Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Istorie > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1237 din 21 mai 2014        Toate Articolele Autorului

ÎMPĂRATUL CONSTANTIN - CEL MAI MARE MONARH AL PĂMÂNTULUI (2)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

O deosebită atenţie a acordat-o cinstirii Cuvântului, alegându-şi cu mare grijă împodobitele cuvântări, care fermecau interlocutorul, auditoriul: Vrednicul împărat îşi îmbogăţea mintea cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi, petrecându-şi nopţile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări, căci îi plăcea să se înfăţişeze necontenit în faţa oamenilor, încredinţat că e bine să domnească peste supuşi şi, prin puterea cuvântului de învăţătură, făcând din cârmuirea sa una a chibzuinţei. Astfel nu pregeta să cheme lumea la sine; iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune în număr mare ca să asculte înţeleptele vorbe ale împăratului. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., p. 170). Constantin îşi alcătuia studiile şi omiliile cu multă evlavie şi rigurozitate, creînd o vastă tradiţie în Bizanţ, bucurând mulţi dintre urmaşii săi. Gândirea lui puternică era foarte bine închegată şi adânc înrădăcinată în Cultura Teologică şi Filosofia Ortodoxă a Duhului Sfânt. Varietatea temelor aduceau în lumină diversitatea lor teologică:
- Întruparea Domnului, Parusia, dogma Sfintei Treimi, Evanghelia Mântuitorului, lumina creată şi necreată, idolatria, profeţiile Vechiului Testament, proorociile Sibilelor, etc.  

În mod expres aminteşte de sibila tracă Eritreea, care prezice psalmic viitorul lumii legat de Dumnezeul creştinilor, numindu-L în limba arimică-aramaică-protodacă: Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu. ( consemnarea a fost făcută de Cicero). Aceeşi Sibilă, relatează poetul Virgiliu, prooroceşte naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria (citaţi de Eusebiu), iar istoricul Sozomen îi atribuie tot sibilei Eritreea profeţiile despre izbăvitoarea Cruce:  

O fericit şi binecuvântat lemn al Crucii, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile! Oricum ar comenta cineva această frază,spune Sozomen, nu ar putea spune alceva decât ceea ce citeşte. Sibilele au profeţit prin lemnul Crucii şi cinstea faţă de acesta. Profeţiile au ajuns la noi aşa cum ne-au fost relatate de către cei care le-au auzit de la alţii (prin Sfânta Tradiţie am spune noi, n.a.), care au cunoscut foarte bine aceste întâmplări care au fost transmise din tată în fiu şi toţi cei care au consemnat aceste lucruri le-au dat spre moştenire altora. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvânt către adunările sfinţilor, cap. 18, 19, 20, PSB, vol. 14, ... /Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8).
Între preocupările de căpătâi ale Împăratului un loc de seamă l-a avut teologia rugăciunii. Iată ce ne transmite: Rugăciunea dreaptă este cu neputinţă de biruit şi tot cel ce va stărui în rugăciunea curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei şovăi în credinţa ta, nu e cu putinţă să nu capeţi cele dorite. Dumnezeu se află mereu alături de noi, plin de bunăvoinţă în faţa dovezilor noastre de nobleţe sufletească. E omeneşte să te mai şi împleticeşti câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în omeneştile noastre împiedicări. De aceea îmi şi pare nimerit ca toţi cei ce vor să se ţină de cele ale credinţei să înalţe mulţămită Mântuitorului pentru tot ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, şi pentru buna chivernisire a statului; prin rugăciunile lor sfinte şi stăruitoare să abată, împreună, milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale de bine. Fiindcă El este un aliat de neînvins şi un adevărat proteguitor al drepţilor, în aceeaşi măsură în care mai este şi cel mai bun dintre judecători, călăuza (noastră pe calea) mântuirii şi întâi-stătătorul vieţii veşnice. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. p. 273-274).  

După ce teologhisea rugăciunea pe o parte şi pe alta, în învelişul şi în miezul ei, se îngrijea compunând el însuşi din sufletu-i plin de dulceaţă şi lumină, psalmii de foc către Domnul, conţinând cereri şi mulţumiri, slăviri şi ajutor, îndemnuri şi zidiri de lăcaşuri sfinte pentru folosul tuturor supuşilor şi slujitorilor săi:
* Spre binele întregii lumi şi în folosul întregii omeniri, aş vrea ca poporul Tău să aibă parte de linişte şi să rămână departe de dezbinări. Fie pacea şi liniştea celor credincioşi şi cu cei aflaţi în rătăcire. Fiindcă numai întru dulceaţa acestei părtăşii vor putea şi aceştia să fie îndreptaţi şi aduşi pe calea dreaptă. Nimeni să nu se aşeze în calea altuia: aibă fiecare parte şi să se bucure de tot ce-i doreşte sufletul. Cuvine-se, totuşi, ca tot omul cu mintea limpede să ştie că nimeni nu va putea vieţui în sfinţenie şi în curăţie de nu-l vei chema Tu întru odihna sfintelor Tale predanii. Cei ce vor voi să i se sustragă, găsi-vor lăcaşele înşelăciunii, aşa cum le-a fost voia; nouă, pregătită ne este casa cea prea-strălucitoare a adevărului Tău. Dar ce dai Tu pe cale firească le dorim şi noi lor, la rându-ne, în aşa fel încât în obşteasca bună-înţelegere să le fie şi lor hărăzită aflarea bucuriei.
* Ţie, Dumnezeule Preaînalt, mă rog eu astăzi: fii bun şi îngăduitor cu făpturile Tale din ţinuturile Răsăritului; locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungată au suferit de pe urma împilărilor) dă-le- prin mine, slujitorul Tău- tuturor tămăduire! Nu fără temei îţi cer eu aceasta- o, Stăpâne a toate, Dumnezeule sfânt; căci sub îndrumarea Ta am început eu şi am săvârşit a lucra pentru izbăvirea oamenilor; însemnul Tău l-am purtat eu pretutindeni în fruntea oştilor mele biruitoare; şi de mi-or cere-o îndatoririle mele, sub aceleaşi însemne ale puterii Tale îmi voi înfrunta din nou duşmanii. De aceea şi sufletul meu limpede împletit din dragoste şi din teamă, în seama Ta mi l-am lăsat. Numele Tău după cuviinţă îl iubesc, însă puterea Ta o cinstesc, cunoscută făcându-mi-o Tu prin dovezi fără de număr şi spre întărirea credinţei mele. De unde îndemnul meu de acum este să pun eu însumi umărul la înnoirea preasfântului Tău locaş pe care netrebnicii şi nelegiuiţii aceia l-au pângărit în pustiitoarea lor rătăcire a minţii. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit. cartea a 2-a, cap. 56, 55, PSB, vol. 14, p. 106)  

O altă preocupare esenţială şi responsabilă a Împăratului a fost emiterea de epistole către ierarhi, privind construirea de noi lăcaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, precum şi rugămintea expresă adresată locuitorilor din Eparhii, aparţinători religiei politeiste, de a se converi la creştinism. Foarte relevantă ni se pare epistola imperială trimisă lui Macarie- episcopul Ierusalimului, privind construirea Catedralei Răstignirii: Indulgenţa Salvatorului nostru este atât de minunată, încât cred că niciun cuvânt nu este îndeajuns să exprime minunea aceasta. Faptul că mormântul celor mai sfinte Patimi a trebuit să rămână ascuns în pământ, pe durata unei atât de îndelungate perioade, până în vremea când, prin intermediul morţii duşmanului tuturor, urma să strălucească pentru robii lui eliberaţi, depăşeşte, cu adevărat, orice fel de formă de admiraţie. Dacă toate persoanele înţelepte din toată lumea s-ar fi adunat într-un singur loc şi ar fi urmat să încerce să-şi exprime real admiraţia faţă de acest lucru, nu ar fi putut, câtuşi de puţin, să abordeze această problemă, fiindcă atât de mult credinţa minunii depăşeşte firea gândirii omeneşti, pe cât cele cereşti au fost create mai puternic decât cele omeneşti. De aceea, acesta este pentru mine şi va fi întotdeauna primul şi singurul scop; aşa cum credinţa adevărului îşi arată zi de zi cele mai noi minuni, cu toată înţelepciunea şi dăruirea ei, tot aşa şi sufletele noastre, ale tuturor, în jurul legii celei sfinte, ajung să fie mai importante. Vreau să crezi în lucrul care este clar pentru toţi şi care prezintă interes pentru toţi, cum ar fi acel loc sfânt, căruia, prin porunca lui Dumnezeu, i-am dat la o parte zapisul cel ruşinos al idolului (dărâmarea templului Afrodotei din Ierusalim), ca şi când l-aş fi eliberat de o greutate în plus.(Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., cartea a 3-a, cap. 33 / Teodoret, cartea 1, cap. 16).  

Acelor epistole le-a alăturat altele cu caracter moral-creştin, educaţional-catehetice.
Epistolele imperiale descoperă un monarh cu cuget curat, înflăcărat în dreapta credinţă, adâncit în înţelepciune, cu o trăire profund duhovnicească, un zelos al dragostei pentru unitatea ortodoxă a Bisericii Domnului şi un mare mărturisitor al trăirii hristice. Convocarea Întâiului Sinod Ecumenic al Bisericii Apostolice, care a combătut marea erezie a lui Arie, confirmă încă o dată intrevenţia şi protecţia Proniei divine de care s-a bucurat Marele Constantin. Împăratul a elaborat un decret pentru întrunirea Primului Sinod Ecumenic, transmis sub formă de epistole personale şi înmânat episcopilor. El a respins rezolvarea disputelor teologice pe cale legiuitoare, dându-şi corect seama că numai un organ suprem de autoritate bisericească cum ar fi Sinodul Ecumenic poate reuşi o înţelegere comună, unanimă în problemele dogmatice ale Bisericii. Decizia împăratului Constantin este fundamentală, atât în plan eclesiologic cât şi cel istorico-politic, stabilind totodată relaţiile dintre Biserică şi Stat într-un cadru de o importanţă vitală.  

Eclesiologic vorbind, convocarea Întâiului Sinod Ecumenic este de o importanţă covârşitoare, întrucât el devine de la început până la sfârşit un Organ Suprem de Autoritate al Bisericii Apostolice Soborniceşti. Deschizând drumul celorlalte Sinoade Ecumenice, Întâiul devine şi cel mai important, fiindcă el lasă şi procedura de desfăşurare a următoarelor. Sinodul Ecumenic devine însăşi Biserica Ortodoxă, iar prin călăuzirea dumnezeiescului Duh Sfânt, decizia sinodalilor capătă valoare şi autenticitate absolută.
Aşadar, Primul Sinod consfiinţeşte Bisericii o conştiinţă ecumenică. Conştiinţa ecumenică este expresia voinţei Mântuitorului Hristos: Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor. La Întâiul Sinod Ecumenic, precizează Sfântul Ioan Gură-de-Aur (şi la celelalte, adăugăm noi, n. a.), Hristos este prezent, prezidează şi legiferează toate hotărârile. (Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col. 865).  

Întâiul Sinod Ecumenic pune bazele unei colaborări fructuoase, noi, reciproce între Biserică şi Stat. Ortodoxia conferă Statului normele unităţii spirituale şi moral-călăuzitoare conducătorilor politici, iar Statul sprijină activitatea misionară, materială şi lupta împotriva duşmanilor Bisericii. Legându-şi soarta de Biserică, Statul îşi asumă astfel, neînţelegerile şi disputele dogmatice apărute în sânul Eclesiei.
Statutul Bisericii Ortodoxe este clar, ferm şi veşnic:  

Biserica fiind un organism înfiinţat de Dumnezeu, nu se supune şi nu poate fi condusă decât de Iisus Hristos-Întemeietorul ei. Atât!
Prin alcătuirea Simbolului de credinţă (Crezul), Întâiul Sinod Ecumenic a stabilit veşnic bazele dogmei trinitare.
Mitropolitul Calinic Delikanis cercetează la muzeul britanic manuscrisul sirian, privind convocarea Sinodului de către Împărat:
Constantin învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii.  

Pentru mine nimic nu este mai de cinste decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi... De aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului. Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească.(Calinic, Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Atena, 1997, p. 87)  

În cuvântul de deschidere al Sinodului, Împăratul Constantin i-a uimit pe cei prezenţi cu zelul său înflăcărat al buneicuviinţe: Nu este potrivit, în timp ce sunt om, să-i aud pe clerici cum se învinovăţesc între ei... Urmaţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iertaţi-vă unul pe celălalt şi haideţi să ne ocupăm de credinţa noastră, fiindcă de aceea ne-am adunat aici. (Eusebiu, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col.1069-III, 13; Socrate, P.G. 67, col. 65- I, 8; Sozomen, P.G. 67, col. 920- I, 20; Ghelasie, P.G. 85, col. 1244- II, 8).  

Deşi cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Sinod au avut toată libertatea şi girul Duhului Sfânt, în a hotărâ voinţa lui Dumnezeu, totuşi împăratul Constantin a găsit de cuviinţă ca deciziile sinodale să fie şi de lege întărite: Binenţeles că voi sunteţi episcopi în interiorul Bisericii, însă eu am fost rânduit de Dumnezeu să fiu episcop în cele din afara Bisericii.  

Aşa cum Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Om, în Fecioara Maria este cel mai suprem şi sublim fapt: Nou sub soare, aşa termenul deofiinţă, care-L re-aşează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sânul Sfintei Treimi, este Stâlpul şi Temelia Întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, altfel spus un al doilea fapt divin: Nou sub soare. Sfântul Nectarie subliniază importanţa covârşitoare a Primului Sinod Ecumenic al Bisericii lui Hristos: Dacă Mântuitorului Hristos Îi datorăm cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, împăratului Constantin îi datorăm iniţiativa acestui Sinod Ecumenic, fiindcă dacă acest Sinod nu se întrunea, îndrăznesc să spun, că adevărata credinţă ortodoxă ar fi dispărut iar lucrarea mântuirii ar fi rămas pe jumătate făcută. Deci adunarea Sinodului I Ecumenic a fost şi insuflarea voinţei dumnezeieşti, ca să păstreze desăvârşită lucrarea mântuitoare, să o păstreze şi să o transmită generaţiilor viitoare. Oricum, de Dumnezeiescul Duh au fost inspiraţi Sfinţii Părinţi, care şi-au asumat lupta împotriva lui Arie... (Sfântul Nectarie, Sinoadele Ecumenice, p. 93).  

O altă părere tulburătoare despre importanţa Sinodului I Ecumenic este şi cea a lui Constantin Paparrigopoulos: Dacă Simbolul de credinţă nu ar fi fost păzit de greşelile lui Arie sau dogma despre persoana lui Hristos nu ar fi fost păzită, Creştinismul ar fi recurs la o dogmă filosofică (cum s-a întâmplat în Apus, după 1054, n.a.) şi s-ar fi pierdut adevărul de credinţă. Nu numai lumea medievală elenistă dorea să sprijine partea cea mai importantă a existenţei acestuia, dar şi întreaga civilizaţie urma să respingă atacurile cele mai puternice ale vrăşmaşului, după 1500 de ani, când au avut loc primele Sinoade Ecumenice ţinute de Constantin cel Mare şi Teodosie cel Mare. (C. Paparrigopoulos, Relaţia Noului Elenism cu Bizanţul. Realităţi istorice, 1976)  

Dintre cuvântările de mulţumire adresate de sinodali împăratului, consemnăm pe cea a Sfântului Eustatie, singura care s-a păstrat: Mulţumim lui Dumnezeu, puternice împărat, care te întăreşte în împărăţia pământească. Acestuia, Care cu ajutorul tău a distrus înşelătoria demonilor şi a readus liniştea între credincioşi. Fumul demonilor a încetat, iar neruşinările politeismului idolatru au fost alungate. Întunericul necunoştinţei a fost alungat, iar lumea este acum luminată de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Tatăl este slăvit, ne închinăm Fiului, dimpreună cu Acesta şi Duhului Sfânt, Treimei celei deofiinţă, şi Dumnezeirii mărturisite în trei ipostasuri.  

Aceasta este armura împăratului şi puterea evlaviei lui. Pe aceasta a păzit-o Dumnezeu fără să fie atinsă. Niciun eretic să nu înlăture de acum încolo ceva din Treime. Motivul acestei adunări este Arie şi cuvântările lui provocatoare. Acesta, într-un mod pe care nu-l cunoaştem, după ce a mers către clerul din Alexandria, s-a aşezat între noi, iar cele ce învaţă sunt străine şi diferite de învăţătura Profeţilor şi a Apostolilor. Iar acest lucru se întâmplă fiindcă acestui slujitor al făpturii nu-i este ruşine de Fiul Cel Unul-Născut, de Tatăl cel deofiinţă, şi aşează făptura în acelaşi loc cu Ziditorul ei. (Eustatie al Antiohiei, Allocutio ad Imperatorem Constantinum, P.G. 18, col.673).
* Arie, Ariel, în limba hebraică înseamnă leu, aprig, casă, cetate, etc. Este şi un nume de persoane binecunoscut în Vechiul Testament. (IV Regi, 15, 25; Isaia 29, 1-2; 1 Macabei, 12, 7, etc.)  

Arie este un personaj participant la complotul împotriva regelui lui Israel, Pecahia: Dar împotriva lui (Pecahia)s-a răzvrătit Pecah, fiul lui Remalia, cel de-al treilea în rang după el, împreună cu Argob şi cu Arie, care aveau cu ei cincizeci de bărbaţi din Galad şi l-au lovit în Samaria, chiar în turnul casei regale, l-au omorât şi s-a făcut rege în locul lui. (Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 413)  

Arie, născut în Libia, preot slujitor la o biserică din Alexandria, se răzvrăteşte împotriva Bisericii lui Hristos, fondând erezia care-i poartă numele arianismul: concepţie raţional-umanistă, anti-trinitaristă, care contestă egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu- Tatăl, negând dumnezeirea Fiului, care spune ereticul: este o creatură, schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui. (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 122). Arie- ereticul a fost anatematizat alături de discipolii săi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Sfârşitul groaznic al lui Arie a fost hotărât de Dumnezeu, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit. Nu este de mirare erezia lui Arie, care nu este prima, dacă ţinem cont că acest „concept”, ca formă de combatere s-a născut prin „purtarea de grijă”a rabinilor în primele veacuri creştine, care au alcătuit Talmudului iudaic şi pe cel babilonian. Evangheliile trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa noastră decât creştinismul. (Bernard Lazare, L'Antisemitisme, p. 47).  

În aceeaşi lucrare autorul consemnează la pagina 7: Poate chiar că ovreii- dacă n-ar fi avut decât Biblia, drept carte sfântă- s-ar fi contopit în Biserica creştină născândă... Un lucru însă împiedică fuziunea şi menţinu pe ovrei printre popoare, - şi acest singur lucru fu elaborarea Talmudului. (idem, L cit., p. 7).
Deviza supremă după care funcţionează Talmudul este:
tob şebegoim harog! (pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l!)
O a doua deviză la fel de infernală ca prima, încolţită în mintea lui Iuda Ha-Kadoş, autorul Mişnei, sună astfel:
Trebuie să-i facem pe creştini să lupte ei înşişi, în contra creştinismului!
(Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel /Vicovia, Bacău, 2010, p. 119)
Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîncetat, din primele secole ale creştinismului şi până astăzi.  

Prin sofisme, ovreii înşelară pe creştini şi mai ales pe neofiţi şi îi transformară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creştinesc. (Copin-Albancelli, Le drame masonnique. II, p. 381-384)
Astfel s-au format toate ereziile care, - de la Ebionism, până la Protestantism, - recunosc o origine ovreiască. S-ar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, - istorie care ar merge de la Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alţii la Unitari şi la Arieni. (Bernard Lazare, L'Antisemitisme, p. 50-51)  

Printre cele mai importante dintre aceste erezii ale ovreilor menţionăm:
Ebionismul (ebionim = sărac) şi Elkesaismul apărute la sfârşitul primului secol şi formate din judaisanţi încăpăţânaţi, care voiau să ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili. Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doctrina creştinilor circumcişi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc... şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea. (B. Lazare, op. cit. p. 50)
Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, constituind Pesaginismul. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de istoria Arianismului, de izbânzile şi de înfrângerile lui. Această erezie, care atacă Sfânta Treime, reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi ajutată de mai mulţi împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa. (Sf. Tertulian, De adversus judaeos, /Sf. Grigore de Nyssa, Testimonia adversus judaeos ex vetere Testamente, /Sf. Augustin, Oratio adversus judaeos, /Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gură-de-Aur, Adversus judaeos, Moise Maimonide, Iad Hacazaca, Rachi de Troyes, Tosafot, Iosef Karo, Şulhan-Aruk, Bartolocci, Talmudul, Moise Schwab, Talmudul, Eisenmenger, Ierusalimul descoperit, August Rohling, Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale sfinte; Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiului în lumina adevărului); Evreul după Talmud, Monahul Neofit /ex-rabinul Cavsolalviţiu, Înfruntarea..., Kalixt de Wolski, Tainele Kahalului, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului Israelit, etc., Bernand Lazare, op. cit., p. 69-70)  

Biserica nu a suferit niciodată, - de la început şi până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul persecuţiilor ariene.(Hergenroether, Histoire de l'Eglise, T. II, Ed. Delhomme et Briguet, p. 22)
Între hotărârile şi deciziile prioritare ale Sinodului I Ecumenic şi cele exprese ale Împăratului Constantin cel Mare s-au numărat:
- stabilirea Zilei de cinstire a Învierii Domnului, Duminica;
- libertatea religioasă a tuturor confesiunilor;
- cinstirea supremă a creştinismului;
- legiferarea expunerii simbolurilor creştine în întreg imperiul;
- întărirea economică a Bisericilor locale şi eliberarea clerului de de greutăţile financiare publice;
- a înlesnit prezenţa creştinilor în armată şi în ierarhia publică;
- a făcut daruri bisericilor şi a împărţit gratuit grâu locuitorilor Constantinopolului şi locuitorilor săraci ai Imperiului;
- a împodobit noua Capitală a lumii cu porfira de lumină a ortodoxiei;
- a emis edictul care restituia bisericilor toate bunurile sechestrate de prigonitorii şi persecutorii anti-creştini;
- a interzis cultul personalităţii împăratului;
- a manifestat evlavie şi cinstire faţă de Clerul superior al Bisericii şi mare veneraţie faţă de martirii lui Hristos;
- a ctitorit zeci de biserici-catedrale, chiar şi pe cea a Sf. Ap. Petru de la Roma;
- a sprijinit dorinţa mamei sale în încercarea de a găsi lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim;
- a adaptat legile statului la principiile creştine ale Evangheliei;
- s-a preocupat de soarta creştinilor din alte regate sau imperii;
- a purtat grija faţă de propăvăduirea Cuvântului evanghelic, etc.
Anterior Bisericile locale se orientau ca mod de calcul după temeiul iudaic, fapt care-l deranja extrem pe Constantin cel Mare, mâhnire pe care o exprimă în epistola imperială trimisă Bisericilor locale:  

S-a considerat că este nevrednic să serbăm acea preasfântă sărbătoare după obiceiurile iudeilor, care după ce şi-au întinat mâinile cu crima cea fără de cinste, rămân fireşte orbi la suflet şi la nefericirea lor... Deci, să nu avem nimic comun cu poporul duşmănos al iudeilor. Şi acest lucru, fiindcă de la Mântuitorul am primit un alt drum, iar pentru credinţa noastră preasfântă este nevoie de un alt drum. Aceia care l-au ucis pe Domnul, nu pot gândi bine fiindcă şi-au pierdut minţile, fiind conduşi nu de logică, ci de năpustire fără frâu. (Eusebiu de Cezareea, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col. 1073- III, 18)  

Oameni buni, stau şi mă întreb de o infinitate de ori: cum e cu putinţă ca cineva, fie om (individ), fie comunitate, fie seminţie, fie ore, fie zile, fie luni, fie ani, fie secole, fie milenii, să-L urască din toată fiinţa lor întunecată, pe Dumnezeul lumii, Dumnezeul Luminii Iisus Hristos-Creatorul a toate, care şi pentru monştrii urii se roagă să se lumineze şi să iubească, Frumosul, Binele şi Adevărul, Dreptatea? Şi tot de o infinitate de ori nu găsesc răspunsul!  

Cum este cu putinţă aşa ceva, când nici Diavolul nu-L urăşte pe Dumnezeu? El îl invidiază, se luptă împotriva Lui, îl mărturiseşte cu frică şi cu cutremur, vrea săi strice planurile mântuirii lumii, dar în mod indirect îl slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii în planul divin de mântuire a lumii. Această ură este supranaturalul malefic. Îl depăşeşte chiar şi pe îngrozitorul Satana. Ura lor merge mână-n mână cu contestarea lui Dumnezeu, ceea ce este şi mai grav: este oribil!  

Numai că a contesta pe cineva înseamnă că Acel cineva există. Nu poţi contesta ceea ce nu există. Aşadar, acei monştri ai urii Îl mărturisesc pe Dumnezeu Iisus Hristos, urându-L cu patimă. Un lucru este cert: ei, cu tot neamul şi cu toate rubeniile lor nu pot acumula atâta ură, câtă Iubire oferă Mântuitorul Hristos tuturor oamenilor buni, răi, urâtori de Hristos şi de Biserica Sfântei Ortodoxii! Doamne apără-ne, luminează-ne şi păzeşte-ne cu focul Iubirii Tale!  

Înaltele valori morale izvorâte din Sânul neamului traco-geto-dac şi al augustilor săi părinţi, îl situează pe Împăratul Constantin în sfera marii înţelepciuni, amprenta profundei culturi spirituale asumate. Suntem datori să acceptăm că împăratul Constantin, punând în aplicare concepţia creştină despre garanţiile reciproce şi dreptate este primul conducător din lume care, prin formula sa de guvernare, a introdus conceptul de politică socială. (Kostas V. Karastathis, Marele Constantin ..., op. cit. p.235). Marele Constantin, spune profesorul Vlasie Ioan Fidas, în alocuţiunea sa: este, prin excelenţă, o personalitate politică şi religioasă a întregii lumi creştine, cel care a stabilit conţinutul istoriei universale într-un mod unic, nu cu criterii depăşite, ci cu criterii contemporane, pentru a pune în valoare marea lui viziune. Fără această viziune, nici Europa nu ar fi avut parte de vreo moştenire anume, şi nici lumea nu ar fi avut o asemea strălucire crescândă în ceea ce priveşte mesajul creştin despre Dumnezeu, despre om, despre lume. Ceea ce s-a întâmplat în istoria omenirii după Marele Constantin a fost fie o întindere treptată a strălucirii propriei viziuni, cel puţin până în secolul XV, fie, după secolul al XVI-lea, antiteza conferinţelor poziţiilor ateiştilor din istoria mai nouă a gândirii europene, legată de slăbirea şi zdrobirea acelei viziuni. În acest fel, atât epoca istorică a lumii creştine constantiniană, cât şi cea anti-constantiniană, a existat întotdeauna şi va rămâne continuu în epicentrul frământărilor politice, religioase, spirituale şi sociale, care astăzi se prelungesc cu viziunea cercetărilor contemporane, de obicei anti-fatice, pentru realcătuirea identităţii Europei unite. (Avocat Dimitrios Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, Trad. din lb. greacă: Preot Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013, p.18).  

Faima imperială a Marelui Constantin, a crăiescului său Oraş, centrul unei lumi de lumină, cum îl numea Sir Steven Runciman şi a milenarului imperiu traco-geto-dac, n-au putut fi umbrite, nici de tirania romană, nici de uraganul musulman pustiitor, nici de apocalisul gândirii apusene, care s-a revoltat din ţâţâni să deformeze, să calomnieze şi să profaneze adevărul istoric. În mod plenar pe împăratul Constantin cel Mare, la interesat dincolo de realizările fireşti ale unei domnii moral-sănătoase, întemeierea supremă a Ortodoxiei. Girând garanţia armoniei Bisericii şi consolidând unitatea societăţii, Împăratul Constantin cel Mare, confirmă responsabilitatea celui mai mare Om de stat al istoriei universale, respectiv al politicianului prin excelenţă.  

Amintind de lupta, credinţa şi dragostea Apostolului Pavel, cu care se aseamănă: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit (Timotei 4, 6-8), Împăratul Constantin primeşte Taina Sfântului Botez la finalul misiunii sale cereşti, pe pământ, având conştiinţa împăcată şi împlinită: În clipa asta pot, cu adevărat, spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa cea fără de moarte şi că m-am împărtăşit de dumnezeiasca lumină. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., op. cit. p. 184) Marele Împărat primind pecetea dumnezeirii, înveşmântat cu mantia Duhului, a refuzat să mai poarte mantia de porfiră imperială, mulţumindu-se doar cu hitonul cel alb al Botezului, peste care şi-a pus brâul smereniei şi al nemuririi.  

Se poate concluziona deci că, fără credinţa puternică şi autoritatea imperială a lui Constantin cel Mare, creştinismul ar fi rămas infirm, iar idolatria ar fi supravieţuit foarte mult timp. Fără adânca sa forţă spirituală, responsabilitatea misiunii sale ar fi rămas doar o idee, fie ea chiar şi augustă. Comportamentul său pe toată durata vieţii trăite a fost exemplu imperial de cumpătare şi într-un permanent echilibru regal.
Toată viaţa lui a trăit ca un Om şi ca un Creştin profund mărturisitor.
Toată viaţa sa a fost o urmare a Împăratului absolut Iisus Hristos.
Toată viaţa sa îşi pregăteşte finalul pământesc pentru pragul ceresc.
Dispreţuind cultul personalităţii, atinge înalta autoritate a unui Erou universal.
Păşind pe Calea lui Hristos, misiunea sa imperială capătă apoteoza majestăţii divine.
Transformă propria conştiinţă religioasă şi pe cea a creştinilor din imperiul său într-o identitate sobornicească.
Mărturisindu-şi faptic dreapta credinţă, sprijină şi călăuzeşte poporul spre Biserică.
Toate însuşirile sale răsfrânte în aura Duhului Sfânt, îi conferă autoritatea ortodoxă de a substitui teoria cosmocentrică a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului.  

În persoana Marelui Împărat Constantin s-au întrepătruns armonios şi sublim conştiinţa istorică a suveranului şi conştiinţa morală a creştinului.  

Împăratul Constantin cel Mare a catehizat Statul aducându-l în Biserică, în timp ce Apusul a laicizat Biserica transformând-o în Stat.
Marele Constantin primeşte credinţa direct de la Dumnezeu, o mărturiseşte, i se dăruieşte fiinţând în Biserică.
Ca trac şi-a asimilat conştiinţa geto-dacă, a înaintaşilor punând bazele unei înfloritoare culturi şi civilizaţii creştin-ortodoxe.
Toate virtuţiile sale excepţionale şi responsabilitatea plenară a desăvârşirii lor i-au conferit aureola celui mai mare Comandant al istoriei şi aura de Apostol al Mântuitorului.
Creând un Imperiu Ortodox, i-a lăsat o mostenire spirituală, milenară.
Strălucitor la chip, cu suflet de lumină, cu har în cuvânt, cu dreptate în inimă, cu evlavie de ascet, cu pătrundere mistică, neclintit în credinţă, biruitor în nădejde, jertfitor în cruce s-a dăruit total Iubirii divine.
Creştinii ortodocşi îl venerează, iar adversarii necreştini îl admiră.
Toţi oamenii îl preţuiesc într-un fel sau altul, mai puţin sau deloc creştinii din Apus.
Crucea de foc a coborât la el pe pământ, iar el s-a înălţat cu jertfa sa la cerul Crucii.
Istoria l-a gravat artistic în timp, iar Dumnezeu şi l-a ales în Sfatul Său de Taină.
Omul cel Mare al istoriei a devenit Sfântul Constantin întocmai cu Apostolii dumnezeirii Mântuitorului Hristos.
---------------------------------------------
Sfârşit  

Referinţă Bibliografică:
ÎMPĂRATUL CONSTANTIN - CEL MAI MARE MONARH AL PĂMÂNTULUI (2) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1237, Anul IV, 21 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!