin lumina credinţei creştinul sădeşte în conştiinţa sa o sănătate a sufletului, care devine cu timpul înţelepciune. În fiecare vârstă Dumnezeu a pus frumuseţea şi împlinirea ei. Potrivnicul este cel care uzurpă frumuseţea şi armonia vârstelor şi a generaţiilor. „Conflictul dintre generaţii -spune Părintele Baştovoi- este o invenţie a Diavolului”. Satana şi-a împlinit visul: părinţii ucid, ucid orice copil care încearcă să vină pe lume, iar când unul dintre ei se naşte, acesta creşte şi îşi ucide părinţii. Din părinţi ucigaşi se nasc copii ucigaşi şi moartea se întinde peste tot păântul, spre bucuria Diavolului” (Savatie Baştovoi, Diavolul este Politic Corect, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 160). Amăgitorul lumii acesteia a căzut prin trufia sa, din lumina serafică a Creaţiei lui Dumnezeu, din armonia cerească, din dumnezeiasca iubire, din înţelepciunea Adevărului, din starea de co-creator, în lumea întunericului, a haosului, a răzvrătirii, a urii, a violenţei, a uciderii, a minciunii, a distrugerii. Cauza majoră, cronică şi acută a problemelor omenirii de azi o constituie opţiunea „liber-cugetătorilor” pentru filosofia luciferică: împreună lucrarea antihristică a duhurilor rele, cu oamenii fără Dumnezeu  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Din ciclul: „Filocalia Suferinţei şi a Jertfei”  
Brusturi-Neamţ  
29 aprilie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gheorghe Constantin NISTOROIU - CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE? / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 490, Anul II, 04 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!