Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Versuri > Istorie > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1237 din 21 mai 2014        Toate Articolele Autorului

ÎMPĂRATUL CONSTANTIN - CEL MAI MARE MONARH AL PĂMÂNTULUI (1)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

„Sfântul Constantin cel Mare este primul împărat creştin care scoate Biserica din catacombe la lumină şi care schimbă ireversibil faţa istoriei umanităţii” (Dimitrios Apostolidis)  

Marile binecuvântări divine primite direct de la Dumnezeu, schimbă radical soarta celor Aleşi, oferindu-le menirea de a se împleti, de a se întrupa în cele mai mari destine ale omenirii, slujind deopotrivă Cerului şi Pământului. Aşa a fost cazul lui Zamolxes, al Profeţilor, al Sibilelor, al Fecioarei Maria, al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi, al Împăraţilor Constantin şi Elena, al Marilor Teodosie şi Iustinian, al Marilor Eroi, Martiri, Sfinţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Duhovnici, Mărturisitori, Voievozi, Vlădici, Artişti, Ţărani, etc. Purtând responsabilitatea chemării, misiunea Crucii încredinţate, apostolatul Jertfei, aceşti iluştri Aleşi au atins vocaţia hristică a iubirii lui Dumnezeu. Istoria îi aşează în Panteonul celor Mari, iar Biserica Mântuitorului în Cetele alese ale Sfinţilor.  

Constantin, coboară din cetatea Naissul Moesiei trace (Niss-Macedonia), din viţa nobilului general traco-get Constanţiu „o persoană dintre cele mai bune şi de o dărnicie fără margini” (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1) şi din frumoasa şi evlavioasa mamă daco-română Elena, care l-a educat să aibe „înţelepciune smerită, să fie atent la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. (Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG_ Migne /Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)  

Sibilele trace ale Oracolului din Delfi, i-au prezis destinul său mistic imperial: Acesta (Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8. Ajungând împărat, generalul Constanţiu, rămâne acelaşi om moral, aşa cum ni-l prezintă şi istoricul bisericesc Eusebiu: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici vreun al rău nu a făcut împotriva noastră, săvârşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13, 12-13). După aproape trei veacuri de persecuţii şi prigoniri religioase, militarul de excepţie şi marele om de stat, Constantin, distins prin „înţelepciune, prin vitejie cum îl remarcă Kostas V. Karastathis, prin înnăscuta lui putere de judecată şi de a conduce, prin aspectul impunător, prin diplomaţie, de multe ori biruind în lupte grele” (Marele Constantin, Învinuiri şi Adevăr. Studiu Istoric. Trad. Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 34). Sub oblăduirea Duhului Sfânt, Împăratul Constantin cel Mare a schimbat complet chipul Europei idolatre, conturând de-a pururi Icoana creştinismului apostolic. Chemarea lui Constantin n-a fost de pe pământ, de la oameni, ci de sus de la Dumnezeul cel Sfânt, Care l-a ales pentru misiunea sa profetico-apostolică: Nu de la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului dumnezeiescului Pavel. (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2)  

Împăratul Constantin a netezit Calea Europei pentru a pătrunde Adevărul lui Hristos în viaţa neamurilor, a structurat întreaga societate pe lumina Duhului ortodox, punându-i la temelie Evanghelia Iubirii-Dumnezeului-Om. Personalitatea Împăratului s-a învrednicit de o convertire minunată, consolidându-se continuu prin credinţa, evlavia, demnitatea, generozitatea, zelul, responsabilitatea morală şi religiozitatea sa, determinând astfel cultura şi civilizaţia europeană şi chiar universală.  

Crucea, acea apariţie miraculoasă a semnului sfânt de pe cer încadrată de dumnezeiasca chemare: Prin acest semn vei birui!, l-a renăscut, pregătindu-l pentru marele său destin creştin, care-l aştepta. La vederea unei asemenea privelişti relatează Eusebiu, împăratul şi întreaga lui oştire-care, mărşăluind alături de el, asistase şi ea la minune-fuseseră cuprinşi de uimire, întrebându-se ce putea să însemne acel semn pe cer. Tot cugetând la minune şi adâncindu-se în gânduri, iată s-a lăsat noaptea fără ca împăratul să prindă de veste. Şi în timp ce dormea i S-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus pe cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 28, 29, în PBS, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 76-77).  

Crucea- purtătoare de biruinţă divină şi umană s-a dovedit a fi izbăvitoare pentru împăratul Constantin nu numai la Podul Vulturului, ci şi în toate bătăliile purtate de el, care i-au adus biruinţă. Acest lucru îl afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390): Crucea s-a dovedit purtătoare de biruinţă a lui Dumnezeu împotriva necredincioşilor şi mai înaltă decât toate semnele. (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4). Istoricii Rufin, Sozomen, Socrate, Optaţian, Lactanţiu, Porfirie, adeveresc mărturia lui Eusebiu despre monogramul (steagul) lui Hristos, care a fost pictat cu vopsea pe scuturile oştenilor lui Constantin. (Rufin, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 9; Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4; Socrate, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Optaţian, Panegyric, Migne, PL 19, Ediţia din 1846, col. 395-432). Nimeni dintre cei ce purtau stegul,consemnează acelaş istoric bisericesc Eusebiu (după mărturia împăratului), nu a fost vreodată rănit de săgeţile duşmanului. (Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a 2-a, cap. 7, PSB, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1991)  

Împăratul Constantin a înţeles rapid marea înşelare a politeismului împământenit de milenii, în care se bălăcea şi se cufunda tot mai adânc şi Roma păgână, precum şi predispunerea înaintaşilor săi-cezari, despoţi-tirani la ura, prigoana, persecuţiile şi uciderea creştinilor, aleşii Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos. Aşadar, Constantin a trecut de grabă şi necondiţionat sub ascultarea Împăratului Vieţii, oprind persecuţiile şi prigoanele îndreptate împotriva Bisericii Mântuitorului lumii, a emis legi cu caracter creştin, a convocat la Niceea, Întâiul Sinod Ecumenic al Bisericii Celei Una, Universală, Sfântă şi Apostolică, a promulgat Edictul de toleranţă religioasă cu respectarea tuturor confesiunilor din imperiu şi a zidit noua capitală a noului Imperiului creştin Dac ortodox la Bizanţ, numită Constantinopol, după numele său de ctitor, dar închinată veşnicei slăvirii a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Sale-Preafericita Fecioară Maria.  

Către anul 658 î.Hr., tribul Megarilor, desprins din Marele trunchi Trac, având în frunte pe viteazul Bizant, şi-a ridicat pe Bosfor cetatea de scaun numită Bizanţ, iar mai apoi în faţa ei au zidit şi Calcedonul.(Herodot- sec V î. Hr., Istoria, IV, 144; /Polivie- sec. II î.Hr., Istoria IV, 38, 44). Iniţial Împăratul Constantin cel Mare se orientase spre construirea noii capitale la Troia, unde ridică chiar zidurile exterioare ale Cetăţii. Graţie intervenţiei divine, care exprimă voinţa Domnului Iisus Hristos, Constantin alege Bizanţul. (Sozomen, P.G. 67, col. 936- II, 3). Gestul Împăratului exprimă în egală măsură curaj, înţelepciune, justă măsură privind poziţia geografică, iscusinţă strategică şi o deosebită cumpătare politică şi administrativă. El a intuit peste timp şi în timp toate realizările culturale şi civilizatoare ale divinei Cetăţi. Îmbrăţişată de ziduri înalte şi de apa mării, Cetatea celor Şapte Coline- simbolizează inima imperiului creştin şi sufletul Bisericii Ortodoxe. Alegerea locului pentru noua capitală, spunea Uspensky, şi crearea unui oraş istoric internaţional reprezintă una dintre cele mai mari reuşite ale inteligenţei politice şi de conducere a lui Constantin. Acesta, mutând capitala internaţională la Constantinopol, a salvat civilizaţia antică şi a creat un centru valoros pentru răspândirea creştinismului.(Fyodor Ivanovich, Uspensky, Istorija Vizantijskoi Imperii, vol. I, Leningrad, 1948, p. 60).
Marea Cetate creştină s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor ilustrului ei întemeietor, revărsându-şi peste posteritate imperiala-i ecumenicitate: Strălucirea universală a Constantinopolului a izvorât din viziunea ecumenică a imperiului, dar progresiv a dobândit propriile elemente de strălucire şi putere. (Vlasios Fidas, în Enciclopedia Larousse, la cuvântul Constantinopol). Remarcabilă este şi remarca istoricului Rene Ristelhueber, marele cercetător şi analist al popoarelor balcanice: Destinul slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo aproape, la Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi anume că şi-a dat seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la graniţa dintre Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele mai mari capitale ale lumii. (Histoire des peuples Balkanique, Paris; /şi în ed. greacă, Istoria popoarelor balcanice, Atena, 1995, p. 25). În acelaşi spirit elogios se adaugă şi lordul britanic, istoricul Steven Runciman: Pentru a se întregi preschimarea imperiului, mai era nevoie de ceva. Acest lucru a însemnat întemeierea Constantinopolului..., capitală superioară Romei, fiindcă aceasta va fi încă de la început un oraş creştin. Alegerea aşezării arăta multă inteligenţă. (Byzantine Civilization, Cambridge, 1933; /şi în ed. greacă, Civilizaţia bizantină, Atena, 1992, p. 31).  

Demne de admiraţie sunt şi criteriile şi evaluarea făcută de biograful său, avocatul Dimitrios Apostolidis, privind slujirea şi coslujirea Împăratului Constantin cel Mare faţă de Stat şi de Biserică: Acesta este omul care a ridicat Biserica din catacombe şi a aşezat-o sub strălucirea razelor soarelui.
Este omul care şi-a expus toată strălucirea şi puterea rangului său ca să meargă alături de aceasta, de Biserică, în misiunea ei pastorală şi diaconală.
Este omul care a lucrat ca nimeni altul pentru unitatea cuvântului spiritual şi social.
Este omul care a transformat ţesutul social al unui imperiu, al celui roman, aşa încât acesta din urmă să renască şi să se preschimbe într-unul nou, bizantin, cu toate că cel de-al doilea a funcţionat în limitele teritoriale ale celui dintâi.
Este omul care a întărit nepreţuita lucrare misionară a mamei sale şi nu a ezitat să-şi manifeste în practică propria credinţă, chiar şi în afara imperiului.
Este omul care a depăşit patimile epocii lui, practicile religioase contradictorii, ciocnirile dogmatice înceţoşate şi s-a dăruit, chiar şi după plecarea lui din această viaţă, întru totul lui Iisus Hristos, primind harul Tainei Sfântului Botez şi al Mărturisirii.
Mai este şi primul împărat creştin într-un imperiu în care întreaga maşină de stat şi majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor făcea parte din idolatrie şi, pe deasupra, stă cu respect în faţa conştiinţei religioase a idolatrilor, pe care nici nu-i persecută, şi nici nu-i încreştinează cu forţa. (Sfântul Constantin cel Mare..., op. cit. p. 317)  

Deşi Împăratul i-a încrustat noii Capitale numele său, convins că Înţelepciunea Sfântă a Dumnezeului Tată sălăşluieşte în lumina Logosului-Fiu, a închinat Constantinopolul Mântuitorului Hristos.  

Nichifor Calist, ne redă cuvintele augustei inscripţii puse de Constantin cel Mare sub statuia sa: Ţie, Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş. (P.G. 145, col. 1325- VII, 49). Aceeaşi inscripţie, dar cu un conţinut mai larg, provine de la G. Dagron: Tu, Hristoase , eşti Domnul lumii şi Stăpânul. Ţie Îţi dăruiesc acest oraş ca să-Ţi slujească. Să ai grijă de el şi să-l ocroteşti de orice fel de primejdie. (Gilbert Dagron, Naissance d'une capitale, Paris, 1919; /şi în ed. greacă, Naşterea unei capitale, Atena, 2000, p. 44). Nu trebuie să evităm nici miturile consemnate în textele cronicilor şi nici relatările mai noi, care prezintă Constantinopolul ca fiind sub pururea ocrotire a Sfintei Fecioare Maria: Împăratul Constantin a închinat oraşul Fecioarei şi Mamei lui Dumnezeu. (Ioan Zonaras, P.G. 134, col. 1108- XIII, 3). Altă informaţie venită de la Constantin Acropolites, consemnează că: oraşul a fost ridicat în numele Mamei lui Dumnezeu. (Cuvânt elogios, p. 340)  

Împăratul Constantin cel Mare a manifestat o deosebită cinstire şi faţă de Apostolii şi Martirii Mântuitorului nostru, astfel că Oraşul sfânt a fost închinat şi venerării lor.
Dacă nu ar exista Răsăritul Ortodox, Apusul catolico-protestant ar fi apus de mult.
După sucombarea sub huni în anul 476 d. Hr., Apusul şi-a ridicat pleoapele abia în secolul al XVI-lea, dar tot graţie cârjei bizantine.
Dacă pentru Răsărit, Constantinopolul a fost cea mai strălucitoare Catedrală a culturii şi civilizaţiei creştin-ortodoxe, Apusul îi datorează independenţa şi forma de existenţă în care şi astăzi mai pulsează:
Dacă nu exista Bizanţul pentru a-i opri pe arabi, pe seleucizi şi pe otomani, Apusul nu ar mai fi apucat să stea pe propriile-i picioare. Europa de astăzi îşi datorează propria existenţă Imperiului Bizantin. (Judith Herrin, Ce este Bizanţul?, Atena, 2006)
Constantinopolul a reprezentat naşterea din lumină al noului corp social al Răsăritului.
Constantinopolul a reprezentat sensul noii şi marii culturi ortodoxe.
Constantinopolul a reprezentat simbolul marii civilizaţii creştine.
Constantinopolul a purtat în pântecele-i binecuvântat pe cei mai mari Eroi, Martiri, Asceţi, Mistici, Dascăli, Preoţi, Teologi, Poeţi, Artişti, Cucernici, Cuvioşi, Mărturisitori şi Sfinţi ai Pământului şi ai cerului nemuritor.  

În primii 8 ani de pace (314-322) împăratul Constantin a pus bazele bunăstării economice, chibzuinţei politice de stat şi a moralei creştine.
Adeverind pe adevăratul Pricinuitor al izbânzilor sale, împăratul Constantin a revelat toate acestea emiţând: în nişte hotărâri alcătuite în slovă latinească şi grecească (protodacă de altfel, n.a.), trimise şi publicate de el în fiecare provincie. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa ..., op. cit., cartea a 2-a, cap. 23, PSB, vol. 14..., p. 103)  

Până în veacul al XI-lea Cetatea lui Constantin, întipărită pe urmele paşilor plini de mireasmă divină ai Marelui Apostol Andrei, a strălucit aproape milenar pe frontispiciul măreţului Imperiu creştin bizantin, binecunoscut şi sub numele de România.  

Primul şi marele Stat ortodox daco-român înfăptuit de augustul- dac, Împăratul Constantin a împletit într-un binecuvântat buchet spiritual, marea înţelepciune pelasgo-tracă cu normele juridice traco-latine, pe care l-a organizat şi aşezat pe temeiul Evangheliei lui Hristos.
Strălucirea Bizanţului imperial daco-român, a continuat şi post Cruciadelor Apusului, prin Dinastia daco-română a Ţarilor Asăneşti şi după cucerirea musulmană din anul 1453, prin iluştrii Voievozi ai Principatelor Valahe, aşa cum faima Augustului Constantin i-a eclipsat pe domnii şi papii Apusului, care nu i-au iertat niciodată renunţarea la Roma lor, vechiul centru imperial păgân, politeist, idolatru şi construirea marii capitale imperial-creştine, Constantinopolul, uitând repede faptul că i-a salvat i-a eliberat, le-a redat demnitatea dintâi, renunţând astfel, la a-i purta şi a-i cinsti posterior numele preabinecuvântat, chiar dacă senatul roman i-a acordat pentru eliberarea Romei titlul de Maximus Augustus, preamărindu-L pe Hristos şi Crucea Sa: Constantin, scrie Sfântul Teofan, conducătorul romanilor, a poruncit ca rămăşiţele martirilor să fie îngropate cu evlavie. Şi romanii au sărbătorit biruinţa, preaslăvindu-L pe Domnul şi Crucea Sa dătătoare de viaţă şi l-au mărit pe Constantin, biruitorul. (Sf. Teofan, Scrieri cronice, PG 108, p. 84). După bătălia de la Pons Milvius - Podul Vulturului, din 28 Octombrie 312, împotriva tiranului păgân-prigonitor Maxenţiu, când Mântuitorul Hristos Însuşi i-a prezis biruinţa, poporul şi senatul Romei i-au deschis larg porţile Cetăţii, primindu-l cu cinstea care i se cuvine marelui eliberator şi salvator împărat.  

Constantin, relatează istoricul-ierarh, apropiat al împăratului şi-a făcut intrarea în împărăteasca cetate în glasul cântecelor de biruinţă. Toată lumea-senatori, nobili, oameni cu vază, laolaltă cu toată omenirea din Roma- i-a ieşit în întâmpinare din toată inima, cu ochi veseli, primindu-l cu urări de fericire şi cu o nesfârşită bucurie, ca nişte scăpaţi din închisoare. Bărbaţi, femei şi copii se înghesuiau laolaltă cu nenumărate cete de slujitori şi nu mai conteneau a striga, numindu-l când salvatorul, când dezrobitorul şi când binefăcătorul lor. El însă-pătruns cum era, prin însăşi firea lui, de credinţa în Dumnezeul-, la auzul strigătelor lor nu s-a lăsat furat de mândrie, la lauda lor n-a lăsat să crească în el trufia, ci ştiind bine cât ajutor îi datora lui Dumnezeu, s-a grăbit să răsplătească adevăratului prilejuitor al biruinţei sale o rugăciune de mulţumire. Apoi a descoperit Constantin tuturor semnul cel mântuitor- şi a înălţat chiar în inima oraşului împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinţei asupra duşmanului, monument pe care a scris cu litere săpate, că acesta se dovedise să fie semnul izbăvitor al statului roman şi ocrotitorul împărăţiei întregi. Şi a mai pus în mâna statuii sale, înălţate într-unul dintre locurile cele mai umblate ale Romei, o lance lungă în chipul crucii, poruncind să se sape dedesubt, cu slove latineşti, următoarea inscripţie: <

> (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 11)  

Statuia Eliberatorului Constantin cel Mare aşezată în pieţele Romei purta în augusta mână învingătoare, Crucea Mântuitorului Hristos. Împăratul Constantin oferă tracului Miltiade-episcopul Romei, ca viitoare reşedinţă apostolică, palatul Lateran. După trei ani de la celebra biruinţă divină şi augustă de la Pons Milvius, senatul roman i-au ridicat biruitorului un Arc de Triumf pe care au inscripţionat cuvintele următoare: Senatul şi poporul roman i-au dedicat acest arc împodobit, ca un semn al triumfului, Evlaviosului, Fericitului August şi Împăratului Cezar Flavius Constantin deoarece, prin pronia divină şi marea lui înţelepciune, a scăpat statul de tiran şi de toată gruparea acestuia, cu ajutorul armatei...  

IMPERATORI CAESARI FLAVIO CONSTANTINO MAXIMO PIO FELICI AUGUSTO SENATUS POPULUS QUE ROMANUS QUOD INSTINCTU DIVINITATIS MANTIS MAGNITUDINE CUM EXERCITU SUO TAM DE TYRANNO QUAM DE OMNI EIUS FACTIONE UNO TEMPORE IUSTIS REM PUBLICAM ULTUS EST ARMIS ARCUM TRIUMPHIS INSIGNEM DICAVIT(Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 32)
 

Împăratul Constantin cel Mare, punându-se el însuşi în slujirea Bisericii Ortodoxe, prin reformele şi construirea sfintelor lăcaşuri a transformat imperiul într-o entitate creştină, salvându-l totodată din haosul şi criza secolului III, prigonitor, influenţând evident şi salvator destinul omenirii, schimbând soarta neamului omenesc şi cursul istoriei universale. Augustul Constantin, care a preluat puterea, afirmă Lactanţiu, a considerat ca măsură prioritară libertatea creştinilor în practicarea cultului religios; şi aşa a început guvernarea lui, prin reabilitarea religiei sfinte. (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, PSB, cap. 14, cap. 24). Suveranii prigonitori ai Creştinismului, ca unelte perverse ale celui Rău s-au dovedit a fi cele mai odioase şi insultătoare orori ale istoriei.
 

Relatăm câteva mărturii ale lui Constantin despre o parte dintre marii persecutori, mărturisiri revelatoare şi pentru ceilalţi tirani, dinainte şi după Marele Împărat daco-român: Dar tu, Decius, - pe tine te întreb acum-, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare vieţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult trâmbiţata forţă a Romei!). Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelalte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor-regele perşilor- a poruncit să fii jupuit (de viu) şi îmbălsămat, spre a le fi (altora) de-a pururi pildă! Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?
 

(Deci, cum rămâne cu „celebra retragere Aureliană”, atât de mincinos mediatizată?! n. a.)
După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case de rând. Or- întreb eu atunci- la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă- dacă nu mă înşel- tot restul vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăznet! Poate să o spună Nicomidia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care mă număr şi eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui- şi de partea drepţilor- purtarea de grijă a lui Dumnezeu! (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvântul lui Constantin către adunarea sfinţilor, cap. 24, 25, PSB, vol. 14, ...). Dacă gânditorii lumii antice au stăruit disperaţi în încercarea lor de a ignora sau exclude durerea umană, suveranii despoţi au intensificat-o, au preamărit-o. În Vatra lumii vechi, durerea a închircit sufletul omului, iar voluptatea l-a caricaturizat. Religiozitatea antică a săltat lumea în golul rece şi prăpăstios al durerii şi al deşertăciunii.
 

Numai Zamolxianismul pelasg, viu, monoteist, ţâşnind ca un torent al vieţii, premergător al Creştinismul a păstrat demnitatea umană între virtuţiile ei fireşti, cardinale, ale trăsăturilor chipului creat, încercând prin suferinţă, credinţă şi jertfă să restaureze asemănarea şi nemurirea prin dragoste după Chipul divin al Atotcreatorului Cosmosului. Zamolxianismul a zămislit în sânul marii Naţiuni primordiale traco-geto-dace, faima Cavalerului trac, dârzenia ilustrului Monarh şi înţelepciunea profetică milenară şi nemuritoare a Elitei spirituale.
Eroii, protagoniştii, sacerdoţii, doctrinarii, iniţiaţii manifestărilor politeiste, antice s-au circumscris ritualurilor fanteziste, panteiste, iluzioniste, provocând sau încercând să promoveze o domnie a bucuriei prin ignorarea durerii, împingând astfel lumea într-un mare vârtej fără scăpare, al suficienţei, al orgoliului, al amăgirii, al temerii, al satisfacţiei deşarte, al nihilismului, al resemnării, al descompunerii.
Budismul a sacralizat durerea sanctificând-o în suferinţă cosmică. Mai departe Hedonismul, travestit în pseudobucurie a adus hegemonia erosului sub diferitele închipuiri false, ca expresie doar a dorinţei senzuale, înăsprind şi mai mult durerea, iar Stoicismul sub masca sa preferată, cinismul în aceeaşi luptă cu suferinţa a căzut în propria înşelare, nerăuşind decât o sfidare, cum spunea marele nostru filosof creştin Nae Ionescu: „o încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care îşi găseşte răsplata mai adesea în admiraţia superficială şi neînţelegătoare a mulţimii decât în adevărata linişte sufletească a înţeleptului, care înainte de orice este echilibru. Cinicul este un orgolios şi de aceea un singularizat între semenii lui. Punctul lui de reazem e în afară; dar nu într-un absolut transcendent, ci în respectul temător al celorlalţi. Formula lui de viaţă nu are valoare circulatorie; nu trebuie să aibă, pentru că satisfacţia lui stă tocmai în prestigiu, şi nu poate da prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toţi oamenii. Este prea puţin ca cucerire pozitivă în problematica bucuriei, nu? Prea puţin şi prea... epidermic. (Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 54). Suma durerilor, plăcerilor, amăgirilor, superstiţiilor, neputinţelor, închipuirilor zeeşti şi umane a adus lumii antice, politeiste, supremul faliment religios.  

Dacă din punct de vedere istoric, moral şi religios de la Zamolxis la Hristos au existat reale asemănări, punţi de legătură fundamentale între lumea pelasgă şi cea creştină, de la Zenon la Hristos s-au înregistrat doar deosebiri esenţiale, ca natură, atitudine sau inspiraţie. Numai incompetenţii au avut sau au o altă părere...  

Stoicismul pritoceşte durerea într-o bucurie negativă, în timp ce Zamolxianismul o primeneşte prin jertfă, asemeni Creştinismului care o întrupează într-o sfântă bucurie şi o mărturiseşte printr-o dragoste hristică înălţătoare.
Răstignirea lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe Cruce a înnobilat suferinţa, dându-i un sens dumnezeiesc, mântuitor.
Răstignirea Domnului a zgâlţâit deopotrivă din temelii marginile Cosmosului şi toate încheieturile omenirii. Suferinţa creştină capătă o altă existenţă, ce nu are nevoie nici de explicare, nici de justificare.  

Răstignirea Mântuitorului aşează lumea creştină într-o atitudine spirituală profundă, prin care Biserica Sa purifică mistic şi ascetic sufletul noii lumi hristice întru veşnicie.  

Sfintele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru, suferinţa Lui pe Cruce a fost acceptată şi trăită, doar ca să ne lase moştenire Suferinţa Sa Sfântă în care să ne întrupăm suferinţa noastră biruitoare.
Aşadar, Zamolxianismul pelasg trece uşor şi curat de la legitimul sacrificiu al nemuririi la Creştinismul jertfitor ortodox şi mântuitor.
Prin Suferinţa dumnezeiască a lui Iisus Hristos s-a trecut la sublimarea suferinţei noastre,a creştinilor ortodocşi, care a deschis Calea mântuirii umane. Aceasta era realitatea vieţii istorico-religioase în lumea romană în care trăia generalul şi viitorul Mare Împărat Dac Constantin. Din acele firi aristocrate, purtătoare de prejudecăţi, de superstiţii, de ignoranţă, de imoralitate, de orgoliu, plini de resentimente păgâne, pătimaşe, vrăjmaşe, laşe şi trădătoare s-au strecurat o parte şi la curtea şi în palatul imperial, complotând şi defăimând, aducându-i mai apoi destul de multă mâhnire şi suferinţă. Pe câmpurile de luptă tânărul şi frumosul comandat de oşti se avânta în locul cel mai primejdios, biruind. Era un războinic falnic, curajos, viteaz, un bărbat cumpătat, strategic şi un iscusit călăreţ, demn de strămoşii săi, neîntrecuţii sciţi. Prin dragostea şi educaţia primită de la părinţii săi daci, prin zestrea sufletească, prin podoaba cumpătării, prin fascinanta putere de judecată, prin înţelepciunea dobândită, tânărul Constantin pe care nimeni nu-l putea întrece în bunătatea, frumuseţea chipului său, a staturii lui, întrecându-i chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu el prin puterea lui, s-a apropiat de Dumnezeu, cinstindu-L mai presus de toate cele create şi existente: aflându-L a fi Mântuitor şi păzitor al împărăţiei şi dătător al tuturor bunătăţilor. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 12, în PSB, vol. 14. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 19-20; 69)  

Referinţele oferite de cronicarii şi marii istorici creştini ai acelei vremi Socrate, Sozomen, Evgarie, Kedrenos, Teodoret, ne ajută să-i redăm Împăratului portretul său cât mai fidel: Împăratul era înalt ca statură, cu gât puternic, umeri laţi şi trup atletic, ceea ce îl făcea impunător, grav şi majestuos; cu o înfăţişare splendidă, frumos la chip şi foarte impresionant, cu ochi de leu, omenos, plin de bunătate, cumpătat, dornic de a face fapte bune, indulgent, gândea liber, era blând, răbdător, generos şi iubitor de armată şi popor, cu spirit al dreptăţii, cumpătat, iertător, suflet mare, spirit neînfricat, mare strateg, profund religios, înţelept în probleme legislative, desfăşurând o mare lucrare legislativă. Punea preţ pe valoarea cercetărilor, a ştiinţelor, a artelor şi , mai cu seamă a literaturii. Era foarte învăţat şi foarte cultivat spiritual, apropiat mult de desăvârşirea umană. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, op. cit., IV, 54)  

Istoricul Sozomen mărturiseşte că Împăratul Constantin cel Mare a fost: primul şi cel mai important dintre împăraţi pentru Biserică. Iosif Vrienios, continuă portretul suveranului spunând că: împăratul Constantin cel Mare a fost primul împărat creştin. Constantin Manassis adaugă că Marele Constantin a fost: primul dintre împăraţi care L-a mărturisit curat pe Hristos. Dositei nu se lasă mai prejos, arătându-l pe Constantin cel Mare, că: pe bună dreptate este amintit ca fiind tată al împăraţilor ortodocşi şi temelie a statului creştin.
În Cuvântul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea consemnează: Numai acesta dintre împăraţii traco-romani L-a cinstit pe Dumnezeul, Împăratul tuturor, cu o excesivă evlavie faţă de El; numai acesta a propăvăduit cu dăruire cuvântul lui Dumnezeu; numai acesta a şters orice fel de urmă de politeism şi a izgonit orice fel de idee de idolatrie; numai acesta a fost învrednicit, şi când a trăit, dar şi după moartea sa de asemenea onoruri, de care nu a avut parte vreun grec sau vreun barbar, dar chiar şi vreunul dintre romani. În completarea celor amintite mai sus de Eusebiu de Cezareea, Paparigopoulos subliniază: Niciunul dintre ucenicii direcţi ai Domnului nu a lucrat mai mult pentru răspândirea şi întărirea credinţei noastre. (K. Manassis, Sinoptică, P.G. 127, col. 306; /Dositei, Cele 12 cărţi, I.1a; /Eusebiu, Cuvântul al IV-lea, P.G. 20, col. 1229- IV, 75, 313).  

Din secolul VIII, avem şi descrierea Sfântului Teofan, care-i aşează chipul luminos într-o corolă a virtuţiilor moral-religioase: Acest bărbat în toate strălucitor, în curajul sufletului, în puterea minţii, în cuvintele sale de învăţătură, în răbdarea sa căutând dreptatea, în dăruirea pe care o avea faţă de muncă, în portul său cuvincios, în curajul pe care-l avea în război şi izbândă, mare în faţa barbarilor, neînvins în războaiele civile, statornic şi neclintit în credinţa sa. (Sf. Teofan, Cronică, în P.G. 108, p. 96). Mult mai târziu, în vremurile noastre mai recente, alţi istorici precum Philip Schaff ni-l schiţează şi el pe Marele Împărat creştin Constantin, astfel: Caracterul lui moral nu a fost fără însuşiri nobile, printre ele aflându-se o curăţie rară a trupului pentru acea vreme, o cumpătare şi o bunătate nemaiîntâlnită. Toate scrierile creştine vorbesc despre înfrânarea sa. (P. Schaff, History of the Christian Church, chapter I, 14, n. 10).  

Cu siguranţă merită să luăm aminte şi părerea teologului olandez Marc Reuver: Împăratul Constantin a văzut în propria sa persoană un slujitor al lui Dumnezeu, împlinind voia Acestuia în absolută ascultare faţă de pronia divină. Era obligaţia lui să asigure credinţa creştină, pacea şi unitatea dintre popoare. Această chemare divină i-a dat obligaţia specială, aceea de a exercita puterea imperială asupra tuturor cetăţenilor care aveau încredere în purtarea sa de grijă. (Requiem for Constantine Kampen, Holland, 1996, p. 30)  

Cu privire la denigratorii, traficanţii şi manipulatorii de orice natură: socială, politică, atee, ocultă ori religioasă, care sunt purtătorii gândirii sterpe şi impostorii cuvântului, ai Logosului, ai Adevărului, ai lui Dumnezeu, nici măcar nu merită să-i băgăm în seamă. de aceea mă voi opri doar la observaţia pertinentă a istoricului francez Louis-Gaston Boissier, în grandioasa sa lucrare, Sfârşitul păgânismului: Din nefericire, atunci când ne ocupăm de marii bărbaţi, care au jucat un rol important în istorie, şi încercăm să le cercetăm viaţa şi activitatea, rareori suntem satisfăcuţi de explicaţiile fireşti. Faptul că oamenii aceştia au ceva diferit faţă de ceilalţi oameni ne face să nu credem că pot să funcţioneze ca simplii oameni. Căutăm motive întunecate în spatele chiar şi celui mai simplu gest, dar în acelaşi timp îi catalogăm în amănunt şi în adâncul gândului lor, pe care aceştia niciodată nu l-au avut. Toate acestea sunt valabile şi în cazul lui Constantin. A existat convingerea că acest om politic foarte capabil a dorit să râdă de noi. Cu cât se dedica mai călduros îndatoririlor sale religioase, expunându-l ca pe un credincios curat, pe atât de intense ajungeau să fie şi încercările noastre de a dovedi că împăratul Constantin a fost indiferent faţă de aceste probleme şi că a fost un sceptic, pe care în realitate nu l-a interesat nicio religie, decât aceea care l-a favorizat mai mult.(L. G. Boissier, La fin du paganisme, Paris, 1914)  

Conducătorul, monarhul, suveranul creştin în conştiinţa ortodoxă îşi exercită /trebuie să-şi exercite misiunea-responsabilitate de stăpân politic, doar cu o înaltă demnitate, şi împlinire a conştiinţei naţionale, dar în acelaşi timp, deopotrivă şi permanent cu smerenie, credinţă şi jertfă, ca demnitatea mistică a conştiinţei moral-creştine, privind slujirea lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat binecuvântarea ocrotirii Neamului şi a Bisericii Sale. Un astfel de Conducător este dator să administreze Imperiul sau Statul care-i este încredinţat, dar, care trebuie axat doar pe persoana Mântuitorului lumii Iisus Hristos. Acest fapt se numeşte Teocraţie ortodoxă, exercitată sub sceptrul ecumenicităţii creştine. Aruncând privirea pe Epistola imperială trimisă de Constantin lui Saporie, împăratul perşilor în care face referire la grija lui Dumnezeu faţă de poporul său, rămânem înmărmuriţi de plăcuta uimire, privind caracterul său profund ortodox, privind demnitatea sa de conducător ales, cum la puţini monarhi creştini, pravoslavnici le-a fost dat s-o aibă, privind mesajul duhovnicesc şi eruditul cuvânt de învăţătură: Păstrând credinţa dumnezeiască, câştig lumina adevărului. Călăuzit de lumina adevărului, dobândesc conştiinţa credinţei dumnezeieşti. Cu aceasta, aşa cum arată lucrurile, cunosc preasfânta religie ca un dascăl al cunoaşterii preasfântului Dumnezeu. Acest cult îl mărturisesc. Această putere a lui Dumnezeu având-o alături, am început de la marginile oceanului şi am înconjurat lumea cu nădejdi, că, după ce toate dispăruseră înrobite de atâţia şi căzute în necazurile zilnice, acestea şi-au primit răzbunarea şi au reînviat exact aşa cum se întâmplă după o oarecare vindecare. (Teodoret, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 24).
 

Referinţă Bibliografică:
ÎMPĂRATUL CONSTANTIN - CEL MAI MARE MONARH AL PĂMÂNTULUI (1) / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1237, Anul IV, 21 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!