Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 1209 din 23 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Constantin Gheorghe NISTOROIU - TRADIŢII ALE SFINTELOR PAŞTI PĂSTRATE ÎN SUFLETUL VÂLCEANULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Când luaţi, fără nici o pripeală, Sfânta Împărtăşanie:  
deschideţi ochii. Veţi vedea, în sfârşit, lumina. Lumina  
este timpul adevărat, iar inima este potirul în care v-a dat  
Dumnezeu, spre păstrare tainică şi rodnică, timpul-lumină:  
deşteptarea sufletului nostru. Învierea!  
Neam al Omului, deşteaptă-te în timpul adevărat! Învie!”  
(ADRIAN BOTEZ)  
 
M-am născut într-o Sâmbătă a Primăverii lui April, Ziua de odihnă rânduită de Creatorul a toate, pentru creaţie şi primenire spirituală a omului, în ajunul Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, în ziua 24, a anului 1954, către prânz, după Vinerea Mare, care atunci a fost şi ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar, care nu se cinsteşte când ziua Sa cade în Postul Mare, ci are onoarea dumnezeiască de a fi sărbătorit şi slăvit odată cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, a doua Zi a Paştelor, adică Lunea din Săptămâna Luminată a Sărbătorilor sfinte.  
 
Bunicii dinspre tata, Marin şi Maria împreună cu feciorul Constantin şi fiica lor Constantina tocmai se odihneau după venirea de la Biserică unde s-a oficiat Prohodul Domnului, adică Patimile Sale şi Răstignirea Sa. După terminarea slujbei, toţi creştinii se întorc la casele lor în costumele sobre de culoare închisă, simbolizând doliul pentru Răstignirea Mântuitorului, dar cu lumânări aprinse, cu tămâie şi cu multe flori adunate de pe giulgiul Domnului din Biserică, unele flori fiind rupte din glastrele gospodinelor, puse imediat în apă şi apoi în ghivece se prind toate şi înfloresc.  
 
Cum ajung acasă, creştinii ortodocşi aprind candela, apoi tămâia, iar bărbatul cel mai în vârstă (în lipsa bărbaţilor, femeia cea mai în vârstă sau oricare, fiică, noră) spune rugăciunea Tatăl nostru în timp ce împrăştie mireasma tămâiei în toate camerele, se închină, sărută Icoanele, copiii care sunt mai mici şi n-au fost la Biserică, pe toţi ai casei, mulţumesc Domnului pentru toate şi apoi se odihnesc. Unii nu apucă să aţipească bine, cum a fost cazul la noi acasă, fiindcă eu mă grăbeam să ies la lumină, să mulţumesc şi eu Domnului şi părinţilor mei că m-au adus în această Ţară a Dacilor nemuritori atât de pătimită, dar şi tot pe atât de binecuvântată.  
 
Mama simţind loviturile mele dese şi accentuate revendicându-mi drumul spre libertate..., pe vremea aceea părinţii nu puteau fi acuzaţi de grija prea mare pentru copiii lor, neexistând responsabili cu consilierea, l-a trezit pe tata să fugă după Moaşă. Agitaţia mea am transmis-o tuturor celor din casă trezindu-i degrabă, dar de data aceasta bucurându-se toţi. Emoţiile mari şi vânzoleala s-au aşternut repede peste coşurile cu ouă roşii, peste cele cu colaci din făină albă ca neaua, peste pâinile mari rumenite, coapte în cuptor ori ţest, însemnate de Bunica Maria pe aluatul în forma pâinii, cu Prestolul, pecetea Sf. Cruci a Biruitorului Iisus Hristos, încadrată în iniţialele: Ii+Hr.+Ni+Ka; aşezate pe masa mare din Odaie, cameră unde se primesc musafirii de soi, toate acoperite cu ştergare curate şi apretate, din borangic, sub privirile atente ale mănunchiului de busuioc aşezat tot de Bunica deasupra Icoanei Maicii Domnului.  
 
Toată această atmosferă de înaltă şi dumnezeiască Sărbătoare colinda apoi din Odaie în cămară, unde se îngrămădeau sarmalele, ceaunul mare cu ciorbă de pui, curcanul rumenit, friptura de vită, de raţă, de gâscă, carnea de berbec sau de oaie stearpă, nu se sacrifica mielul fiindcă după tradiţia strămoşească, zalmoxiană, fătul masculin nu se sacrifica până nu atingea maturitatea, până nu lăsa urmaşi, cârnaţii de porc scoşi din oalele mari de pământ ars, smălţuit (frigiderele clasice), toitanele din argilă, smălţuite, cu lapte prins ori bătut, săculeţii cu brânză atârnând, gogoşile pudrate sau pivniţa plină cu butoaiele care se loveau în burţile pline ca de naştere sau ca luptătorii de samo, cu vinul alb şi roşu de riesling sau otonel, cu butoiaşe sau damigene pline ochi cu ţuică de prună, galbenă ca gutuia ori cele rubinii cu vişinată.  
 
Odaia, cea mai mare, fiind şi cea mai curată cameră a casei găzduia permanent lada de zestre, pentru fete când se măritau, două, trei paturi pline până la tavan, camera măsura 2.40 m, cu macaturi, covoare toate ţesute de mama sub îndrumarea bunicii mele, respectiv soacra ei. Ţin minte când mi-am serbat majoratul mama a scos toate macaturile şi a împodobit gardul curţii cu ele. Erau în total 40. Fiind singurul copil rămas în viaţă (sora mea mai mare cu un an ca mine, Florica se prăpădise la 5 ani, deochiată la o nuntă bogată, fiind cea mai frumoasă copilă din împrejurimile a câtorva localităţi), mama mă considera ca şi fată de măritat, cu atâta zestre. Pereţii Odăii erau îmbrăcaţi cu macaturile cele mai frumoase, cu Icoane încadrate în năframe de in, cu costume populare de toate mărimile pentru gustul şi mândria tuturor celor ai casei, din zonele argeşene şi munteneşti.  
 
În Sâmbăta Mare se mai cocheta puţin cu ultimile pregătiri şi înfrumuseţări pentru cea mai mare Sărbătoare a Cosmosului, iar pe la chindie se mergea la spovedit, cu mic cu mare, de la 7 ani în sus.  
 
În toată Săptămâna Patimilor, creştinii toţi care s-au supărat cu careva se împăcau cerându-şi iertare şi îmbrăţişându-se ca fraţii, aşa încât de Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, întreaga comunitate, ca cea a Apostolilor, era înfrumuseţată prin straie şi prin virtuţi, era o horă a unirii tuturor, bucurându-se deplin întru Cinstirea lui Dumnezeu şi a prietenilor Săi.  
 
Bunica Maria, care a fost Pedagogul meu creştin, de când am mers pe picioare cu ajutorul ei, m-a învăţat închinarea corectă cu semnul Sfintei Cruci: cruce mare, dreaptă, largă, cu pieptul scos în afară, cu falanga mâinii drepte atingând pe umeri, egală şi cu adâncă plecăciune, ca la marii sihaştri. Apoi, m-a obişnuit cu rugăciunile de copil: Înger, îngeraşul meu, Doamne, Doamne ceresc Tată, Tatăl nostru, Cuvine-se cu adevărat, cu slavă şi mulţumire pentru tot şi pentru toate harurile primite.  
 
De la 7 ani, când începe perioada spovedaniei pentru orice copil, ţineam posturile toate integral. Ghiduşiile mele şi supraocrotirea permanentă a Bunicii cu dragostea ei nemăsurată, îmi adăuga mierea bucuriei, care-mi făcea mie ,ca ucenic al ei, atât de drag şi plăcut postul. Bunica mă învăţa să ocrotesc toată frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu, care se revărsa la rându-i în semn de mulţumire, creşterii şi educaţiei mele creştine de mai târziu.  
 
Cina de Vinerea şi Sâmbăta Mare era frugală, aproape chiar lipsea, foamea fiind potolită de gândul Sfintei Împărtăşanii de a doua zi şi de doldora pregătirilor care aşteptau resemnate Lumina Învierii şi banchetul Sfintelor Paşti. Aproape că nici nu dormeam, după ce mă lăia, mă scălda Bunica cu iarbă mare, iasomie şi pelin spre a fi cel mai chipeş cocon în costumul naţional sau în costumul nou de tergal, cu cravată şi batistă albă în buzunarul de la piept al hainei. Trebuia să fiu destul de onorat şi de mândru fiindcă apele Nistrului sfânt se revărsau în venele tuturor Strămoşilor mei de atâtea milenii.  
 
De sărbătoarea Paştelor, la noi în comună, o comună veche atestată de peste şase-şapte secole, toţi locuitorii se împodobeau cu ce aveau mai curat şi mai frumos, de regulă în portul popular, păşind alături de familie cu coşurile încărcate de prinoase, roadele muncii lor harnice şi cinstite. Nevestele frumoase, adevărate Amazoane trace, purtau coşurile acoperite cu ştergare de in ţesute de ele, pe cap sau în mână, iar bărbaţii ţanţoşi ca nişte curcani, cu pălării de fetru şi pană de cocoş la ele, ţineu în mâini sticlele cu vin, scos din butoiul ori damigeana neîncepută din toamnă de la cules, care spumegau de bucurie ca nişte şampanii. Cei care se sculaseră dis de dimineaţă şi se împărtăşiseră, dar mai aveau câte ceva de pregătit sau de îngrijit la treburile gospodăreşti (erau puţini dintre aceştia) erau cei care ne salutau cu: HRISOS A ÎNVIAT! La care noi cei întâmpinaţi răspundeam în cor: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!  
 
Ajunşi la Biserică, Bărbaţii intrau primii şi deşertau într-un hârdău din lemn de salcâm (erau 2-3), vinul ales cu grijă ca de împărtăşanie, dintr-o sticlă, sau două. Vinul sălta în hârdău, în stropi ca într-un joc de căluşari olteneşti sau poate din cauza hărmălăii de amestec, de carcalete, care mai târziu îi turmenta pe unii prea însetaţi sau pe alţii neobişnuiţi. Urmam noi copiii înflăcăraţi de bucurie ca nişte paji de curte regală, apoi Femeile, care scoteau din coşurile pline o pâine de cuptor, doi-trei călăcei cât pumnul unui bărbat de mari şi unul sau două ouă roşii. Din pâinea şi din vinul adus de credincioşi se oferea la ieşirea din Biserică fiecărui creştin copil, adult sau bunic. Celor săraci li se dăruia şi câte un ou roşu.  
 
În Biserica arhiplină trona slujba divină a Sfintei Liturghii, odăjdiile părintelui pe veşmântul alb de lumină, cântecele stranei peste care scânteia deseori ca Porumbelul Sfântului Duh, Imnul Învierii: „HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI, CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND ŞI CELOR DIN MORMINTE VIAŢĂ DĂRUINDU-LE!”.  
 
Când eram elev până în clasa a VIII-a, intercalam participarea la slujbă (atenţia) cu deasa preocupare a aşezării costumului, a cravatei, dacă nodul cade vertical pe deschizătura cămăşii albe scrobite, recent cumpărate de tata, alături de costum şi de pantofii de lac. Când eram în costum naţional ieşeam în faţă să-mi etalez mereu şi să-mi aşez brâul frumos colorat, aşa încât să mă vadă toţi cei din juru-mi. Mă împărtăşam la începutul Sfintei Liturghii, apoi ieşeam în curtea înverzită a Bisericii, după ce goleam o stacană cu vin de la hârdău, licoare îndârjită ca păstrăvii ce ţâşnesc împotriva curgerii apei, luam o bucată de pâine şi cu buzunarele doldora de ouă roşii, mă alăturam colegilor, rudelor, ori prietenilor să ciocnim, să gustăm vinul, să ne veselim, să povestim, să ne lăudăm, să bârfim, despre cine cu cine...  
 
Aşteptam cu nerăbdare masa de Paşte, dar mai mult decât aceasta, hora de la Căminul cultural, unde cunoşteam fete noi, dacă scăpam de anturajul verilor mei: Titi, Ion Chiriţă văr de fraţi, tata soră cu mama lui, locuia în comuna vecină Olanu, de unde provenea şi mama mea Gheorghiţa, un hâtru care semăna în juru-i poantele lui Birlic, păcălind cu glume şi cu oul de lemn sau de câţă (bibilică) pe majoritatea tinerilor veniţi la horă spre a căsca ochii... Nu pot uita nici alte tradiţii ale locului prilejuite de Sărbătoarea Paştelor...  
 
În curtea Bisericii, ciocnitul oulelor roşii era ceva obişnuit. Ciocnea cel care era mai mare ca vârstă sau superior ca forţă, pregătire, pătură socială, astfel: HRISTOS A ÎNVIAT! / ADEVĂRAT A ÎNVIAT!, răspundea celălalt, mai mic în „grad” cum se spune. Eram un privilegiat al Bisericii, fiind iubit de Părintele Gheorghe Mihăilescu, care mă îndopa cu prinoase ca să-mi formez glasul, gustul şi dorinţa de a mă face popă sau cum spuneau Eminescu şi Creangă: să calc a popă; de tata care era Epitropul Bisericii, de cântăreţ şi de consilierii parohiali.  
 
Când am mai crescut şi-mi mijea mustaţa, purtam costum de stofă bine croit, alb, „bleomaren” ori sacou alb la pantalon negru sau albastru, cu cravată din mătase şi batistă din acelaşi material în buzunarul pieptului de la haină. Mă aşezam lângă strană în aşa fel încât să fiu văzut de toţi ceilelalţi, dar mai ales de domnişoarele mai mari de liceu ori de facultate. Uneori eram cuprins de fiorul cântărilor liturgice, dar farmecul şi mireasma de zambilă feciorelnică din jur mă fura deseori încurcând notele şi chiar strana. Nu se supăra nimeni, fiindcă eram progenitura unui tată creştin, singur la părinţi, deci bogat, destul de robust şi foarte respectat, precum şi datorită chipului meu angelic, înrămat parcă într-o armură atletică de Olimp( sunt şi acum la fel de modest!) .  
 
După amiaza, la Căminul cultural, lucrurile se schimbau. Ciocnitul oulelor se făcea pe luate. Adică, cel care spărgea oul, îl păstra pe al lui, dar îl lua şi pe cel spart sau mai era o formulă strategică, numită: zdravănul meu!, care se spunea la începutul ciocnirii ouălelor. Se studiau ambele ouă şi se convenea asupra celui care reclama zdravănul meu! Dacă oul celui care ciocnea se spărgea, dar primise acceptul oului zdravăn, câştiga partida. Vărul meu Titi, care era un mare pişicher în astfel de joc, strângea în jur de o sută de ouă. El nu reclama niciodată: zdravănul meu, fiindcă era sigur pe oul lui de lemn sau de câţă, pe care-l arăta câte puţin, dar nu-l dădea din mână. El convingea, spărgea, strângea şi... atât. Este adevărat că mai erau sărmani şi la noi, fie bătrâni, fie chiar săraci şi la îndemnul meu Titi împărţea creştineşte mai mult de jumătate din ofranda câştigată...  
 
Celălat văr drag mie era Nelu (Ion) Muscalu. Nu, nu provenea dintre muscalii de-a călarea care prădau totul, cum spunea Bădiţa al nostru Eminescu şi nu era mai niciodată cu musca pe căciulă, cum spune proverbul, ci printr-o împrăştiere de seminţe aruncate în numele româneşti, deloc chibzuite, fie ca însuşiri, fie ca porecle... El este aproape un naţionalist mai îndârjit ca mine. Este un povestitor cu un şarm şi un umor nativ desăvârşit. Ne fascina cu peripeţiile de la gazda lui, sasul-ovrei Zil, Zilberg din Sibiu, pe care-l păcălea zilnic, pentru atitudinea lui fariseică. În disputa dintre un ovrei şi un oltean câştigă întotdeauna românul.  
 
După horă, urma un film artistic, unde ne înghesuiam mai mult pe afară, perechi, perechi şi apoi celebrul bal, cu dansuri diverse populare sau uşoare şi nelipsita periniţă. Tata şi mama deschideau Balul cu celebrul vals: Dunărea albastră. Erau magnifici. Tata la un 1,90 m, mama la 1,45 m. O purta val vârtej mai mult pe sus sau chiar în braţele-i largi, ca pe o copilă, care se da de grindă... De la fiecare Bal, nelipsită era Bunica Maria, înaltă, cu părul prins împletit în codiţe pe spate, strâns în coc sub o basma de mătase, cu un impecabil costum popular, însoţită de un baston meşteşugit lucrat, dar nu pentru sprijin, ci ca semn de nobleţe, de distincţie, ca de Stareţă. De fapt orice bunică şi oricare bunic sunt Stareţii familiei lor. Era foarte atentă la fetele care se prindeau în horă lângă mine. Chiar dacă erau frumoase, dar sărace, le atingea uşor cu bastonul şi le apostrofa, amintindu-le să-şi vadă lungul nasului, că nu sunt de mine...  
 
Locuitorii din comuna mea erau deosebiţi faţă de cei din celelalte comune şi sate. În primul rând ei nu au fost colectivizaţi. Bruma de întovărăşire a topit-o foarte repede tata cu harul de Sus. Au rămas puternic legaţi de Biserică şi de omenia lor înfloritoare. La noi era, aşadar, doar clasa ţăranilor-aristocraţi, frumoşi, viguroşi, falnici, harnici, buni goapodari, culţi, creştini evlavioşi, dacoromâni autentici, cu preot-teolog, cu învăţători iscusiţi de Şcoală Normală, cu profesori cu grade didactice, cu Moaşe, veterinar, brigadier silvic, toţi şcoliţi. Gospodarii de frunte, boiernaşii satelor se lăudau cu odraslele lor ajunse la Facultăţile cele mai de seamă de la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov ori Timişoara.  
 
Mare mi-a fost bucuria când am aflat în urmă cu câţiva ani, prin 2009, că şi localitatea mea natală, Bârsoiu a fost reprezentală în Mişcarea Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă (între timp, prin anii multilateral dezvoltaţi, când în Oltenia Mare, cincinalul, dura 20 de ani, Comuna a devenit sat), că au fost mărturisitori care au pătimit în închisorile totalitarismului ateu, mărturisitori ai Tradiţiei, ai Credinţei, ai Jertfei şi Dragostei de Dumnezeu şi de Neam. Filocsera bolşevică nu le mănase şi nu le măcinase chipurile dârze şi demnitatea naţionalistă. Propagandiştii, miliţenii, activiştii nu cutezaseră să-i înfrunte făţiş. Ba mai mult s-au adaptat-resemnaţi situaţiei şi atmosferei localnicilor scrâşnind mereu din dinţi. Mai încolţise ici colo câte o „buruiană” şi câte un „spin” dar au fost repede înăbuşiţi şi călcaţi în picioare.  
 
În afara casei gătită de sărbătoare era balconul plin cu flori de toate cele, cerdacul cu Leandri albi şi roz, muşcatele, apoi curtea noastră mare, înfrumuseţată ca o mireasă: împrejmuită cu gard de ulucă, văruit, cu covorul verde al ierbii mătăsoase, greblat cu grijă ca şi cum mama ar pieptăna cosiţele unei copile răsfăţate şi permanent zâmbitoare, cu pomii văruiţi până la brâu: cireşi, vişini, zarzări, meri, peri, gutui, pruni, piersici, deasupra cărora înmiresmau cerul şi pământul, cu coroanele numai diademe, ca aurele Sfinţilor, cu grădina din jurul casei plină de trandafiri, de zambile, de narcise, de mărgăritar, de iasomie, de liliac, de bujor, de lalele ...  
 
În porţile cele mari de la drum, dar şi în celelalte care dau spre curte sau spre grădini se puneau crengi de fag înverzit, în ajunul Zilei, Sfântului Mare Mucenic Gheorghe-Ocrotitorul Primăverii, flamura verde a nemuririi, ca simbol al veşnicei slave a Mântuitorului Hristos.  
 
În spatele casei erau rând pe rând: curtea păsărilor ţanţoşe în apanajul lor viu colorat: curci, gâşte, raţe, găini, bibilici, vrăjite de fastuoşii cocoşi sau de înfoiaţi curcani care fluierau permanent ca nişte arbitrii de fotbal, cea a bovinelor, a ovinelor şi pe urmă cea a porcilor.  
 
M-am născut în localitatea Bârsoiu, judeţul Vâlcea, aşezată la o răspântie aproape egală ca distanţă de Vâlcea, Drăgăşani, Piteşti şi Curtea de Argeş, zonă de deal cu vii şi livezi, cu păduri întinse, cu gârle multe... După retragerea apelor când ploua torenţial de se cutremurau văile, rămurele de sălcii răsăreau şi-şi aşezau corturile lor verzi şi mărunte în nisipul afânat numai bun de rodire.  
 
Absenţa orelor de Religie din Şcoala Generală şi din Liceu nu s-au făcut simţite, întrucât am făcut cea mai completă catehizare cu Bunica Maria. Tata era un creştin clasic, fără habotnicie, mai mult drept decât credincios, iar mama avea mare evlavie la Măicuţa Domnului. Din casă nu lipseau Icoanele, Biblia, Noul Testament, Cărţile de rugăciune, moştenire din Străbuni, cărţi despre Mântuitorul, una de Colinde şi Sfânta Cruce.  
 
Mama broda pe Iile care le cosea pentru Casă şi pe marginea macatelor deseori frumosul semn al Sfintei Cruci. Pot spune că educaţia moral-creştină primită acasă a fost puternic înrădăcinată pentru perioada atee cuibărită în Liceu şi-n societate, ori scientismul religios întâlnit după aceea în Facultăţile de Teologie, la Sibiu şi la Bucureşti.  
 
La absolvire, după Licenţa în Teologia Ortodoxă, cred că eram un simplu şi amărât Caporal care nu-şi cunoaşte Unitatea sau Regimentul în ceea ce priveşte trăirea creştină. Înrolarea mea profundă şi totală a venit apoi treaptă cu treaptă, după ce am devenit profesor, aprofundând o cercetare temeinic teologică, fără indicaţii ierarhice, bibliografice, după ce am absolvit Facultatea de Filosofie, când i-am descoperit pe Marii Filosofi Români, pătimitori ai Duhului Ortodox întru Jertfa şi Dragostea mistică pentru Dumnezeu şi Neam, alături de Marii Teologi care au adus cinste Naţiunii şi lumii, la rându-le pătimitori. Mai mult decât atât am primit harul divin de a întâlni zeci şi zeci de Mărturisitori Ortodocşi de cea mai aleasă nobleţe, trăire şi demnitate creştină, care au prefăcut prin mistica suferinţei sufletelor lor, temniţele în mănăstiri, unii dintre ei ajungând nu Vlădici eparhiali, ci mari Voievozi ai Duhului Ortodoxiei naţional-universale.  
 
Trăirea mea spirituală s-a împlinit şi după noianul de Mărturisiri Neofilocalice ale Naţionaliştilor Creştini care L-au slujit şi L-au iubit pe Dumnezeu, mai presus de Neam şi aproape în egală măsură şi Neamul, după studiile şi cercetările istorico-mistice, care fac apologia Mântuitorului, a Noilor Sfinţi şi Mucenici din Închisori, precum şi a Naţiunii noastre arhibinecuvântate, cu tot ce are ea mai dumnezeiesc şi mai slăvit în dimensiunea sa ortodoxă.  
 
Însemnătatea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos a crescut profund de la mirajul copilăriei la maturitate, odată cu vârsta spirituală pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit-o, dar nu în cadrul cursurilor şi pregătirii teologico-masonico-scientiste, care te programau executant, servitor, popă de ţară, adică supus austriac întru totul pricopsiţilor Ciocoi cu mitră sau „ proteinelor timpurii”, cum le spune Dan Puric, de pe Moşia lui Dumnezeu, ci când mi s-a revelat Jertfa cea mare şi sfântă a Naţiunii dacoromâne, chiar din Zorii naşterii ei şi apoi pe tot parcursul istoric al chemării şi alegerii sale între Seminţiile binecuvântate, care a incorporat toate categoriile sociale a celor mai aleşi Fiii ai Neamului, adăugând la mireasma Ortodoxiei, credinţa puternică, nădejdea neîntreruptă şi dragostea cea mai curată.  
 
În afara primului fenomen divin al Creaţiei, alte Opt lucruri dumnezeieşti au odrăslit sub soare:  
- alegerea Fecioarei Maria, cel mai desăvârşit Om al Cosmosului, pentru a Se Întrupa Fiul lui Dumnezeu;  
- Întruparea Mântuitorului Emanuel şi Creaţia Sa Hristică;  
- Învierea Domnului;  
- Înălţarea Sa la Ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui ceresc;  
- Mântuirea – Poarta deschisă tuturor celor purtători de Hristos;  
- Ortodoxia – Calea dreptei Credinţei, a Nădejdii stăruitoare, a Jertfei înnoitoare, a Adevărului adevărat şi a Dragostei dumnezeieşti spre desăvârşirea duhovnicească;  
- Parusia Domnului;  
- Judecata de Apoi, care încheie ciclul Creaţiei dintâi, instituind Ziua a Opta – Duminica Veşniciei, finalitatea Creaţiei divine.  
 
Învierea Domnului este cel mai dumnezeiesc Poem al Frumuseţii Întrupării Cuvântului. Dar această Frumuseţe a Învierii nu poate rodi decât în Sublimul absolut al Suferinţei Sfinte. Tocmai de aceea Naţiunea noastră dacoromână este cea mai aleasă, fiindcă Rodul zămislirii veşniciei ei dumnezeieşti înfloreşte din Mugurul divin al Suferinţei Sublime.  
 
Toată Creaţia făpturilor împreună cu Omul creştin ortodox cinsteşte şi preamăreşte Splendoarea Învierii Domnului, care este de fapt şi Învierea noastră a celor ce-L purtăm şi-L mărturisim prin gând, cuvânt şi faptă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos:  
 
Fiecare Rază de soare ţese lumina Învierii dumnezeieşti.  
Fiecare Caier de nor alb împrăştie întunericul nopţii, călăuzind drumul Mironosiţelor.  
Fiecare Pală de vânt se înteţeşte în celelate prăvălind piatra de pe Sfântul Mormânt.  
Fiecare Freamăt de codru aduce Ucenicilor şi urmaşilor lor de-a pururea Bunavestirea Învierii.  
Fiecare Fir de iarbă brodează Mantia de brocard a Împăratului Vieţii într-o dumnezeiască Primăvară a Sfintelor Paşti.  
Fiecare Floare îşi pune corola şi mireasma pe Hitonul de aur al Veşnicului Arhiereu.  
Fiecare Ramură înflorită chiteşte cu adâncă veneraţie Giulgiul gol de unde a ţâşnit Flacăra nestinsă a Celui Prea Sfânt.  
Fiecare Licăr de apă se preface în lacrimi de bucurie, când Arhanghelul Gavriil anunţă: Duminica Învierii.  
Fiecare Stea şi Astru consfiinţesc Aura Purtătorului şi Dătătorului de Viaţă.  
Fiecare Câmpie, Deal sau Munte tresaltă şi dănţuie deodată cu bucuria celei mai mari Minuni a Universului.  
Fiecare Cruce odrăsleşte Rodul biruinţei Sale dumnezeieşti.  
Fiecare Poem se înalţă şi cântă în lumina Sufletului Divin.  
Fiecare Cântare se primeneşte liturgic în Suprema Sărbătoare.  
Fiecare Cugetare aleasă se desăvârşeşte în Psalmii Învierii.  
Fiecare Pătimitor, Martir, Erou, Mucenic, Cuvios, Drept şi Desăvârşit din istorie, dar mai ales Noii Sfinţi ai Închisorilor ateo-totalitare şi-au zugrăvit cununile dumnezeieşti din Sângele scump al Jertfei lor şi din Aura Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.  
 
În Fibra menirii noastre ortodoxe s-au împletit deopotrivă dimensiunea protodacică Profetico-Zamolxiană şi dimensiunea Hristico-Voievodală a dacoromânilor creştini.  
 
Fiecare Închinător ortodox se cuminecă cu Frumuseţea Sublimului Iisus, alături de toate celelalte creaturi care-şi mărturisesc fiorul şi mireasma, grăind într-un nemărginit cor diafan:  
 
HRISTOS A ÎNVIAT !  
Iar ecoul care se înalţă la Ceruri răspunde serafic:  
ADEVĂRAT A ÎNVIAT !  
 
--------------------------------  
TUTUROR PRIETENILOR DRAGI şi PUTĂTORILOR DE BIRUINŢĂ,  
 
Vă urez din lumina sufletului meu să plinească binecuvântarea cerească în familiile iubite, lucrul lor să aibe harul Duhului Sfânt, ocrotirea permanentă a Maicii Domnului în toate cele bune, adevărate, frumoase şi de folos spiritual pentru Obştea cea mare a Neamului. Numai în Crucea Suferinţei se află Frumuseţea creştinului ortodox care înfloreşte continuu din adevărul Învierii Mântuitorului. Numai prin Învierea Domnului, purtătorii de Hristos devin Prietenii Lui. Prietenia este dimensiunea veşnică a Omului frumos-Odă a bucuriei. Prietenia venind de la Dumnezeu, aprinsă de har se dăruieşte şi se jertfeşte nemărginit în dragostea divină pentru cel ales. Prietenia este înmiit mai mare decât legătura de sânge, frăţietate, care are mai tot timpul ceva de revendicat de la celălalt sau de la părinţi. Tuturor prietenilor dragi şi Mlădiţelor Sf. M. Mc. Gheorghe vă urez: La mulţi ani fericiţi, alături de dumnezeiescul:  
 
HRISTOS A ÎNVIAT!  
 
Gheorghe Constantin NISTOROIU  
Brusturi –Neamţ  
Miercurea Mare 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin Gheorghe NISTOROIU - TRADIŢII ALE SFINTELOR PAŞTI PĂSTRATE ÎN SUFLETUL VÂLCEANULUI / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1209, Anul IV, 23 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!