Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Georgeta Resteman         Publicat în: Ediţia nr. 571 din 24 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Georgeta RESTEMAN - LA CUMPĂNA DINTRE „DRAGA” DE VIATA ŞI LUMEA DE „DINCOLO”: EL DESCONOCIDO!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„De unde veneam, şi unde mergeam? Cine să răspundă, când eu însumi devenisem întrebare?” – iată motto-ul pe care l-aş aşeza pe frontispiciul unei cărţi, care, mărturisesc cu toată sinceritatea, merită citită şi aşezată într-un sipet al sufletelor românilor, mai ales ale celor dezrădăcinaţi şi arzvârliţi în lumea cea mare şi plină de necunoscut! „EL DESCONOCIDO”, cartea lui Marin Traşcă, un necunoscut care reuşeşte să se facă cunoscut şi mai bine printr-o suită de relatări ţesute sensibil cu fire de trăiri autentice din propria-i experienţă de viaţă, păstrând intactă cea mai de preţ moştenire a neamului nostru - spiritul şi curăţimea românului adevărat, demnitatea şi dragostea pentru „rădăcinile” din care a crescut „arbore”.  
 
Reuşisem să-i citesc câteva scrieri - pe ici, pe colo, pe unde am găsit „pitit” câte-un eseu de-al lui Marin Traşcă – şi, de la prima lecturare a textelor sale l-am „citit”, l-am descoperit, l-am identificat cu o persoană de o sensibilitate molipsitoare, aş putea spune, dar şi de un realism sănătos, nealterat, prin tot ceea ce transmite într-un mod absolut original, încercând să mascheze cu fineţe zbaterile interioare, garnisindu-le cu picanterii specifice olteanului neaoş căruia Dumnezeu şi viaţa i-au dat, cu siguranţă, mai mult decât ar fi crezut că poate duce. Conlucrând într-o comunitate literar-artistică din Diaspora am constatat, spre bucuria mea, că Marin Traşcă este omul pe care te bucuri să-l ai în preajmă şi care face onoare oricui reuşeşte să-l cunoască cu adevărat.  
 
Cartea am primit-o, în manuscris, de curând şi cum nici prin gând nu-mi trecea că dacă voi începe s-o citesc nu mă voi desprinde de paginile ei până n-o voi da gata, pot spune că n-a făcut altceva decât să-mi confirme ceea ce intuiţia îmi şoptise discret, şi, în plus, cred că am devenit mai bogată decât mă aşteptam prin oportunitatea de a-l cunoaşte pe autorul ei, fie el chiar „El Desconocido”.  
 
Frânturi de viaţă, fărâme de suflet de român nevoit să-şi lase agoniseala, familia, locul unde a văzut răsăritul de soare întâia oară şi-n care, cu trudă şi sudoare a căpătat statutul de OM şi să se înstrăineze pentru a-şi asigura existenţa lui şi a familiei, atât de dragi sufletului său, se regăsesc în pagini umezite „cu apă sărată” - după cum autorul însuşi mărturiseşte, scrise cu cerneală de suflet odrăslit din durere şi dor.  
 
Întreaga naraţiune nu este altceva decât un remember al unor etape existenţiale, remember înfăptuit într-un moment de mare cumpănă, când „Draga” de viaţă îl aruncase pe un tărâm ciudat, acela în care ea însăşi se luptă cu trecerea spre lumea de „Dincolo”. Puntea dintre „a fi” şi „a nu fi” ... cutremurător episod care numai de-l citeşti te înfioară, d-apoi să-l şi trăieşti! În neputinţa de a trece, nici într-o parte, nici în cealaltă, în mintea celui cunoscut ca „El Desconocido” se foiau amintirile şi se aşezau în file de carte în cuminţenia tăcerilor dintre tărâmuri: „[ ... ] începusem a răsfoi o carte a cărei primă filă ne definea condiţia noastră, de gunoieri la porţile Europei, pentru încă douăzeci de ani. [...] Mă pomenii din nou singur, pe peronul din Vicalvaro, unde mă lăsase metroul de Rivas. Mă predaseră din mers, ca pe un consemn de intrare dintr-o lume în alta ... Devenisem parolă pentru schimbul gărzilor, devenisem problemă de stat. De stat pe gânduri! Eram singurul fără bilet. Deşi eu nu spusesem nimănui unde merg, ei deja ştiau, deşi spusesem cum mă cheamă, ei îmi spuneau... El Desconocido, pentru că nu apăream cu două nume.”  
 
El însuşi erou al propriei cărţi, îndemnat de-atâtea şi-atâtea nedestăinute şi nedesluşite decât de sufletul său, ştiind „ce înseamnă să-ţi fure cineva bucăţica de pâine, [ ... ] cum este să fii vândut chiar de cei în care ai avut încredere, să fii minţit cu acte în regulă de către o societate care cu greu îşi va găsi identitatea”, ia calea pribegiei şi începe să numere „destinele ce treceau Dunărea spre locul unde ar putea amăgi seceta abătută în politică şi în buzunarele noastre.” Autorul mărturiseşte: „Mă vedeam cum îngroşam, şi eu, numărul celor ce treceau puntea cea mare dincolo, spre lumea avută, scăpată mai repede de comunismul venit pe nesimţite, dar plecat cu strigături.”  
 
Plecase de-acasă să-şi vândă marfa dincolo de Dunăre, în fostul paradis al lui Tito ... locuise la celebra „Partizanca” cu o istorie personală atârnată legendar de cea a liderului sârb şi fusese prădat, la fel ca atâţia alţi bieţi novici în ale negoţului la tarabă; cunoscuse oameni, caractere, experienţe la care nu se gândise vreodată, nici din greşeală, şi încercase, strângând din dinţi să răzbească spre acel dram de bine la care fiecare dintre noi visează, mai mereu. „Nici nu-mi dădusem seama câte aveam să ascult, dar mai ales, să constat, ideea generală fiind în sensul că politicul, aşa cum era practicat, nu reuşea să acopere nevoile unui popor plecat în bejenie peste Dunăre pentru a căuta o bucată de pâine.” ... Şi, Doamne, câte îi mai hărăzise destinul să trăiască!  
 
„Sârbii deveniseră amintire, poate o amintire incompletă, dulce-amăruie, dar binevenită la momentul când societatea nu-mi oferea altceva, decât dreptul de a lua-o razna prin lume, cu o cruce imensă în spate... Ce-i drept, o clipă, mi-a fost luată de pe umeri, însă cuiele aveau să vină mai târziu, când a trebuit să citesc timp de trei săptămâni un cuvânt turcesc, BISMILAHIRRAHMANIRAHIM(!?), ca după aceea să-l pot spune dintr-o dată, cuvânt care mi-a dat dreptul să stau la rând cu turcii, să mânânc cu ei, să fiu socotit unul de-al lor.” - spune autorul într-un moment în care firul care-i trasa drumul de urmat se răsucise dinspre sârbi, spre turci!  
 
Da, pentru că alt calvar, alte obiceiuri, alte năravuri şi alţi stăpâni îi vor controla existenţa pentru o perioadă, până-n viscere! Un lung şir de scrisori, mai necesare chiar decât aerul cu iz de narghilea pe care era nevoit să-l respire, sunt balsamul care-i alină durerile şi dorul de cei cărora le scrie zilnic: soţia şi cei doi copii, „îngeraşii noştri” cum îi numeşte în jurnalul de care este nedespărţit în fiecare moment de răgaz, atâta cât mai putea să fie dupa 16 ore de muncă. În această secvenţă din cartea sa, Marin Traşcă îşi demască mai mult ca niciunde sensibilitatea, dragostea şi dorul de familie şi, cu toată amărăciunea care pusese stăpânire deplină pe viaţa lui are puterea să-şi releve spiritul naţional şi să-l aşeze-icoană în rânduri adresate soţiei, în ziua comemorării Luceafărului culturii româneşti. Nu pot să nu redau integral acest pasaj, m-aş simţi vinovată în faţa lui Dumnezeu, a Eminescului şi-a dumneavoastră:  
 
„15 iunie (I)  
 
Bunul şi blândul Eminescu m-a ocrotit, am simţit cum coboară peste teii din faţa hotelului şi mi se aşează pe umeri, probabil că doar pe mine mă cunoştea aici, chiar dacă le scrisese el cinci scrisori, Baiazid nici nu a vrut să-l recunoască. De fapt, turcii nici nu ştiu ce este cu ei, nici nu au auzit de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, doar de Vlad Ţepeş, ăsta le-a băgat spaima în oase! Mică, (soţia) crezi c-am luat-o razna? Este de aşteptat, cu atâta singurătate şi stress. Îmi ajunge! Nu blastăm, dar păcatele astea trebuia să le tragă altcineva care m-a făcut să plec de acasă, să-mi iau lumea în cap, să fiu un gunoier la alte porţi, şi să las copiii. Nu eu sunt vinovat! Va veni vremea când toţi or să plătească, noi am plătit destul, şi noi şi copiii. Îţi aduci aminte cum prinţişorul nostru a văzut o portocală şi nu a ştiut ce este, a crezut că este o minge? Mă simt atât de curat în faţa lui Dumnezeu, încât mă încumet să-L visez. Nu ştiu dacă tu ai să poţi citi aceste rânduri, eu în nici un caz! Ştiu că nici vouă nu vă este bine, în schimb, eu mă îndop cu resturi ... Aş vrea să pot mai mult ...  
 
15 iunie (II)  
 
Iartă-mă, Mare Poet, că am scris astăzi sub sigiliul Tău! Simţeam nevoia să stau cu tine de vorbă, aşa cum o fac mereu când sunt singur, iar spiritul tău să mă lumineze şi să-mi lumineze calea. Este o blasfemie dacă te aşez lângă icoană?”  
 
În aşteptarea care-i părea un concert neterminat din simfonia durerii, la poarta dintre lumină şi întuneric, cu un picior pe un tărâm, cu unul pe celălalt, amintiri de tot felul se-ngrămădeau în mintea lui, care mai de care mai dornice să-i umple neputinţa de a face ceva şi a se opune destinului; prin faţa-i răstignită la umbra tăcerii se perindau imagini răsturnate ale vremilor trecute, din anii copilăriei - când Crăciunul numai Crăciun nu era şi trebuia „să-şi ia timpul cu el”, pentru a nu-i măsura adâncimea durerii. „Dacă stau bine şi îmi aduc aminte, şi stau, că altă treabă nu am decât să-mi colind prin gânduri, când eram în faţa tabloului cu trestii şi priveam dincolo de lume, dincolo de mine, înainte de a veni tata, mă uitam la un muşuroi de furnicí care se chinuiau să aducă acasă ultimele grăunţe găsite. Sorescu văzuse o scară în pânza de păianjen şi ordona sufletului s-o ia înainte, că va veni şi el mai târziu, pâş, pâş!” Da, pentru că rădăcinile lui Marin Traşcă nu sunt departe de Bulzeştii lui Marin Sorescu căruia îi calcă, cu mare, mare grijă pe urme în poezia pe care o scrie ...  
 
La poarta amintirilor dezlănţuite, într-un somn al nesomnului, pe-un pat de spital din Madrid stau să capete întâietate şi alte secvenţe de viaţă, inclusiv cele din vremea când a fost forţat de împrejurări să lucreze ca ... miner: „Mă văzui urcând pieptiş dealul Barburei, un sătuc mititel, la o azvârlitură de băţ de Deva, cu ortacii după mine, sau eu după ei, nu mai ştiam, cert este că eram miner de trei zile. Pentru mine, adăstarea în acel loc devenise o terapie de şoc, metodă care se aplica la bolnavi în ultimul stadiu, adică le provoca o zguduială puternică, să vadă dacă rezistă; dacă da, era bine, dacă nu ... Dumnezeu să-l ierte!”  
 
Am parcurs pe nerăsuflate o împletitură fină dintre „trecut” şi „prezent”, în care „trecutul” rămâne „trecut” şi prezentul stă aninat de un fir-de speranţă la graniţa dintre două lumi: viaţa şi moartea. Fiecare etapă prezentată, sincronizată perfect cu evenimentele ei, cu zbaterile şi dezbaterile interioare, evidenţiază, însă, nealterarea valorică a sufletului românului-român şi conservarea comorii celei nepreţuite - spiritul său, iar Marin Traşcă reuşeşte din plin s-o dovedească, nu degeaba este el Marin a' lui Viţu, din Oltenia lui Nea Mărin! Pasaje dureroase chiar, frânturi inedite ale istoriei sale de viaţă, sunt presărate cu expresii şi învăţăminte neaoşe, din zona sa de obârşie, al cărei dor frige, frige, ca focul străinătăţii, bată-l vina! „Ştiam totul, varianta mea, însă nu puteam comunica, nu mă puteam exprima sub nicio formă, parcă nu mai ştiam vorbi, nu mai ştiam gesticula, nu mai ştiam râde. Plângeam ca de un rău făcut cuiva, plângeam poate neputinţa de a fi dincolo de barieră, unde zgomotul e zgomot, frigu-i frig şi caldul cald, viaţa-i viaţă şi nu aţă, pe mosor când nu se agaţă, se destramă-n patru fire, două duceri şi-o venire. Plângeam, deoarece era singurul ceva ce-l puteam face, dar prin care încercam să spun totul.”  
 
Şi spiritul acesta viu şi intact domneşte peste întreaga relatare, în care se simte, fără îndoială,e un adevărat proces de zămislire, din propria-i experienţă, a unor concepte originale şi demne de reţinut ale unei filosofii de viaţă sănătoase şi incontestabile: „Mă furişam de mine însumi şi o luam la goană prin iluzii, ca printr-o scăldătoare binecuvântată de îngeri albaştri; erau îngerii care se aşezau doar pe umerii celor cu fruntea lată şi ochii larg deschişi, celor cu liniştea oferită de nepământeni sau poate de zei. Mă trezii mai bogat c-o viaţă şi mai bătrân cu două, într-o vreme când gri-ul devenise culoare naţională.”  
 
Dacă aş fi întrebată ce m-a impresionat mai mult din „El Desconocido”, sincer, nu aş şti ce să răspund; fiecare filă de carte răsucită între degetele sorţii, impresionează printr-un „ceva” anume, incită la a parcurge mai departe, şi mai departe şi la a descoperi ce urmează, ca în final să culmineze cu a o închide şi a realiza că, în esenţă, ea reprezintă o radiografie fidelă a atâtor şi-atâtor destine dezrădăcinate, dar care şi-au păstrat intacte trăsăturile sănătoase ale viţei ce i-a zămislit, valorile morale şi speranţa. Iar pe parafa „radiologului de serviciu” scrie simplu: Marin Traşcă!  
 
Georgeta RESTEMAN  
Limassol, Cipru  
Iunie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Georgeta RESTEMAN - LA CUMPĂNA DINTRE „DRAGA” DE VIATA ŞI LUMEA DE „DINCOLO”: EL DESCONOCIDO! / Georgeta Resteman : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 571, Anul II, 24 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Georgeta Resteman : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Georgeta Resteman
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!