Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Georgică Manole         Publicat în: Ediţia nr. 794 din 04 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Georgică MANOLE - DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE: SVETLANA PALEOLOGU MATTA ŞI LUCIA OLARU NENATI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
( I )  
Anul 2012, prin Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, ne-a propus o carte („Existenţa poetică a lui Bacovia”) a cărei conţinut se află legat, în sensul cel mai bun, de spiritul în armonie divină a două dintre „logodnicele stelare eminesciene”: Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati. Textul Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia, intitulat la începuturi „Existence poetique de Bacovia”, reprezintă teza de doctorat a autoarei (susţinută în 1955) şi publicat sub formă de carte în 1958. Aportul Luciei Olaru Nenati la apariţia acestei cărţi, în 2012, este uriaş: traducerea textului în limba română, studiul introductiv, interviul cu autoarea, medalionul biobibliografic, anexele şi îngrijirea ediţiei.  
 
Medalionul biobibliografic al Svetlanei Paleologu Matta, aşa cum l-a conceput Lucia Olaru Nenati, ne arată a fi o luptătoare în înfruntările cu obstacolele vremurilor şi destinului: „Svetlana Paleologu Matta s-a născut la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl său, de origine germano-chiliană, a fost inginer, iar mama sa, ruso-polonă, a frecventat ca studentă cursurile lui Iorga. După experienţa traumatizantă a separării părinţilor, şi-a petrecut anii copilăriei în sudul Basarabiei. Revenind la Bucureşti în urma războiului, a urmat cursul superior, inclusiv bacalaureatul, la Şcoala centrală, după care a frecventat cursurile profesoarei Lidia Cristian la Conservator şi cele ale maestrului Camil Ressu la Belle Arte. Aceşti ani de intense valori formative au fost urmaţi de expulzarea familiei sale în Elveţia (tatăl având această cetăţenie) unde a urmat studii de romanistică la Zurich, cu Theophil Spoeri şi Arnald Steiger, şi la Paris cu Jean Boutiere. În 1955 îşi susţine doctoratul cu tema „Existence poetique de Bacovia”, care a fost publicată în 1958. Urmează intrarea în învăţământ ca profesoară de franceză la licee, timp de 15 ani, şi de literatură şi civilizaţie franceză la Şcoala de interpreţi din Zurich. O docenţă în română în cadrul comparativ o readuce sub veneratele bolţi academice pentru 22 de ani. În 1990 se încheie viaţa sa profesională prin manifestări de simpatie din partea studenţilor într-un entuziasm comun.  
 
Locuind de mulţi ani la Lugano, împreună cu iubitul său fiu, campionul de şah Vladimiro Paleologu, ea a dat la lumină câteva lucrări de mare profunzime şi valoare perenă. Astfel, cartea sa „Eminescu şi abisul ontologic” prefaţată de Nicolae Steinhardt şi apărută la Aarhaus în 1988 a fost reeditată la Bucureşti în 1994 de către „Editura Ştiinţifică” şi apoi la Editura „Augusta” din Timişoara în 2007, fiind primită cu multă preţuire de-a lungul timpului de către spiritele avizate ale culturii române. Al doilea eseu, „Jurnal hermeneutic”, consacrat şi el problematicii eminesciene, într-un cadru lărgit (metafizic-alchimic, social-politic), a fost editat de către Editura „Clusium” din Cluj. Cartea intitulată „Calicantus. Scene din viaţa lui Cristal” îi apare tot la Editura „Augusta” în anul 2005 şi constituie o meditaţie şi o rememorare a unei vieţi în care întâlnirea şi comunicarea cu mari spirite ale culturii sunt comorile cele mai de preţ. Preocuparea pentru universul proustian se materializează prin apariţia în 2011, la Munchen, a cărţii în limba franceză intitulată „Galaxie Proust”. Deşi aflată departe de ţară, în toţi aceşti ani a colaborat constant cu articole şi eseuri de aleasă ţinută intelectuală în publicaţii româneşti ...  
 
O prietenie deosebită s-a legat între Lucia Olaru Nenati şi Svetlana Paleologu Matta, ultima locuitoare în Lugano, Elveţia. Prietenia s-a cimentat pe baza existenţei unor virtuţi literare de ambele părţi, dar şi profilului moral al celor două partenere. Posesoarea unei „eredităţi atât de tulburătoare, de amestecată, în care se simte sângele tatălui chilian, efluviile ruseşti ale liniei materne, reminiscenţele poloneze şi germane din familie, dar având şi acces prin educaţie, prin studiu, prin locuire, la atâtea limbi şi culturi, – germană, franceză, italiană, helvetă – mai fiind în contact şi cu atâtea medii” , rămâi uimit cum de s-a putut manifesta remarcabil şi în cultura română. Vizitată în 2005 de Lucia Olaru Nenati, dialogul celor două s-a transformat într-un interviu publicat în cartea în discuţie. Casa sa, „ ... adevărat locaş al spiritualităţii, în care lucrurile poartă pecetea studiului, a unor relaţii intelectuale de elită, vedem aici cărţi sau fotografii ale unor oameni de mare valoare, dintre care mulţi nu mai trăiesc”, ( ... ), îi dă posibilitatea Luciei Olaru Nenati să transforme interviul într-un regal sinestezic dat de polifonia vocilor interioare, aflate într-o permanentă armonie în relaţia investigator – investigat. Răspunsurile Svetlanei Paleologu Matta nu sunt nici subtile şi nici violente, ele îşi menţin ritmul lin pe care îl propune întreaga poezie eminesciană.  
 
Ambele, „logodnice stelare eminesciene”, după cum le-a gratulat cu ani în urmă Paul Anghel, punându-le pe o listă de „păzitoare a templului eminescian”, dau prin discuţia lor o cale regală în studiul lui Eminescu. Calea Paleologu Matta în studierea lui Eminescu este o adevărată metodă:  
1. se începe cu Heidegger („Ontologia” şi al său „lichtung”);  
2. urmează Kant (eventual şi Platon);  
3. Nietzsche;  
4. se trece la români, primul fiind Vianu;  
5. Călinescu;  
6. Eminescu se începe cu poezia „La mijloc de codru des” (pentru a descoperi iubita);  
7. se citeşte cu atenţie „Peste codru stă cetatea”(are structura „Luceafărului”);  
8. spre final, pentru o bună înţelegere, „Luceafărul”.  
 
Discuţia este plină de referiri la Eminescu:  
1. „şi-n idei e o mare muzică la Eminescu”;  
2. „Eminescu trebuie scos din balcanism şi pozitivism, adică din provincialism, şi redat lumii”;  
3. „de la Ştefan Teodorescu am preluat atât ideea de a-l aplica pe Heidegger la Eminescu, cât şi natura kantiană a lui Eminescu venită dinspre platonicism”;  
4. „am descoperit că Eminescu e imaginaţie fiindcă imaginaţia este facultatea umană cea mai fundamentală, deoarece acolo este şi gândire şi ştiinţă şi tot”;  
5. „Eminescu este tovarăş cu Nietzsche”;  
6. „Eminescu se găseşte peste tot, căci e şi în cer şi pe pământ şi la el sunt şi zei, sunt şi oameni, el este peste tot”;  
7. „deşi l-am citit cu râvnă pe Vianu şi pe Călinescu, am înţeles că pentru Eminescu eu trebuie să lucrez într-o cu totul altă zonă”;  
8. „Draga lui nu era Micle, era fata de la Ipoteşti”;  
9. „Am citit că Heidegger vorbea de „lichtung”, acolo unde se află „deschisul”. Apoi am citit poezia lui Eminescu „La mijloc de codru des”, despre care se spune că era aparent, o poezie veselă, cu păsări, lac, şi cu un luminiş cu apa unde se reflecta cerul şi stelele, dar, o! şi „chipul dragei mele”. Or, eu am aflat deja cine era draga lui”;  
10. „Aşadar, din această poezie unde apare luminişul, apare chipul fetei de la Ipoteşti. Şi-atunci am avut revelaţia! Acolo era Hedegger. Poemul nu mai era unul vesel! Acolo era în centru fata pe care el o caută peste tot şi care îi apare în vise, în Dacia, în Walhala, peste tot şi aceasta este partea cea mai pură a lui. Şi atunci am început să văd!”;  
11. „De aceea este Eminescu un poet tragic, căci el vede moartea în faţă. De obicei oamenii fug de moarte. Dar el nu fuge, o priveşte în faţă – contrar lui Boileau care spune că „nu poţi privi soarele şi moartea”;  
12. „ ... deodată am găsit altă poezie, „Peste codru stă cetatea”, care mi s-a relevat a avea structura „Luceafărului” şi de atunci am făcut să se interfereze tot timpul cele două poeme. Acolo am văzut imagini din „Luceafărul” şi chipul acelei fete despre care Eminescu spune „E o floare de pe mare / Cine cată-n ochii-i moare”;  
13. „Abia citindu-l pe Eminescu care spunea undeva: „Cine eşti tu?”, abia atunci, prin Eminescu, l-am înţeles pe Heidegger!” etc.  
 
Înalta factură intelectuală a discuţiei, ideile prezentate derivate din profilul partenerelor de dialog, ne conduc adesea spre clarificarea unor concepte precum ontologie, axiologie, Timp (nu cel din calendare) sau fenomenologie. Despre ultimul concept, cel al fenomenologiei, Svetlana Paleologu Matta spune:  
1. „este ştiinţa care te învaţă SĂ VEZI”;  
2. „a reabilitat prioritatea sentimentului. Nu cele goale, facile, exterioare, ci sentimentul ca forţă primordială a omului”;  
3. „ne-a învăţat că poeţii mari văd dublu, văd fantastic, văd ceea ce ceilalţi nu văd”;  
4. „fenomenologia nu este nici ceva obiectiv, nici subiectiv”;  
5. „este ceva ce merge în căutarea unui fior”;  
6. „ea studiază fenomenul, ceea ce apare în faţă. De pildă, un scaun este un obiect. Nu interesează culoarea sau mărimea lui, ci doar dacă stau comod pe el, adică contează doar raportul ce se stabileşte între subiect şi obiect”;  
7. „fenomenologia ne mai învaţă că nu există o clipă prezentă, un prezent pur. Ci acesta este o aură a trecutului şi prezentului. Prin aceasta înţelegi mai bine ce înseamnă prezentul şi începi să înţelegi cu totul altfel. Şi Heidegger a zis că prezentul este viitorul care trece prin trecut”;  
8. „fenomenologia te face să înţelegi că totul e o adevărată reţea, nu e doar o linie”;  
9. „ fenomenologia te învaţă că trebuie să umbli cu mâinile curate, nu să faci speculaţie! Trebuie să mergi după nişte lucruri reale, deşi sunt imaginare, dar şi imaginaţia este reală. Aici e o mare mină de adevăr” etc.  
 
Privirea înapoi a Svetlanei Paleologu Matta nu are numai tentă autobiografică, deşi este foarte interesantă pentru cititor, ci şi o evocare a mentorilor sau a persoanelor cu care a intrat în contact. Steriade, Ressu, Lidia Cristian, Mircea Eliade, N. Steinhardt, Constantin Noica, Ştefan Teodorescu, Paul Anghel, Edgar Papu sau George Vulturescu. Despre Nicolae Steinhardt spune: „ ... a fost un om atât de special! El avea o capacitate de a se exprima repede, direct, spontan şi just, cu multă puritate. Era foarte cult şi profund”.  
 
În concluzie, cititorul va descoperi în „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Ed. „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2012, 182p.) o discuţie în care domină disponibilitatea afectivă şi obiectivitatea documentaristică, deoarece, spune Lucia Olaru Nenati, „ ... ne aflăm într-un spaţiu unde parcă sclipesc idei, strălucesc intuiţii şi o lume specială a inteligenţei, a frumuseţii şi, mai ales, a prieteniei, căci pe noi ne leagă o relaţie specială care s-a stabilit mai întâi pe cale epistolară, prin scrisori care au devenit nespus de preţioase, cred, pentru amândouă şi care ne-au dus într-o relaţie de colaborare, şi o anume prietenie profundă, sper, definitivă ... ”.  
 
***  
( II )  
Personalitatea multiplă a Luciei Olaru Nenati, dublată de marea sa capacitate de a empatiza cu autoarea, se poate vedea în traducerea textului despre Bacovia al Svetlanei Paleologu Matta. Un text substanţial, scris sub impulsul conştiinţei că, după cum o spune ea însăşi, „de la Eminescu poezia română este ca o cavitate care nu se va umple decât în epoca contemporană prin două mari apariţii: George Vasiliu – Bacovia şi Tudor Arghezi”. „Existenţa poetică a lui Bacovia”, studiu finalizat în 1958 în limba franceză şi adus abia în 2012 în faţa românilor prin traducerea textului, după cum am mai spus-o, de Lucia Olaru Nenati, are o structură care se bazează pe câteva calităţi ale autoarei: studiile muzicale, cele de pictură şi lecturile făcute cu metodă, după un plan, nu de multe ori sugerat de câţiva mentori. A înţeles de la filozoful Paul Deleanu că dacă „vrei să scrii despre Bacovia trebuie să-l citeşti pe Kirkegaard”. Şi a făcut-o, imediat văzând că „Bacovia este acolo. Adică asta înseamnă să mori fără să mori”. A înţeles de la Arnold Steiger că „nu trebuie studiat Bacovia doar pentru ca să-i acceptăm pe români, ca o concesie, ci că prin Bacovia, de pildă, România devine un adevărat occident”. Tot de la Steiger a înţeles că după Bacovia ar trebui să-l studieze pe Eminescu. Şi a făcut-o!  
 
Victor Teişanu în „Un reper exegetic bacovian” (vezi adevărul.ro), ţine să sublinieze despre această carte:  
1. „avem o primă, cronologic vorbind, valorizare editorială critică a acestui insolit univers poetic”;  
2. autoarea „dovedeşte aptitudini hermeneutice ieşite din comun prin analiza structurilor intime, atât de stranii ale marelui liric din Bacău”;  
3. „de notat mai întâi spiritul apusean, absolut liber, în care este privită poezia bacoviană”;  
4. „exegeta nu ezită să-l aşeze pe Bacovia lângă G. Trakl ( ... ) considerându-i pe amândoi la originea expresionismului poetic european” etc.  
 
Studiul Svetlanei Paleologu Matta debutează printr-o inspirată asociere a categoriei duale Moldova – Bacovia cu alta, arbore ce se usucă – vâsc, semn că poetul de la Bacău va fi supus unui tratament hermeneutic, simultan cu o terapie specifică fenomenologiei: „Atunci când un arbore se usucă de bătrâneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfârşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor est mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizării. Acesta este un semnal de alarmă.”  
 
Autoarea stabileşte bine zona de construit destinul la Bacovia.. Gabriel Liiceanu fixează acest spaţiu ca o zonă –tampon între entropie şi plenitudinea divină. Considerentele lui Liicenu vin dinspre o idee a lui Pascal, aceea că „problema construirii destinului ţine de o situare a omului”, şi care se pliază perfect şi pe credinţa Svetlanei Paleologu Matta, fapt excepţional, exprimată de aceasta încă din 1958. Pascal, foarte bine aprofundat de autoare, dădea omului condiţia de fiinţă medie, cu posibilităţi de a alege între existenţe extreme ale lumii: între zero şi infinit, între nimic şi totalitate, între înger şi demon. Unde se află Bacovia? Ne-o spune autoarea: „Perpetua aneantizare a lui Bacovia este o rană profundă, existenţială, o crestătură în propria sa carne. Răul său este viu şi ia astfel o direcţie. Pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ. Această coborâre este bântuită de viziuni halucinante, infernale”.  
 
Bacovia este văzut şi din perspectivă macrospaţială, mai simplu spus chiar de autoare, dinspe zona geografică Aici pista de lucru a autoarei se transformă într-o punte care face trecerea de la o psihanaliză foarte personalizată la fenomenologie: „Toată această Moldovă istorică a Evului mediu este subconştientul profund al lui Bacovia.( ... ) Dar, surclasată, depăşită de principatul valah, Moldova este o lume care dispare. Încă superioară prin arta sa, prin tradiţiile sale, Moldova, contemplativă, încearcă un refugiu în trecutul său. ( ... .) Bacovia se asimilează cu decăderea Moldovei.( ... ) Dezbrăcat de viaţă, în Sinele său moldav şi patriarhal s-au stratificat vieţile strămoşilor săi, nostalgiile haotice. Plictisul locuieşte în Bacovia, preexistând ca o acumulare seculară de pe vremea voievozilor .( ... ) La Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină. Acesta nu va fi nici marele oraş, „aterio – scleroza globului” baudelaireană, nici zidurile cu culori neutre ale lui Utrillo, ci ceva specific: provincia moldavă cu atmosfera sa tipică, cu barăci vechi de unde emană regrete îndepărtate. ( ... ) Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit de-a lungul generaţiilor.”  
 
Veritabilă demonstraţie de forţă, studiul Svetlanei Paleologu Matta face o fixare spaţială a poeziei bacoviene care poate fi greu demontată pornind de la faptul că întreaga operă ţine ombilical de geografie:  
1. „occidentalitatea la marginea Europei”;  
2. „Bacovia este un occidental la gurile Dunării”.  
Reţinem principalele idei ale Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia:  
1. „trebuie să deconstruim existenţa sa poetică pentru a regăsi în spatele ei un om incomplet, fără bază corporală, ros de contradicţii până în străfunduri”;  
2. „Bacovia este victima timpului nostru”;  
3. „Bacovia = societatea noastră”;  
4. „poet al singurătăţii, discomfortul lui Bacovia se manifestă în chip îndreptăţit prin această nevoie de singurătate”;  
5. „ este cucertitudine ironistul care trăieşte abstract dar care nu poate marca totodată un decalaj între el şi conflictul său care se sfârşeşte tăios şi fără ieşire”;  
6. „de formaţie occidentală ca Blaga sau Barbu, Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească”;  
7. „este produsul unei duble eredităţi – a unui dublu rău – unde criza care conduce la epidemia defetistă postbelică (Celine) se asimilează cu decăderea Moldovei. Beţia, dezolarea pun stăpânire pe ţinuturile moldovene locuite încă de vechii boieri, anacronici, retrograzi”;  
8. „dar nimeni nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia, cu atmosfera ei de ploaie şi descompunere, cu marea sa melancolie apropape endemică”;  
9. „bacovia îi evocă pe decadenţi, pe simbolişti – familia sa spirituală – mai ales pe Verlaine, adică acea faună mereu beată, târându-şi sfârşitul lamentabil al vieţii cu care, de altfel, se compară”;  
10. „frumosul cuvânt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers”;  
11. „ce este acest plumb care dă titlul celei mai bune plachete de versuri a poetului? Acesta este o veritabilă găselniţă a lui Bacovia, un „truvai”;  
12. „plumbul lui Bacovia este prototipul, expresia cea mai deplină a greutăţii, al celui de-al patrulea element: Pământul mort;  
13. „în afară de erudiţia lui Bacovia şi de familia spirituală căreia noi îl ataşăm, el rămâne în subconştientul său legat şi de spaţiul său geografic”;  
14. „ca şi Holderlin sau Baudelaire, şi Bacovia este poetul unei expresii parcimonioase, lapidare”;  
15. „limba lui Bacovia, nonimaginativă, austeră, se explică prin forţa sa foarte apropiată de magia primitivilor”;  
16. „Amor de plumb, întors” – această povară surdă şi apăsătoare – îl exprimă pe Bacovia cel atins până în străfunduri de rău, de descompunere, cel lovit de viciu în însăşi sursa vieţii, săpate de ftizie”;  
17. „el este ceea ce rămâne după, ceea ce trăieşte moartea. Şi este disperarea; Bacovia este un disperat, aici este marele său secret; el este ros de „urât”, acela care înseamnă angoasa”;  
18. „ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrânt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern. Bacovia nu este timpul său, el este în afara lui, exact pentru că el este în timpul nostru – „Timpul de Plumb”;  
19. „în dezechilibrul său, în disproporţia sa, Bacovia nu se află niciodată într-o deplină unitate, ci totdeauna în dedublare”;  
20. „ de ce această plictiseală, acest dezgust la Bacovia? Înţelegem ciudata rană a sufletului său: este vorba mereu de eul său imens care-l macină, tortura de-a se apleca asupra lui însuşi în teribila devorare de sine. Această combustie interioară sporeşte puterea golului care apare şi-i ia conştiinţa prizonieră; or golul este exact corespondentul spaţial al plictisului”;  
21. „pentru Bacovia zăpada este iarnă, moartea existenţei. În ciclul determinismului cosmic ea este o regresie unde viaţa reintră în materie, în starea originală, haotică, a elementelor: potopul”;  
22. „Bacovia este ultimul supravieţuitor, singurul care populează cu existenţă o iarnă”; 23. „această substanţă secundă a lui Bacovia, violetul, se află într-un raport de polaritate vis-a-vis de plumb; pe de o parte, precipitatul greu, pe de alta vibraţia transparentă, violetă a aerului”;  
24. „inima lui Bacovia bate şi ea pentru magie: oglinda conferă violetului său amploare şi reverberaţie cosmică”;  
25. „arta lui Bacovia este atât de pură încât conţinutul emoţional şi expresia sa fuzionează: încărcătura fatidică se mulează în construcţia poeziei şi se repartizează în trei, aşa cum cere tragedia antică;  
26. „Bacovia este condamnat să fie singur. El se asimilează plantei, acestui val de viaţă vegetativă, pasivă, existentă în noi”;  
27. „cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa boală a morţii, cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri”;  
28. „pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ”; 30. „Bacovia este vândut diavolului. Replierea asupra lui însuşi, golul său, plictisul său sunt categoric demoniace”;  
30. „bacovia refuză civilizaţia, însă nu chiar în maniera unui Rouseau, nici în cea a unui Gauguin, plecat către sălbăticie cu scopul de a găsi în flora şi fauna tropicelor, natura primordială”;  
31. „la Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină”;  
32. „Bacovia reprezintă toată Moldova de Jos, decadenţa sa istorică, inhibiţia resimţită biologic chiar prin corp, auditiv prin aceste sunete dizarmonice şi false, ori vizual, prin noroi, prin fum, prin ruine. Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove”;  
33. „fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj”;  
34. „temeiul poeziei sale rezidă în timp şi în muzică”;  
35. „şi totuşi Bacovia rămâne captiv în universul său de plumb;  
36. „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern, al civilizaţiei vădit obosite şi pe care o refuză” etc.  
 
Încheiem cu însemnarea din „Jurnalul” lui Soren Kierkegaard, datată 9 iunie 1847 şi pe care autoarea o aşază chiar la începutul studiului, convinsă fiind că „acestor cuvinte le-a răspuns ca un ecou din celălalt capăt al Europei, un alt martir al existenţei – Bacovia”: „Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atâta timp cât ea rămâne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.”  
 
***  
( III )  
În momentul în care mi-am propus să citesc „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), un studiu excepţional scris de Svetlana Paleologu Matta, mi se părea un lucru foarte simplu. Cunoşteam, în linii mari, evoluţia interpretării operei lui Bacovia, iar prin 2003 sau 2004 citisem atent „Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, carte care m-a făcut să-l privesc un pic altfel pe Bacovia. Acolo se vorbea despre poezia tranzitivă ( sau denotativă), despre care Gheorghe Crăciun spunea:  
1. „este scrisă de tipul liric denotativ, preocupat de cotidian şi nu de transcendent, de mesaj şi nu de limbaj”;  
2. „e directă, democratică, mizând pe metonimie şi nu pe metaforă”;  
3. „s-a născut o dată cu poezia reflexivă simbolică”;  
4. „ea respinge în întregime postulatele „purităţii”, „ermetizării”, „obscurităţii” limbajului din poezia modernistă”;  
5. ”face limbajul cât mai permisiv comunicării, îl deschide făcându-l cât mai verosimil”;  
6. se adresează direct cititorului, apropiindu-se direct de poezia existentă în lucruri”;  
7. „ea nu mai separă lumea în poezie şi real, unde poeziei îi revenea un spaţiu ideal, epurată de concret”;  
8. „are în vedere o sensibilitate umană reală”;  
9.” pactul cu realitatea al poetului tranzitiv este de cele mai multe ori un pact al adevărului, al autenticităţii şi sincerităţii, al mărturiei documentare şi mărturisirii” etc.  
 
Gheorghe Crăciun crede că poezia tranzitivă începe cu Bacovia, cel din „Stanţe burgheze”, la noi, iar din afară cu Witman, Ezra Pound, Pessoa sau Kavafis. În acelaşi timp ne atrage atenţia că:  
1. „depoetizarea programată, crudă, nu este automat poezie tranzitivă”;  
2. „antipoezia, avangardele şi formele de lirism metatextual şi metalingvistic fac parte din alt tip de poezie modernă;  
3. „să nu o confundăm cu limbajul comun”.  
 
Critica a sesizat bine gestul lui Gheorghe Crăciun, acela de a inventa, introduce şi impune conceptul de poezie tranzitivă pentru a apăra generaţia optzecistă care, prin abolirea comunismului în România, stătea suspendată, dispărându-i rădăcina ce-i alimenta aşa-zisul lirism. Gheorghe Crăciun „le-a dat” optzeciştilor o rădăcină, Bacovia. După un timp, vine Lucia Olaru Nenati şi, scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta despre opera bacoviană, adaugă o tulpină nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci chiar occidentalitatea întregii literaturi române generată de ratarea istorică a destinului, după cum bine remarca şi Mihai Cimpoi. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati, contrar uzanţelor, este unul exhaustiv şi permanent lămuritor. Autoarea acestui studiu ţine să precizeze : „Această lucrare apărută fără nici o popularizare şi lipsită de difuzarea firească – afectată deci de factorul ingerinţei istorico – politice în planul sociologic cultural, în primul rând la nivelul esenţial al instanţei de difuzare – a întârziat decenii până să ajungă la cunoştinţa lumii literare româneşti, pătrunzând doar sporadic aici prin diferite modalităţi accidentale, circulând, aşadar, oarecum în samizdat până când a ajuns să fie invocată de importanţi exegeţi ai operei bacoviene ... ”. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati îşi depăşeşte prin dimensiune şi calitate propria condiţie, devenind o adevărată exegeză la exegeză, demersul instituind trei profiluri: Bacovia, Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati  
 
În altă ordine de idei, voi recunoaşte un lucru despre care nu pot spune că ţine de metodă: când iau hotărârea să citesc o carte nu încep cu prefaţa, cuvântul înainte sau studiul introductiv. Fac aceasta din dorinţa de a nu interveni cu şabloane în actul gândirii. Consider că un studiu introductiv citit înaintea textului m-ar influenţa, mi-ar anula posibilitatea de a intui singur unele semnificaţii. Acesta e motivul pentru care scriu acum despre „Cuvântul introductiv” al Luciei Olaru Nenati şi nu înainte de a scrie despre interviul cu Svetlana Paleologu Matta sau textul exegezei acestei autoare.  
 
Cunosc chiar şi ultimele puncte de vedere despre poezia lui Bacovia. Elena Pârlog vorbeşte despre cele trei dimensiuni ale poeziei bacoviene:  
1. prima dimensiune – „intensitatea coloritului”;  
2. a doua dimensiune – „acuitatea sunetului instrumentului muzical ce acompaniază senzaţia”;  
3. a treia dimensiune – „ a plumbului”, care e legată de faptul că sentimentele lui Bacovia au volum, sunt asemenea unui basorelief căruia îi poţi pipăi rotunjimile”.  
 
Altcineva, de la Chişinău, Ivan Pilchin, pune „plumbul” în legătură cu epoca în care apare volumul cu acelaşi nume ( 1916, în preziua războiului de întregire): „ ... este spiritul timpului care domină minţile şi lasă amprenta asupra destinelor umane. E vorba de epoca de glorie a glontelui de plumb ce şi-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial”.  
 
Lucia Olaru Nenati dă cititorului avizat ”lista” celor care au ştiut de lucrarea Svetlanei Paleologu Matta şi au prezentat-o doar „pour le connaisseurs” : Constantin Călin („O exegeză străină despre Bacovia. Dr. Svetlana Matta. Existence poetique de Bacovia” în „România literară” nr. 38, anul IV, 1971, pag. 32), Mihai Petroveanu („George Bacovia”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1969), Edgar Papu („Fiinţa poetului” în „Luceafarul” din 27 noiembrie 1988), Vasile Fanache (Bacovia. Ruptura de utopia romantică”, Cluj, 1994), Theodor Codreanu („Complexul Bacovia”, Biblioteca şcolarului, Editura „Litera Internaţional”, 2003, Bucureşti – Chişinău), Mihai Cimpoi („Secolul Bacovia”, Editura „Fundaţia Culturală Ideea Europeană”, 2005, Bucureşti), Constantin Trandafir („Poezia lui Bacovia”, Editura „Saeculum”, 2001, Bucureşti) sau chiar Ion Caraion („Bacovia. Sfârşitul continuu”, Editura „Eminescu”, 1975, Bucureşti; ediţia a II-a, Editura „Cartea Românească”, 1979), despre ultimul ţinând să precizeze un aspect important : „ ... cu toate că poetul nu dă semne că ar fi cunoscut această lucrare deşi, nota bene!, această sintagmă fusese prefigurată în chiar titlul capitolului „Mourir sans cesse” din cartea exegetei elveţiene”.  
 
Revenind la „lista” de mai sus, autoarea studiului introductiv extrage de la fiecare măcar o referinţă prin care să pună în valoare ideea cunoaşterii existenţei acestei exegeze despre Bacovia:  
1. „Multe din disocierile teoretice şi observaţiile stilistice (câteodată neaşteptat de subtile) ale Svetlanei Matta le consider ca pe un bun câştigat pentru exegeza bacoviană” (Constantin Călin);  
2. „ ... lucrarea ne-a părut remarcabilă prin adâncimea, unitatea şi noutatea interpretării – mai ales la data respectivă – radicală prin ideea unui Bacovia poet al existenţei tragice” ( Mihai Petroveanu );  
3. „Trebuie să mai adăugăm că Svetlana este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre. Această calitate se desprinde încă din cartea de acum două decenii despre Bacovia. Departe de a fi văzut în autorul „Plumbului” un simbolist întârziat, autoarea identifică într-însul – împreună cu Trakl şi concomitent cu el -, pe promotorul întregii lirici expresioniste mondiale” (Edgar Papu );  
4. „ ... este tot ce s-a gândit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea fără continuatori pe măsură”; „meritul capital al autoarei e că arcuieşte peste timp preexistenţialismul creaţiei kirkegaardiene cu acela al modernilor, Bacovia devenind o excepţională punte de trecere” ( Theodor Codreanu ) etc.  
 
Frapată de originalitatea ideilor şi stilul cuceritor al Svetlanei Paleologu Matta, Lucia Olaru Nenati pune accent şi pe viziunea „tinerei doctorese” :  
1. „Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevându-i consonanţele de acest fel şi astfel având capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională”;  
2. „ ... atitudinea poetică bacoviană, aşa cum se petrece ulterior şi cu poezia eminesciană, este evaluată atât cu mijloacele poetice cât şi cu cele filozofice”;  
3. „Pentru evaluarea hermeneutică a profilului existenţial – poetic bacovian, exegeta se sprijină în pătrunzătoarea ei demonstraţie pe nume autorizate ale gândirii europene şi nu numai ( ... ), citând însă şi nume româneşti”;  
4. „Lucrarea conţine idei remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică”.  
 
Apoi, îngrijitoarea ediţiei, descoperă latura spengleriană a autoarei tocmai acolo unde aceasta consideră geografia şi istoria ca mediu determinant, totul pornind de la un spirit al locului (spiritus loci ) european şi unul occidental la marginea Europei, cel moldovenesc. Notează Lucia Olaru Nenati: „Autoarea configurează mai întâi decorul poetic european, cu acea pierdere a paradisului şi cu acea apetenţă a dezintegrării existenţialiste, manifestată, de pildă, în deformarea chipului omenesc în viziunea lui Picaso ori în alienarea „Străinului” camusian, conchizând că „în marginea Occidentului, Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”.  
 
Notabilă este şi ipoteza eredităţii bacoviene duble care adună în filonul identităţii sale emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultimul bastion al Europei” care, după ce a contribuit prin atitudinea unor voievozi precum Ştefan cel Mare, „la structura şi unitatea Occidentului”, a rămas dpă Marea Unire fără statutul demnităţii sale de odinioarîă, devenind o zonă a contemplativităţii şi a refugiului în trecut. Ca atare, fiind aşadar produsul unei duble eredităţi – a unui rău dublu – Bacovia nu poate fi conceput în afara spaţiului său geografic natural, „târgul” Bacăului şi nimic nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia ...  
 
Studiul introductiv completează fericit structura unei cărţi despre Bacovia, Lucia Olaru Nenati scoţând în relief, folosindu-se de argumentări solide, toate punctele tari ce rezultă din textul Svetlanei Matta.  
 
---------------------------------------------  
Georgică MANOLE  
Botoşani  
februarie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Georgică MANOLE - DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE: SVETLANA PALEOLOGU MATTA ŞI LUCIA OLARU NENATI / Georgică Manole : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 794, Anul III, 04 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Georgică Manole : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Georgică Manole
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!