Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   



Georgeta RESTEMAN - ANATOL COVALI ŞI „VÂLTORILE SUFLETULUI” SĂU ÎN „ROGODELE”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu în fiecare zi ţi-e dat ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către tine şi să-ţi dăruiască bucuria de a te răsfăţa în leagănul cuvintelor cu cărţi pe care n-ai visat vreodată că o să le poţi ţine în mână, şi, mai ales, să te înfrupţi pe săturate din frumuseţea miezului lor artistic! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că se pot întâmpla astfel de miracole, chiar dacă trăim într-o lume mizeră şi ignorantă, în care strălucirea aurului şi goana după avuţie au suprimat, în mare parte, grăuntele de frumos din care ar trebui să se hrănească sufletul pentru a putea supravieţui departe de orgolii, prefăcătorie, ură şi minciună. Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu poştaşul la uşă, aducându-ţi un colet cu cărţi?! „Aş vrea să vă dăruiesc cărţile mele, dacă acceptaţi şi-mi daţi o adresă” îmi spunea domnul Anatol Covali cu puţin timp în urmă şi n-a pregetat, distinsul poet, să-mi trimită nu mai puţin de 24 de volume de poezie sub semnătura Domniei Sale.  
 
Fiecare volum poartă amprenta artistului şi poetului pe care l-am descoperit, din păcate, doar de curând, cu dedicaţie scrisă cu migală şi artă, în care am găsit şi o explicaţie sumară asupra conţinutului fiecărei cărţi în parte. Când scrii cu atâtă dăruire nu mai puţin de 24 de dedicaţii, fără să semene una cu alta, cu siguranţă, că o faci cu dragul cuvintelor pe umeri, dorind să croieşti, din condei, o direcţie de mers pentru viitorul cititor prin labirintul cuvintelor pe care le-ai plăsmuit cu migală şi dragoste, aşezându-le în sutele de poezii scrise de-a lungul vremii ...  
 
Odată dezmeticită, după şocul produs de primirea nepreţuitului cadou purtând încărcătura specială a unei întregi opere de valoare nu numai literară, ci şi spirituală, morală şi istorică, înmagazinând trăiri unice, reale, speranţe şi deznădejdi, agonie şi extaz, iubire şi resemnare, şi câte alte stări care au pus, de-alungul vieţii, stăpânire pe sufletul distinsului şi neobositului creator, am rânduit volumele în ordinea apariţiei şi m-am lăsat purtată pe aripile poeziei în universul interior al domnului Covali. Îmi mărturisea, Domnia Sa, tot într-o scurtă conversaţie atunci când dezbătusem aplecarea noastră spre poezia în „dulcele vers clasic”: „Trăim cu speranţa şi nici eu nu mă las! Am să scriu până în ultima clipă." Ce poate fi mai concludent pentru a sublinia locul pe care îl ocupă creaţia literară în sufletul şi viaţa poetului?!  
 
În liniştea căsuţei de la poalele Vlădesei am pornit păşind uşor pe cărările mărginite sublim de vers în intimitatea volumului „Vâltorile sufletului” apărut în 2006, la editura Bibliotheca din Târgovişte, „avertizată” de autor prin dedicaţia frumos caligrafiată într-un scris-oglindă de suflet: „Una din primele mele cărţi publicate, Poetei Georgeta Minodora Resteman, cu prietenie”. Mi-am dorit să lecturez, rând pe rând, fiecare carte în ordinea publicării pentru a desluşi parcursul poetic în simbioză cu trăirile autorului de-alungul carierei sale literare, poate şi din cauza faptului că sunt născută sub semnul zodiacal al analizelor minuţioase şi profunde, ordonate, cum ar zice cineva, „ca la carte”.  
 
Primul impact, prima surpriză: un nou gen de poezie în formă fixă, denumită de autor „rogodel”, un reuşit experiment care a pornit de la gazelul clasic, ajustat în propria-i gândire literară, elementul de noutate fiind rimele interioare în versurile în care în gazelul clasic nu rimează. În lămuririle pe care le adduce cititorului de la bun început, poetul explică: „Volumul de faţă, care cuprinde gazeluri de factură românească, adică melodioase ca limba română şi pe care le-am numit ROGODELE (ROGODEL), cuvânt cu etimologie necunoscută (deci poate fi şi dacic) şi care înseamnă «fructe mărunte, poame de tot felul», în limbaj poetic: poezii scurte şi variate, ca temă şi ritm, o nouă formă fixă pe care o propun literaturii române”. În momentul lecturării, nu ştiu de ce am fost tentată să fac o asociere a noului gen liric propus de domnul Covali, ROGODEL-ul, cu un fel de rugăciune a sufletului, melodioasă, cântată, doinită ... şi pe măsură ce m-am adâncit în lectura mi-am dat seama că nu am greşit deloc!  
 
Cele 100 de poezii cuprinse în volumul „Vâltorile sufletului” sunt scrise în linia melodică dictată de trăirile autorului şi armonizată în ritmul baterii şi zbaterii unei inimi mari cât întreg universul. „Primăvara poemelor” lui Anatol Covali începe cu o „arie din opera tristeţii” poetului „cântată” pe notele durerii ... Consider absolut necesară redarea întregului „aranjament orchestral” al poeziei pentru a vă edifica asupra formei, dar şi asupra mesajului noului gen liric propus de Domnia Sa, Poetul:  
 
„Ce primăvară tristă era în acea vreme  
care părea că-n iureş sosise prea devreme!  
Nu se-auzeau nici cânturi,  
nici sevele-n frământuri,  
doar lacrimi sugrumate tâşnite din blesteme.  
Ţi-am spus atunci în şoaptă:  
nu renunţa, aşteaptă,  
înfruntă îndoiala perfidă, nu te teme  
şi-atunci peste înfrângeri  
or să coboare îngeri  
ca liniştea-mpăcării încet, încet s-o cheme...  
De-atunci sufletu-mi plânge  
şi firmituri doar strânge,  
iar inima rănită de dor de-abia mai geme  
pe când din amintire  
torc fire după fire  
şi le înnod zadarnic făcând din ele gheme,  
căci vechea primăvară  
revine iar şi iară  
doar în grădina tristă a tristelor poeme”  
 
Şi cum ai putea să nu mergi mai departe alergând printre versurile pline de har prin grădina poemelor răsădite cu migală în sufletul poetului, care, torcând fire de simţire din caierul vieţii îţi aşterne sub priviri covor de mărgăritare preschimbate în cuvinte în tot restul volumului?!  
 
Mi-am făcut o cafea mare şi aromată, simţind nevoia de a-l asculta pe Vivaldi şi anotimpurile lui, şi-am pornit din nou pe drumul rogodelelor domnului Covali, încercând a-mi plia gândurile după propriile-i trăiri şi trecând, braţ la braţ cu poezia Domniei Sale, prin adevăratele „vâltori” care i-au biciuit şi înnobilat sufletul...  
 
„Ziditorul” de cuvinte fermecate, „miresme izvodind din poezie/ când pun cupole/ ca un nou Manole”, spune poetul, zideşte necontenit „scormonind Olimpul”, conştient fiind că arta sa, „livadă roditoare o să fie [...] şi că oricine/ va pleca din mine/ va reveni ca să-mi bea apa vie”. Trăieşte cu stoicism „Singurătatea învinsului” dar nu se lasă înfrânt de deznădejde, întrebându-se: „Unde oare s-a ascuns/ visul ce cu dor ne-a uns/ ca mereu/ tu şi eu/ să nu plângem îndeajuns/ că-n departe/ ne desparte/ un neant de nepătruns?” Încearcă, zbătându-se în retorta întrebărilor în care ard doruri, să desluşească misterul iubirii neîmplinite... Dar „Cântecul inimii” care „n-are contur/ când iubire ţâşneşte matur/ în orice gând/ aripi mari fluturând”, îl poartă prin labirintul amintirii iubitei căreia încearcă să-i fure „dragul de demult/ tinerescul tumult/ ce-a izbucnit luminos din obscur”. Hoinăreşte, poetul, „Aiurea”, zbuciumându-se prin „hăuri meschine” dar nepierzându-şi speranţa de-a zări... seninul... Din penelul cuvintelor curg „Culori” care îi pigmentează trăirile, recunoscându-şi într-o pictură lirică inedită, trăirile: „Pictez febril/ şi mâzgălesc brutal/ numai cu alb, dar el mereu devine/ albastru, roşu, verde,/ gri normal,/ culori pictate bine de oricine”. Încarcerat în templul deznădejdii realizează că singura soluţie este „Perpetuarea răbdării” în aşteptarea grăuntelui de bine, nu numai sufletesc, ci şi social, atunci când „N-a fost de-ajuns/ că m-au străpuns/ a trebuit să spun şi cât/ de bun şi drept/ şi de-nţelept/ era cel ce mă lua de gât!...”  
 
Întregul volum al domnului Covali este o pendulare absolut uluitoare între agonie şi extaz, în căutarea binelui înalt, redată în poeme de o profunzime covârşitoare care te ia pe sus şi te duce într-o clipită în lumea zbuciumelor sale prin „Viaţa asta” „blestemată/ şi amară totodată/ ce apune-n/ urâciune/ când abia este gustată/ viaţa crudă/ ce ne-asudă/ când ne spintecă pe roată/ fără milă/ ca în silă/ să ne-arunce dezgustată...” Sufletul poetului cântă prin rogodelele sale, fie că-i trist, fie că zăreşte raza de lumină ce-i mângâie existenţa, pentru că el nu este altceva decât „un cânt” al cuvintelor măiestrite, poezia - „Pasărea aceasta cu cioc de pământ/ cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt”... („Pasărea aceasta”).  
 
Urmează o avalanşă de întrebări care macină necruţător: „Cine?”, „Oare de ce?” „În fond cine sunt eu?” ce curg în vâltoarea unui suflet care „Şi mai mult poate”, rabdă „totul din obişnuinţă” dar printre suspine răzbate chemarea iubitei, singura care poate să curme durerea „acestui cânt tânguitor”: „... Vino, cât mai pot să zbor!” Strigătul din adâncuri... „Opreşte-te, durere!” – „Doar astfel a mea viaţă/ nu va mai sta în ceaţă” răzbate din promontoriul dragostei ce-l mistuie şi căreia-i spune şoptit: „Tu, dragoste, eşti câmpul meu cu flori/ cu roua împărţită pe culori/ pe care fericit/ o sorb vrăjit” („Tu, dragoste”)...  
 
Nu-i greu de ghicit faptul că „Vâltorile sufletului” poetului se potolesc şi se-nteţesc, în acelaşi timp, în nemărginirea iubirii: „Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu/ croită din acelaşi tulburător mereu./ În splendida-i lumină/ întotdeauna lină”. Când se întrezăreşte „O geană de lumină” peste timpul în care, spune poetul, „mă roade teama/ şi nu alerg ca poarta speranţei s-o deschid”, reînvie pofta de viaţă în sufletul său, dorind să-nceapă „o altă viaţă/ pe care cu tristeţea să nu o mai ucid”... Sigur că odată instaurată primăvara speranţelor, el ne spune cu convingere: „Nu mai sunt ierni” şi „ca pe o-mplinire-adevărată/ Viaţa-mi amară/ pare primăvară/ de-atâta fericire-mbujorată”! Că totul se zbate într-o lume a contrastelor asemeni trăirilor proprii, recunoaşte şi-o spune răspicat, autorul, în „Contraste”: „De n-aş fi din contraste croit, al meu destin/ ar fi ca o băltoacă încremenită-n lin [...] În mine se înfundă/ c-o disperare cruntă/ săracul mult cu foarte bogatul meu puţin [...] Chiar Dumnezeu în mine/ neîncetat devine/ când cupă cu licoare, când cupă cu venin.” Cât de minunat şi de frumos îşi dezgoleşte spiritul acest om hăruit de Creator cu darul cuvintelor pline de sensibilitate înmănuncheate în poeme!  
 
„Cea mai mare minune” care poate fi, oare, alta decât iubirea, „puterea ce freamătă-n fragil”? Iată: „Ce sentiment din mine nu s-a plecat umil/ când a trecut pe-alături al râsului tău tril [...] când marea ta iubire/ îmi dăruie-ocrotire/ şi-alintă cu răcoarea din drag doru-mi febril/ Azi în sfârşit pot spune/ nu e altă minune/ mai mare ca puterea ce freamătă-n fragil.” Cu optimism debordant strigă poetul, cu toată puterea cuvântului îşi cheamă sortita, „Dă-mi mâna!”: „Vom merge-mpreună, n-ai teamă./ De vine vreo spaimă să n-o iei în seamă./ Prin orice furtună/ cu mine-mpreună/ durerii, de-acum, nu-i vei da nici o vamă.” Şi-apoi, de câtă „Tandreţe” nu este în stare omenescul din noi la o vârstă când „anii-n plus/ pe noi au pus/ cernite valuri de tristeţe. [...] ne-apropiem de bătrâneţe,/ pentru că-n noi/ curg în şuvoi/ pârâuri limpezi de tandreţe”! Şi oricât ar fi de „Greu” prin norii groşi ai anilor ce n-au deloc clemenţă vrând să ne cheme-n neagra penitenţă a vieţii de „dincolo”, atunci când ai „În preajma ta” un suflet drag... „şi suferinţa pare/ o tandră şi duioasă alinare./ Orice durere /lângă tine piere/ topită de-al iubirii tale soare”.  
 
Dar cum „vâltorile” vieţii sapă, biciuie, scurmă în vadul liniştit, uneori simţi nevoia să te detaşezi de tine însuţi refugiindu-te în îndeletniciri care te înalţă şi mângâie, strigând precum poetul: „Nu-mi aparţin”! Înzestrat cu daruri până la Dumnezeu, acesta scrie poezie, este omul scenei la operă şi „pictor pe dor”... Iată că nu pot să nu redau aici integral o poezie care, din punctul meu de vedere, reprezintă în volumul de faţă crezul artistic al domnului Covali:  
 
„Nu-mi aparţin. Creez o poezie  
Şi-mi pare c-am compus o simfonie.  
Fac ceva nou  
şi-l văd ca un tablou  
din cea mai preţioasă galerie.  
Mă risipesc  
întruna cu-n firesc  
ce pare-apropiat de nebunie  
pentru că vreau  
ca ce e-n plus să dau,  
să nu-mi rămână totul numai mie.  
Pictez pe dor  
şi tângui în minor  
cu o nemărginită dărnicie  
ce nu-i al meu,  
dar ce-am simţit mereu  
c-ar fi putut, de-aş fi dorit, să fie.  
Şi-ncet, încet  
vă dau un nou poet  
care când cântă, sufletu-şi sfâşie”  
Ce vă spuneam adineaori?  
Ardere pe altarul artei, aceasta este menirea adevăratului artist!  
 
Curgând în culoarul ros de vârtejurile vâltorilor vieţii, poezia domnului Anatol Covali face o oprire şi în halta socială a trăirilor sale. Se zbat cuvintele între înţelesuri în poezia „Aş fi putut mai mult”... deşi se amăgeşte, spunându-şi: „Sunt liber” şi vin în contrapunere argumente care-i atestă îngrădirea: „Sunt liber. Dar ce fel de libertate/ e-aceea îngradită-n nu se poate [...] Sunt liber să/ iau doar ce mi se dă/ mereu cu ură şi cu răutate.” Continuă frământul artistului cu „Risipă de grund” – „Pun grund pe speranţă/ că-i toată o zdreanţă”, animat de „Răzvrătire” exprimată magistral în vers baladesc mioritic: „N-au mai ars la urmă stelele făclii/ n-au cântat deasupra-mi păsărele mii/ fiindcă n-am răbdat/ să fiu aruncat/ de pe-o stâncă neagră către văi pustii [...] spre a şti că sunt/ blând, dar devin crunt/ cu cei care-n spate-mi urzesc mişelii”. De la „Nu mai am răbdare” la „Moartea dorinţelor” nu mai e decât un pas, aşteptând împlinirea „Pe digul speranţei” sau, de ce nu, poate... „Osânda” pe pământul „Mustind de lacrimi”.  
 
Pe măsură ce m-am adâncit în lectură am realizat că poezia domnului Covali din acest volum-bijuterie are o anume ciclicitate tematică, în ansamblu fiind un reuşit amalgam de trăiri ba din sfera vieţii sociale a autorului, ba din cea a tumultului său sufletesc, neostoita luptă pentru împlinire prin iubire. „Dragostea”, „A patra dimensiune”, poeme cu tentă filosofică fac trecerea spre „Împlinire” – poem în care autorul însuşi recunoaşte: „Sunt doar cântec,/ vrajă şi descântec/ aşa dens că nu mă mai încape”. Dar... „Ce uşor” se poate trece la un alt registru şi în poezie, ca şi în viaţă, doar volumul de faţă, după cum ne spune şi titlul, nu conţine altceva decât vâltori de suflet de poet, de artist, de om... Uneori, „Singurătatea ocrotitoare” ne este cel mai bun aliat şi precum spune şi poetul în „Voi fi mereu la fel”, indiferent de intensitatea şi efectele „vâltorilor”, ceea ce este înrădăcinat în suflet, acolo rămâne! Când „Ceva n-a mers”, trecem la „Tristeţe fără suflet”, „Numai prin chin” „Şi doar la greu/ coboară Dumnezeu/ să îţi sărute fruntea asudată”...  
 
Cugetând la „Durerea apostolului”, „Proptit în gânduri”, conştient de faptul că „Nici o tăcere” nu e absolută şi luptând din răsputeri pentru a-şi lăsa focul viu din suflet să fie atins de dumnezeire prin credinţă, rosteşte poetul cu toată inima: „Am învins!”. Cu genunchii plecaţi în rugă, visând a fi din nou „Îmbrăţişat de tinereţe” poetul îşi face o adevărată radiografie a vieţii, întrebându-se retoric: „E viaţa mea?” Apoi, trăgând „Giulgiul uitării” peste lacrima tristeţilor trecute, „Tot tânăr”, sufletu-i cântă „ca un menestrel/ vechi serenade/ doine sau balade/ în care-ncerc să par ce nu-s, rebel./ Mă dor genunchii/ dar îmi ard rărunchii,/ căci Dumnezeu e-n ei şi eu în El.”  
 
Şi zbaterile continuă între „Prezent şi trecut”, frământul regretelor, privind „trist spre punţile tăiate” se cuibăreşte în pământul speranţei peste care păşeşte spunând: „Eu sunt semănătorul”: „Pun în pământ /cuvânt după cuvânt/ fără să sper măcar că va-ncolţi [...] Semănător nebun,/ ce crede-ntr-un/ mirabil viitor ce va rodi”.  
 
Întregul volum al domnului Covali te poartă prin meandrele poeziei prin nenumărate trăiri exprimate cu măiestrie poetică în versuri scrise parcă pe-un capăt de liră... Până şi elegiile răzbat înspre cititor pe note, sufletul poetului-artist liric având puterea să scrie şi să cânte, în acelaşi timp, rodind simbiotic bucurii şi tristeţi transmise cu mare artă către cititorul însetat de frumos. Cântând în vers de rogodel un „Imn” închinat poeziei, autorul deconspiră efectul acesteia asupra sa: „Minune eşti, minune vie,/ nemuritoare poezie/ sublimă/ doar când ritm şi rimă/ te-ncorsetează-n veşnicie./ În trudă/ sclavul tău asudă/ cioplind c-o sfântă frenezie/ cuvinte/ care să te-alinte/ cu a iubirii gingăşie.” – clipa de mare bucurie având-o doar cel care în „lumea poeziei întârzie”.  
 
După ce am trecut de două ori în timp de 24 de ore prin „Vâltorile sufletului” poetului Anatol Covali, artistul minunat „întârziat în lumea poeziei” mă-ntreb, oare unde mai are Domnia Sa loc să-şi păstreze „clipa de bucurie”, când deţine un adevărat tezaur de versuri „cu ritm şi rimă”? Vă recomand cu toată căldura şi dragostea faţă de cuvântul scris frumos să vă umpleţi baierele sufletelor cu bucuria lecturii acestui volum. Mulţumesc, distinse poet, Anatol Covali pentru cele 100 x 2 clipe de bucurie dăruite prin dubla lectură a primului dintre cele 24 de volume ce mi le-aţi dăruit! Vă urez să vă bucuraţi clipele scriind în continuare şi dăruind poezie din preaplinul sufletului Dv. o veşnicie!  
-------------------------------------------------  
 
(Din cilclul „IMPRESII DESPRE O CARTE”)  
Georgeta RESTEMAN  
27/28 martie 2014  
Săcuieu, Cluj  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Georgeta RESTEMAN - ANATOL COVALI ŞI „VÂLTORILE SUFLETULUI” SĂU ÎN „ROGODELE” / Georgeta Resteman : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1187, Anul IV, 01 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Georgeta Resteman : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Georgeta Resteman
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!