Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Georgeta Resteman         Publicat în: Ediţia nr. 584 din 06 august 2012        Toate Articolele Autorului

Georgeta RESTEMAN - CIPRU (10) - LEFKARA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O istorie scrisă de „anonime cu mâinile de aur”  
 
Citisem şi auzisem vorbindu-se de multe ori despre renumitele dantelării şi obiecte din argint de Lefkara, dar n-am reuşit să vizitez acest paradis al mâinilor iscusite până de curând, cele câteva ore petrecute aici fiind un preţios dar al copilei mele de Sfintele Rusalii ale anului 2012. Am ajuns relativ repede la Lefkara, localitate situată la 50 de kilometri de Limassol în direcţia Larnaca parcurgând o bună bucată de drum pe autostradă iar apoi, de la Agios Theodoros spre munte (respectiv pantele sudice ale Munţilor Troodos), încă vreo 10-11 kilometri pe un traseu superb. Şoseaua şerpuia printre dealurile calcaroase ornate cu arbuşti, livezi de măslini şi pâlcuri de viţă de vie terasată, toate formând un minunat ansamblu coloristic în nuanţe de verde, împodobind coastele stâncoase precum nişte dantelării croşetate din fire de viaţă. Pe măsură ce ne apropiam şi urcam, pentru că pe toată această porţiune şoseaua trudeşte din greu spre vârful muntelui, în partea dreaptă se deschidea ca un evantai de lumină şi culoare o privelişte admirabilă, cu munţi din a căror îmbrăţişare se năştea, unde şi unde, câte-un sătuc marcat doar de acoperişurile roşiatice şi pereţii albi ca laptele ai caselor.  
 
La un moment dat am zărit Lefkara, aşezată pe coasta muntelui, cu străzile dăltuite în rocile calcaroase şi o arhitectură greu de uitat. Privind-o de la câţiva kilometri, de pe şoseaua tăiată şi ea în munte aveam impresia că ne aflăm în faţa unei minunate pânze măiestrite de Luchian, doar că noi, din fericire pătrundeam treptat în acea lume mirifică pe care urma să o desluşim pas cu pas, pe parcursul unei zile întregi. Timpul petrecut aici ne-a demonstrat că locul acesta înseamnă mult mai mult decât dantele şi argintărie şi că la Lefkara mâinile măiastre au făcut minuni.  
 
Satul pietrei albe – Lefkara – file de istorie  
 
Lefkara („lefka” - piatră şi „ori”- alb, în greacă) – satul pietrelor albe – iată o denumire ce reflectă tocmai aşezarea lui acolo unde rocile de calcar şi siliciu asemenea unor limbi stâncoase, albe, se zăresc ca nişte ochiuri dantelate printre pâlcurile de arbori şi arbuşti din peisajul superb al munţilor din împrejurimi. Casele Lefkarei, construite în stilul arhitectural tradiţional şi ornamentate cu binecunoscuta „piatră de Lefkara” şi acoperişuri din ţiglă de lut dau satului o notă distinctivă. Lefkara este, de fapt, împărţită în două: Pano Lefkara şi Kato Lefkara – satul de sus şi de jos - şi are în jur de 1.100 de locuitori.  
 
Izvoarele documentare atestă existenţa Lefkarei din vremuri străvechi alături de urmele lăsate de diferitele administraţii străine care au domnit în Cipru. Vestigiile arheologice găsite în împrejurimile Lefkarei demonstrează că locurile acestea au fost locuite încă cu multe secole în urmă. În testamentul Sfântului Neofit, născut în 1134 la Drys, lânga Lefkara pe timpul ocupaţiei bizantine, se regăseşte numele actual al satului. Există încă o casă veche cu o singură cameră, în care se spune că Neofit ar fi petrecut ultima noapte cu soţia sa înainte de a fugi din „lume” şi a se călugări. Azi, lângă această căsuţă s-a ridicat o casă mare, modernă, actuala proprietară păstrând însă casa-document şi monument istoric, intactă.  
 
Perioadele anterioare invaziei otomane din 1570 au fost benefice pentru dezvoltarea Lefkarei pentru că, de exemplu, în secolul al XVI-lea localitatea era recunoscută ca fiind cel mai mare oraş din Cipru.  
 
Prin secolul al XIII-lea, în timpul stăpânirii franceze Lusignan, respectiv în anul 1260, Lefkara a devenit sediul Episcopiei Amathus, una dintre cele patru episcopii de pe insulă, unde după instaurarea stăpânirii bizantine s-au refugiat unii episcopi greci, imediat după ce au fost judecaţi de către latini. Pe parcursul dominaţiei veneţiene (1489-1570) Lefkara devenise un fel de staţiune turistică pentru nobilele doamne, care venind aici învăţau meşteşugul dantelăriei şi broderiei, cunoscute sub numele de dantelă de Lefkara - „Lefkaritiko”, de la femeile din sat. Se spune că în această perioadă Leonardo da Vinci însuşi a vizitat Lefkara, de unde a cumpărat o pânză brodată, mare, pentru altarul Domului din Milano. În 1986, pe 19 octombrie, când catedrala milaneză a sărbătorit 600 de ani de existenţă primarul Lefkarei i-a dăruit o broderie similară celei aduse din Cipru de către renumitul pictor.  
 
Odată cu invazia otomană din 1570 Lefkara a devenit loc de refugiu pentru mulţi locuitori ai insulei care încercau să se ferească de ferocitatea năvălitorilor turci. Cu toate acestea, localitatea a fost una dintre primele ţinte ale atacurilor turceşti, existând aici dovezi scrise despre atrocităţile nemiloşilor năvălitori. Tot atunci, un mare număr de locuitori au fost sacrificaţi chiar în incinta Bisericii Sfintei Cruci. Se mai pot vedea şi azi în Lefkara case din satul acelor vremuri, bine conservate, însă multe altele au fost distruse în timpul evenimentelor sângeroase de aici... Faţade din piatră cu puţine deschideri şi cu cele existente bine protejate cu obloane din lemn, curţi interioare în jurul cărora sunt dispuse camerele la nivelul solului stâncos, cu acoperişuri din ţiglă din lut roşiatic, toate dau o notă arhitecturală distinctă acestor construcţii ridicate până în secolul al XIX-lea.  
 
În schimb, după 1878, sub administraţia Coroanei britanice Lefkara a cunoscut o perioadă de evoluţie care a început să schimbe în bine destinele localnicilor. Casele aparţinând acestei etape, dispuse pe străduţele înguste, pietruite, sunt case cu unul sau două etaje, cu magazine la parter, acoperişuri înclinate, balcoane lungi pe faţade, cu decoraţiuni din ghips colorate, elemente ţinând de epoca arhitecturală neoclasică. Începând cu secolul al XIX-lea localnicii nu numai că produceau broderie şi argintării de tot felul, dar au început să le şi comercializeze peste tot în lume. Negoţul cu dantelă de Lefkara a fost întrerupt odată cu începerea Primului Război Mondial, mulţi locuitori fiind nevoiţi să emigreze forţat iar satul a rămas aproape pustiu. De-abia după câştigarea independenţei, în 1960, aici s-a reluat cursul normal al vieţii iar din 1970 turismul a prins aripi, ceea ce a salvat Lefkara de la a deveni o ruină. Satul a cunoscut o perioadă de reconstrucţie, impactul afluxului de turişti în zonă fiind unul pozitiv; s-au ridicat case noi, folosindu-se materiale noi, dar au fost păstrate şi conservate şi clădirile vechi, intacte şi nelocuite, cum sunt de exemplu casele abandonate de către ciprioţii turci din Lefkara după violenţele din 1964. Dar arhitectura tradiţională veche a rămas; din 1978 încoace, Departamentul de Stat pentru Antichităţi al Republicii Cipru a reabilitat multe clădiri istorice, cum este şi reşedinţa Patsalos care găzduieşte muzeul local.  
 
„Lefkaritiko” – un nume înscris în patrimoniul UNESCO  
 
Broderia denumită în greacă „Lace Lefkaritiko” a devenit cunoscută peste tot în lume; dacă la început dantelăriile şi broderiile erau destinate doar împodobirii locuinţelor, încet, încet, cei mai îndrăzneţi dintre localnici au început să cutreiere lumea, ducând cu ei cu colecţii întregi din aceste adevărate măiestrii artistice.  
 
Renumitul stil de coasere-brodare se presupune că s-a împământenit aici, fiind preluat în antichitate de la asirieni. Chiar dacă nu se poate localiza în timp acest meştesug, vechimea lui este incontestabilă; unele obiecte de ceramică veche au încrustaţii şi picturi care imită stilul „Lefkaritiko”. Mult mai târziu, veneţienii l-au „împrumutat” şi au înfiinţat propria lor industrie de dantelărie în insula Burano. Prima şcoală locală de dantelărie a fiinţat aici începând cu anul 1889, iar dantela de Lefkara şi-a recâştigat, în mare parte, anticul său renume continuând să evolueze; alături de modelul tradiţional „Lace Lefkaritiko” au apărut modele noi inspirate din natură (soare, margarete, râuri, etc), graţie priceperii şi dedicării fantastice a femeilor locului. Renumitul pictor Telemachos Kanthos, făcând referire la valoarea acestor opere de artă afirma că „dantela de Lefkara se situează între primele zece tipuri de artă tradiţională, la nivel internaţional”.  
 
Am avut plăcerea să aflăm multe lucruri interesante de la o localnică foarte amabilă, plină de entuziasm, deschisă şi perspicace – aceasta simţind şi apreciind imediat interesul nostru pentru Lefkara şi brand-ul ei, dantela „Lefkaritiko”; astfel am primit informaţii preţioase despre atelierele vechi de dantelărie dar şi despre cele de argintărit, despre evoluţia comerţului cu aceste reale bijuterii ale artei manuale, lucrate în exclusivitate de mâinile femeilor localnice şi ale soţilor lor (argintari).  
 
Deşi la Lefkara se lucra intens minunata dantelă, constituind principala îndeletnicire a localnicelor înainte de ocupaţia engleză (1878-1960), profiturile financiare ale acestora erau minime. Primele care au apreciat valoarea lor au fost nobilele englezoaice care vizitaseară localitatea şi fuseseră fascinate de frumuseţea şi fineţea articolelor.  
 
Cea care a avut curajul să le promoveze în afara graniţelor ţării - asumându-şi toate riscurile care decurgeau din această iniţiativă - a fost Theophila Hajiandoni; în 1896,aceasta a adunat broderii din sat şi a plecat cu ele spre Alexandria, încercând să le vândă. Nu a avut mare succes, dar testase piaţa şi la întoarcere a pregătit un nou lot de produse, ţinând seama de această dată de preferinţele cumpărătorilor din voiajul anterior, plecând din nou împreună cu soţul său în Egipt. La întoarcere, cei doi erau suficient de bogaţi ca să-i determine şi pe alţii să înceapă negoţul cu dantele. Pe la 1900, pieţele egiptene erau înţesate de dantele de Lefkara. Comercianţii s-au îndreptat apoi şi spre alte pieţe de desfacere.  
 
Astfel, încet, încet „Lace Lefkaritiko” a devenit un nume cunoscut în Franţa, Turcia, Grecia, Elveţia, Germania, Spania, Italia, Anglia, în ţările nordice, Austria, Ungaria, etc. A început să apară în standurile expoziţiilor internaţionale din toată Europa. Satul a cunoscut o înflorire evidentă în această perioadă, ceea ce a condus la preluarea şi practicarea acestui meşteşug şi în alte sate cipriote. Comerţul cu dantela produsă aici a îmbogăţit mulţi ciprioţi şi, în timp ce insula cunoştea perioade de criză, zona Lefkara prospera. Toată această creştere economică s-a produs până prin 1929. După momentul marii crize mondiale din anii '30 şi Al Doilea Război Mondial, situaţia s-a schimbat, comerţul cu broderie şi-a modificat traiectul îndreptându-se mai mult spre Anglia, iar după 1960, spre Grecia. Astăzi, comerţul cu broderie de Lefkara are loc aproape exclusiv la nivel local, satul fiind zilnic vizitat turişti ciprioţi şi din întreaga lume. Încă, femeile cu mâini de aur de aici mai brodează, le-am văzut peste tot şi ele au fost anonimele care pentru cel puţin un secol au scris istoria prin „Lefkaritiko”.  
 
„A şti să lucrezi Lace Lefkaritiko este o artă – ne-a spus doamna Maria, minunatul nostru ghid prin lumea broderiei – şi nu oricine stăpâneşte tehnica originală pentru a ajunge la nivelul superior al creaţiei; cele mai multe lucrătoare ştiu cum s-o facă, dar unele... doar improvizează.”  
 
La început, broderia se lucra pe o pânză de bumbac, mai groasă, produsă la nivel local, apoi pe o ţesătură din import, subţire numită „hases” şi fir de bumbac - „bakaris”. Mai târziu, firul folosit pentru brodat a fost din mătase. Distinsa doamnă Maria ne-a prezentat uneltele folosite în broderie – o pernuţă pe care este fixată o placă din lemn, de 20x30 centimetri, câteva bolduri (ace) speciale pentru prinderea şi menţinerea broderiei pe pernuţă, foarfece, o riglă pentru măsurarea distanţelor, un ac subţire de cusut şi un degetar. Când te gândeşti la simplitatea uneltelor şi la minunile care se pot face cu ele, graţie imaginaţiei şi măiestriei acestor femei nu poţi decât să te înclini în faţa mâinilor lor de aur!  
 
Broderiile sunt proiectate pentru a crea lumină şi umbre, culorile firului cu care se coase nu sunt stridente, dimpotrivă, culori dulci, predominant alb şi bej în mai multe nuanţe; ambele feţe sunt la fel, nu le poţi distinge una de cealaltă, au o geometrie perfectă a modelelor, se foloseşte un singur fir iar marginile sunt bordate cu o dantelă fină, croşetată tot într-un singur fir. Este un lucru manual extrem de migălos, care cere o atenţie sporită şi-n care femeile Lefkarei şi-au ţesut, cu certitudine de fiecare dată, sufletul, pentru că, aşa cum se spune, nimic nu iese mai frumos decât un lucru în care pui suflet... Ceea ce este îngrijorător pentru minunatele artiste anonime este lipsa de interes a generaţiei tinere pentru meşteşugul ce ele l-au moştenit din străbuni. Datorită faptului că „Leftaritiko” este unul dintre cele mai reprezentative eşantioane de artă populară din Cipru dar şi graţie faimei sale, la 30 septembrie 2009 aceaastă capodoperă manuală fost inclusă în lista reprezentativă UNESCO – patrimoniul imaterial al culturii umanităţii. Doar două forme de artă tradiţională de acest gen – „Leftaritiko” şi un alt produs croat – se pot regăsi în listele UNESCO.  
 
Când am intrat în Lefkara am parcat maşina în partea de sus a localităţii, pentru că străzile sunt aici foarte înguste, toate coboară spre Kato Lefkara, adică Lefkara de Jos, care este aşezată în acelaşi fel, pe coasta muntelui dar înspre baza lui, alături de alte câteva sate din împrejurimi. Parcă sunt nişte terase pe care în loc de butaşi de viţă sunt case dăltuite în pântecele munţilor şi răsfirate până jos la poale, unde se oglindesc cu toată frumuseţea lor în apele unui lac: „Dhypotamos Dam” – o amenajare hidrotehnică datând de prin anii '80, unde pe parcursul anotimpurilor în care mai şi plouă se adună apa, zăgăzuită de un baraj.  
 
Voiam să ajungem mai întâi la biserică, dar de cum am intrat pe una din străduţele ceva mai largi ale Lefkarei, zeci de magazinaşe cu articole artizanale specifice, superbe dantelării lucrate manual, souvenir-uri purtând insemnele localităţii şi nu în ultimul rând, feţele zâmbitoare ale localnicilor - care, trebuie să recunosc, pe lângă faptul că sunt nişte meşteşugari desăvârşiţi, sunt şi negustori de excepţie – ne-au stricat planurile!  
 
„HARRYS & MARIA LOIZU” este prăvălioara care te întâmpină de cum intri pe străduţa care arată ca un Lispcani veritabil al Micului Paris şi nu poţi să nu intri să vezi şi să cumperi ceva, pentru că proprietarii sunt de-o cuminţenie sufletească şi de-o amabilitate nemaiîntâlnită. Maria, o doamnă simpatică şi cu un zâmbet larg, cald, primitor ne-a întămpinat cu un „Iassuuuu”, salutul tradiţional, şi ne-a poftit înăuntru. Pe terasa din faţa prăvălioarei puteai admira zeci de broderii în toate culorile şi de toate mărimile, expuse cu mare artă alături de alte obiecte tradiţionale, umbreluţe dantelate, standuri cu cărţi poştale cu imagini din localitate şi tot felul de souvenir-uri, care de care mai atractive. Când ne-a auzit vorbind româneşte nu a fost nevoie să ne întrebe de unde suntem pentru că ne-a salutat cu „Bine aţi venit!” în limba română şi ne-a spus imediat, într-o engleză impecabilă că ştie multe lucruri frumoase despre România şi români şi că are o foarte bună prietenă, Adina, avocată în Nicosia, „o superbă româncă din Sibiu”.  
 
Ne-am simţit foarte bine în compania Mariei şi-a soţului ei. Am aflat de la ea despre tradiţia şi tehnologia folosită în producerea broderiilor de Lefkara, cu mândrie locală vizibilă. Este fiica unor meşteri neîntrecuţi, în broderie - mama şi confecţionarea obiectelor din argint - tatăl. Aşa am aflat că în Lefkara nu există familie care să nu aibă aceste moşteniri, fie că le mai practică, fie că nu. La loc de cinste într-o vitrină luminată, alături de exponate vechi şi de o frumuseţe aparte ne-a arătat fotografiile părinţilor, care avuseseră ateliere în care practicau aceste meşteşuguri. A luat apoi câteva lucruşoare brodate superb şi ne-a prezentat, ca o adevărată profesionistă, istoricul broderiei de Lefkara. N-a ezitat să amintească de trecerea lui Leonardo da Vinci prin la Lefkara şi de şederea nobilelor veneţiene aici pentru deprinderea acestui meşteşug, modelul achiziţionat de pictor denumindu-l „model da Vinci”.  
 
Soţul ei, cu o faţă jovială şi foarte simpatic a continuat dialogul şi ne-a povestit despre meşteşugul argintăritului. Pentru că dacă femeile cos şi brodează, la Lefkara bărbaţii măiestresc argintul în diverse forme: cădelniţe, canistre pentru apă în forme superbe, tacâmuri din argint, icoane, alte obiecte de cult. Încă şi azi arta prelucrării argintului este înfloritoare la Lefkara.  
 
N-am plecat fară să cumpărăm ceva, bineînţeles, pentru că totul era minunat iar gazdele nemaipomenite. Maria, drăguţă şi cu o afinitate vizibilă pentru români ne-a îmbrăţişat la plecare, mi-a dat o carte de vizită şi câteva ilustrate cu Lefkara, cadou, care m-au impresionat prin mesajul transmis; le alesese ea însăşi, astfel: prima, o imagine de ansamblu a localităţii în care se zărea, spre poalele aşezării, casa ei, o alta cu biserica şi a treia, cu obiecte meşteşugite de locuitorii Lefkarei. Aşa mi s-a confirmat pentru a nu ştiu câtea oară care sunt lucrurile cele mai importante din viaţa ciprioţilor de aici: tradiţia, familia şi biserica.  
 
Străduţa şerpuia printre casele placate cu piatră de Lefkara ca o terasă săpată în creierul muntelui, iar pe de-o parte şi cealaltă, ciorchine de prăvălioare, care mai de care mai cochetă şi asezonată cu feţele zâmbitoare ale proprietarilor. La un moment dat, în faţa uneia dintre ele, pe un scăunel o doamnă în vârstă - undeva între 70-75 de ani - stătea ghemuită şi cosea... M-am apropiat de ea, am salutat, a răspuns în greacă prima dată şi apoi, cu o iuţeală uimitoare s-a ridicat, a început să vorbească în engleză, cursiv, fără a se opinti în rostirea cuvintelor şi ne-a poftit înăuntru. Aici totul era simplu, se simţea vechimea clădirii nu numai în aspect, dar şi în atmosfera care te ducea cu gândul cu secole în urmă. Simplitatea prăvăliei avea tâlcul ei: tot ce era expus acolo era lucrat de bătrâna doamnă, care însă se mişca precum o zvârlugă dintr-un colţ în celălalt al prăvăliei ca să ne arate toate modelele. Mărturisesc că ne-a impresionat foarte tare această femeie şi după ce am negociat, bineînţeles preţul, am cumpărat câte ceva, pentru că merita s-o facem!  
 
Dar la Lefkara poţi gusta şi cele mai diversificate feluri de rahat, probabil o moştenire a ramurii turce din populaţia veche a satului... Există pe aceeaşi străduţă cu prăvălioare şi spaţii în care se produc şi se vând aceste delicatesuri, cunoscute sub numele de „loukoumi”. Priveşti cum mâinile harnice îşi desăvârşesc misiunea şi apoi te servesc cu un zâmbet larg, alături de un pahar cu apă rece ca gheaţa, încât ţi-este imposibil să-i refuzi.  
 
Pentru a ajunge la biserică trebuia să coborâm. După cum am mai amintit, tot satul este aşezat în pantă, unele străduţe chiar coboară abrupt, altele sunt cu scări, construite din aceeaşi piatră emblematică pentru localitate şi zonă şi, aş putea spune că şi pentru Cipru. În faţa unei clădiri superb vopsite în galben şi cu tâmplăria în albastru – care se vedea clar că a fost recondiţionată recent, ne-am intersectat cu un grup de turişti americani cărora ghidul chiar le dădea indicaţii cum să ajungă la biserică. Am folosit prilejul ca să aflăm mai multe informaţii despre acest lăcaş, pentru că nu găsisem nici un ghid local în limba engleză, toate pliantele erau numai în limba greacă.  
 
Creştinătatea „respiră” prin fiecare ungher al Lefkarei  
 
Arhitectura clădirilor din Lefkara încântă ochiul vizitatorului, nu sunt înalte, cu acoperişuri din ţiglă de lut roşiatică, toate placate sau dublate cu piatră de culoarea nisipului auriu, cu obloane din lemn natur, lăcuit sau vopsit în culori asemenea pietrei sau asortabile cu aceasta, ornamentate cu flori de toate felurile care zâmbeau de peste tot de parcă le mângâiase penelul unui pictor; locuri de popas încântătoare, cu bănci din lemn în combinaţie cu fier forjat, umbrare din flori şi plante exotice, muşcate uriaşe - ciorchini de floare - se aflau din loc în loc la intersecţiile străduţelor sau în apropierea principalelor obiective de vizitat.  
 
În inima satului se găseşte biserica, o bijuterie arhitectonică a secolului XIII, pe care este vizibilă patina timpului. Biserica Sfintei Cruci are altarul din lemn sculptat, realizat în 1760. După cum spune tradiţia, în altar se pastrează o cruce mare, din argint, purtând pe ea o bucată din lemnul sfânt.  
 
M-a impresionat stilul în care este construită, apropiat de stilul gotic, deşi nu în totalitate: coloanele şi arcadele din interior păstrează linia gotică şi deasupra intrării, ceea ce-i dă o notă diferită faţă de alte biserici, se află balconul repartizat pe două nivele, probabil separat, pentru bărbaţi şi femei. Cred că biserica se afla în plin proces de restaurare a picturilor interioare pentru că numai bolta şi puţin din pereţii laterali aveau picturi, în rest, la înălţimea unei camere obişnuite pereţii sunt împodobiţi cu tablouri vechi, foarte valoroase. Stalurile, pe cele două şiruri - pentru femei şi pentru bărbaţi - sunt confecţionate din lemn sculptat de o formă superbă. Iconostasul, parcă este un adevărat spectacol de icoane vechi şi dantelării din aur şi argint ce le împodobesc, dându-le strălucire. Am înţeles de la ghidul grupului de americani că majoritatea icoanelor sunt foarte vechi şi provin din Grecia. De la intrare şi până la altar, deasupra căii de acces, candelabre din cristal şi argint sau argint aurit de o rară frumuseţe încântă ochiul într-o îmbrăţişare de lumină dulce.  
 
Fiecare colţ din Lefkara este îmbogăţit spiritual prin mici capele de valoare istorică, desprinse din structura caselor de locuit şi demonstrând, încă o dată, aplecarea spre creştinătate a întregii suflări a satului din antichitate şi până azi. Dacă priveşti satul acesta ca pe un tot, el reprezintă un adevărat muzeu permanent, plin de viaţă, pentru că oriunde ajungi ai ocazia să întâlneşti vechi şi nou într-o împletire absolut superbă.  
 
Dar cel mai reprezentativ eşantion al artei şi folclorului la Lefkara este Muzeul de artă şi folclor, un conac din secolul al XIX-lea (reşedinţa Patsalos), unde dacă intri simţi că timpul s-a oprit undeva în trecut. Tot ansamblul de mobilier vechi, sculptat, oglinzi înrămate în cadre de lemn dăltuite cu măiestrie, costume populare şi nobiliare alături de colecţia inedită de broderii dantelate sunt zestrea culturală a localităţii de care, mărturisesc cu toată sinceritatea, eu m-am îndrăgostit.  
 
Împrejurimile Lefkarei sunt numai bune pentru relaxare, cu sate frumoase, curate şi ademenitoare, chiar dacă le priveşti numai de mai departe: Vavla, Ora, Meline, Odou, dar şi Vavatsinia şi Vavatsinia Ayious, care sunt situate tot la mare altitudine. N-am intrat să le vizităm îndeaproape dar parfumul Lefkarei şi dantelăriile ei au reuşit să ne fascineze în mod deosebit şi să lase aceeaşi impresie plăcută asupra întregii zone atât de superbe de la poalele Troodosului. Cred că dacă aş vizita insula şi aş alege unde să petrec majoritatea vacanţei, cu siguranţă, acel loc ar fi LEFKARA!  
 
Georgeta Resteman  
Limassol, Cipru  
iunie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Georgeta RESTEMAN - CIPRU (10) - LEFKARA / Georgeta Resteman : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 584, Anul II, 06 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Georgeta Resteman : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Georgeta Resteman
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!