Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 861 din 10 mai 2013        Toate Articolele Autorului

GERMENUL VIEŢII ÎN AŞTEPTAREA PRIMĂVERII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Sentimentele pozitive se cer a fi exprimate şi nu îngropate în adâncul sufletului,” îmi spuse Sonia având o privire care strălucea de căldura unei lumini interioare, ce rămânea ascunsă în tumultul zilei. „Dacă încerci să reprimi manifestarea lor, atunci îţi răneşti singur sufletul cu durere şi suferinţă,” a continuat încercând să mă convingă să ies din „carapacea” mea.  
 
„Nu ai cum să înţelegi modul meu de a fi,” m-am mărginit să îi răspund. „Singurătatea mi-a fost mereu refugiul în faţa unei lumi ostile şi lipsite de sensibilitate. Nu este uşor să îţi porţi povara de gânduri şi sentimente prin mijlocul unor colectivităţi fie indiferente, fie doritoare de câştig material şi nimic mai mult,” am adăugat fără intenţia de a-mi promova punctul de vedere.  
 
Îmi era indiferent ceea ce alţii credeau despre mine şi ignoram cuvintele pe care le auzeam şoptite în urma mea de către diferitele persoane pe care le întâlneam uneori pe stradă sau alteori în locurile publice pe care le frecventam. Niciodată nu mi-am întemeiat imaginea de sine pe reacţia celor din jur. Străin faţă de propriile mele rude, însingurat în mijlocul colectivităţilor de tot felul prin care am fost forţat să trec şi stingher când eram propulsat în centrul atenţiei, mi-am continuat drumul vieţii fără să încerc să câştig bunăvoinţa semenilor.  
 
„De ce eşti atât de dur cu tine însuţi?” reluă Sonia. „Ar fi atât de simplu dacă ai da pe faţă simţămintele nobile pe care le ai în suflet. Cu siguranţă că ai multe de spus, iar oamenii ar reacţiona pozitiv la mesajul tău. Nu încerca să te însingurezi mai mult decât este cazul. Este o cărare dureroasă, ce nu duce nicăieri şi care sfârşeşte în disperare,” adăugă cu căldură încercând să îmi câştige bunăvoinţa.  
 
Dar pe mine nu mă mai interesa să continuăm discuţia pe acest subiect. Cumva, simţeam că nu eram în stare să depăşesc un anumit prag de comunicare cu Sonia. Aveam temperamente diferite, iar mediile sociale din care proveneam se aflau într-o totală contradicţie. Ea beneficiase de privilegiile sistemului pe care eu îl uram, părinţii având funcţii importante în diferitele instituţii ale statului. Eu eram copil de ţărani, crescut împreună cu proletariatul urban al marilor oraşe anexate platformelor industriale ridicate pe datorie şi la repezeală în toate colţurile ţării.  
 
Întâmplarea determinase întâlnirea noastră pe băncile facultăţii, dar separarea era clară, din moment ce repartiţia avea să mă trimită undeva în mediul rural, în timp ce Sonia avea să-şi continue evoluţia în vreun institut de cercetare sau poate chiar într-o înaltă demnitate publică. Tocmai de aceea, consideram lipsită de logică o discuţie ce conducea inevitabil către rădăcinile durităţii mele, mai precis spre ura pe care o aveam faţă de sistemul de privilegii al nomenclaturii de partid, bazate pe ierarhii de slugărnicie şi plecăciune în faţa unor indivizi lipsiţi de demnitate şi competenţă.  
 
Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile ce îmi frământau mintea, Sonia continuă: „Să ştii că mereu sunt posibile mai multe drumuri pe care poţi să mergi. Nu există o cale unică de la începutul şi până la sfârşitul vieţii. De aceea, chiar dacă pentru o vreme ai avut o anumită raţiune să îţi reprimi emoţiile, totuşi contextul este posibil să se fi schimbat. Eşti de acord cu mine?”  
 
„Da şi nu,” i-am răspuns fără să mă împotrivesc. „Uneori deprinderile pe care ţi le-ai însuşit în copilărie te pot ajuta să răzbeşti mai departe când treci prin situaţii similare. La ce bun să se ştie ce gândeşti? De ce să laşi să te trădeze propriile tale trăiri? De ce să te autodenunţi în faţa celor din jur? Cred că este mai bine să nu laşi să se vadă ceea ce te-ar dezavantaja în raport cu regulile mediului în care eşti silit să trăieşti.”  
 
„Nu, nu ai dreptate,” răspunse cu repeziciune Sonia. „Trebuie să ai încredere în colectivitatea din care faci parte, în valorile societăţii în care te-ai născut pe care cumva eşti dator să le susţii până la capăt. Individualismul devine periculos în situaţia în care te conduce la separarea conceptuală faţă de ceilalţi. De ce încerci să fii altfel? De ce insişti asupra liniilor de despărţire ignorând legătura care ne uneşte pe toţi?”  
 
Îmi era tot mai greu să mă exprim. Autocenzura pe care mi-o impuneam funcţiona tot mai dificil. Aproape că ajunsesem la limita de a exploda şi de a lăsa să se reverse revolta pe care o mocneam în suflet de atât de mulţi ani. Dar nu, nu era bine să cedez. Chiar dacă Sonia mă provoca, totuşi trebuia să rămân pe aceeaşi poziţie vigilentă, chiar dacă acest lucru mă costa emoţional foarte mult. Deşi ea părea că ţine la mine, totuşi nu aveam voie să uit faptul că în acelaşi timp ea era o parte a sistemului, a acelei caracatiţe ce distrugea individualitatea, gândirea liberă şi dorinţa de libertate. Agenţii inconştienţi pot fi de multe ori mai periculoşi decât cei care îşi propun să acţioneze în mod deliberat ca susţinători ai sistemului.  
 
Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă. Fără să vreau, am distins o strălucire aparte în ochii ei de un verde asemănător cu smaraldul. Da, era frumoasă Sonia, cel puţin atunci când îşi propunea acest lucru. Trăsăturile fine ale feţei, datorate în mare măsură unei eredităţi citadine, confereau o nobleţe demnă de o altă epocă. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm ţinându-ne de mână prin Bucureştiul interbelic sau poate chiar pe străzile romantice ale Parisului. Poate ne-am fi sărutat îndelung pe o bancă din Cişmigiu, sau mai bine, din Grădinile Tuileries privind monumentalele clădiri ale Palatului Luvru.  
 
Ne-am fi îmbătat de aroma nenumăraţilor copaci înverziţi de-a lungul bulevardului Champs-Elysee şi am fi trecut Sena în dreptul Insulei Cetăţii către Cartierul Latin. Da, ar fi fost minunat să trăim în alt timp şi în alt spaţiu, uitând de toate sistemele totalitare care au mutilat istoria lumii. O evadare dintr-un prezent anost şi lipsit de gust, care la tot pasul duhnea de mirosul greu al prostului gust, incompetenţei şi răutăţii lipsite de sens. Cât de multe aş fi avut să îi spun lui Sonia şi să îmi descopăr adevăratele mele preocupări.  
 
Tulburarea mi s-a citit pe faţă, iar ochii meu au transmis acest mesaj tumultuos, ce nu putea fi exprimat în cuvinte. De fapt, nu trebuia să fie comunicat vreodată către cei care ar fi putut pune în mişcare sistemul de represiune. Nu trebuia să se ştie mai mult despre mine decât că sunt un individ singuratic, mai bine zis un neadaptat, care îşi trăieşte drama propriei sale neînţelegeri şi se destramă în propriul său conflict.  
 
„Despărţirea este inerentă în jocul etern al facerii şi prefacerii universului,” m-am mărginit să îi răspund. „Graniţa dintre individ şi societate rămâne mereu dinamică, supusă schimbării, dar undeva, în esenţa lucrurilor, fiecare dintre noi are o independenţă pe care nimic şi nimeni nu o poate distruge. Este acel spaţiu al libertăţii interioare, inaccesibil chiar şi la cele mai puternice presiuni exercitate din exterior.”  
 
Am făcut o pauză de mai multe secunde, după care am reluat: „Sonia, tu aparţii unei alte lumi decât mine şi nu ai cum să înţelegi sentimentele care mă animă. Oricât de mult ai încerca, amprenta pusă de către sistemul în care ai fost crescută te determină şi te îndatorează să îl susţii. În ceea ce mă priveşte, eu nu aparţin niciunui sistem; nu susţin şi nu sunt dator vreunei colectivităţi pentru ceea ce sunt, fapt pentru care îmi asum un spaţiu al libertăţii pe care îl ţin în mine aşteptând vremuri mai prielnice, aşa cum sămânţa poartă germenul vieţii de-a lungul iernii până la venirea primăverii.”  
 
„Şi pentru tine acea primăvară nu a venit?” m-a întrebat îngândurată Sonia. „Cât va mai trebui să aştepţi până când te vei deschide asemenea florilor atunci când anotimpul cel cald a sosit?”  
 
„Nu ştiu exact timpul şi locul,” i-am răspuns privind către albastrul zării. „Poate nu va mai trece multă vreme sau poate niciodată nu va veni, iar taina pe care o port în suflet se va reîntoarce în ţărână. Nu pot să spun decât că timpul meu nu a venit, iar până atunci individul din mine va rămâne în starea latentă a hibernării în faţa unei societăţi ale cărei valori şi idealuri fie nu le înţeleg, fie nu pot să i le împărtăşesc.”  
 
O ultimă imagine, o scurtă atingere şi o privire de rămas bun, iar drumurile ni s-au despărţit în labirintul întortocheat al viitorului. Ea a urmat calea bătătorită a unui sistem ce îşi recompensează supuşii devenind în timp o persoană de renume, în timp ce eu m-am scufundat în anonimat, lăsând în urmă doar file de jurnal scrise de multe ori neglijent pe bucăţi de hârtie găsite la întâmplare. Destinul meu nu s-a împlinit, iar germenul vieţii îl port încă în suflet în aşteptarea mult doritei primăveri, ce poate va sosi sau poate niciodată nu va mai veni.  
 
Octavian Lupu  
Bucureşti  
10.05.2013  
Referinţă Bibliografică:
GERMENUL VIEŢII ÎN AŞTEPTAREA PRIMĂVERII / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 861, Anul III, 10 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!