Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: George Roca         Publicat în: Ediţia nr. 910 din 28 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

George ROCA - O PRIVIRE SINOPTICĂ ASUPRA ETNONIMULUI „BLACH”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Într-o scrisoare primită prin poşta electronică de la un cunoscut intelectual roman*, acesta îmi relata o interesantă constatare a domniei sale şi surprinderea care a avut-o atunci când, la Bucureşti, aflându-se la o convorbire de afaceri, a întâlnit un domn din Germania, directorul unui important trust de presă, care se numea BLACH, nume de familie ciudat pentru un neamţ, dar însă, foarte apropiat şi cunoscut românilor! Redau mai jos un fragment din corespondenţa respectivă:  
 
„Emisarul, un barbat de cam 65 de ani, se numeşte Winifried Blach, arată foarte puţin nemţeşte, iar comportamentul nu aduce cu acela obişnuit pe Valea Rinului; harnic, dinamic, intreprinzator, imaginativ. Drama vieţii lui a fost, însă, neputinţa de a-şi da seama cine este... Nemţii îi spuneau că, deşi neamţ, nu pare a fi de-al lor, iar intuiţia îi spunea că au dreptate, fără să-şi explice din ce motiv anume. Era,deci, un altceva fără să înţeleagă natura acestei diferenţe... L-am întrebat dacă nu cumva este român deci vlah, ceea ce l-a uimit şi l-a tulburat! Nu-i spusese nimeni despre aceasta ipoteză, iar ideea că românilor li se spunea odinioară vlahi, că sunt răspândiţi pretutindeni prin Balkani, dar şi în Panonia, Peninsula Istria şi chiar mai încolo, în Mittel-Europa, nu o mai auzise niciodată. I se părea absurd şi, de fapt, ca un fel de poveste de Halima. Atunci, am stat mai bine de o oră şi i-am explicat toate aceste realităţi de istorie paralelă care îl fascinau, străduindu-mă să înţeleg din ce motiv omul părea de la un minut la altul mai tulburat şi mai emoţionat. Emoţia lui mă tulbura şi pe mine. Vedeam cum îi apareau în faţa ochilor lumi peste lumi insondabile dar bănuite, chipuri, peisaje şi alcătuiri ce se confirmau într-un fel ciudat, câteodată, prin chiar propoziţiunile rostite când şi când şi unde impresia că aşa trebuie să fi fost apărea adeseori. Îi plăcuse mai cu seamă formula ce îl însemna pe Ioniţă Kaloian în chip de rex Blachorum et Bulgarorum, pe care o repetase de multe ori, încântat nu atât de rezonanţa vorbelor ci de gândul unei mari împărăţii posibile. I-am promis atunci că îi voi căuta documente şi am şi făcut-o. Nici nu a fost greu, la drept vorbind, căci noi avem - fără să se evoce însă la suprafaţa socială - izvoare suficiente, despre care alţii de bună seamă că nu ştiu nimic şi ne dau nouă, ignorând marea noastră vechime şi răspândire, locul minor ce ni-l propunem singuri. Rând pe rând, am adunat cercetările lui Theodor Burada despre românii din Valahia Morava, despre vlahii din Silezia şi Galiţia, despre pastores Romanorum din Pannonnia şi Rhaetia; apoi, scrisori ale Papei Inocenţiu al III-lea despre Blachi şi adnotări ale lui Simon de Keza şi ale Notarului Anonim despre vechimea acestei populaţii care, dacă nu ar fi fost de prin partea locului, ar fi însemnat că a căzut din cer. Le-am adunat şi fiindcă îmi vorbise, în două rânduri, prin telefon despre această temă stăruind să mai adaugăm ceva în această materie, i le-am şi dat... Ar fi greu de descris tulburarea nouă ce i-am adus-o şi aceasta nu atât fiindcă, aşa cum şi spusese ceva mai înainte, purta însuşi numele Tribului ci fiindcă, în înşiruirea de aşezări de Vlahi de pe lângă Lacurile Mazuriene, evocate într-o copie după un studiu cu mare vechime, identificase şi numele satului de unde plecaseră acum cam o suta de ani şi ai lui către Germania. O Germanie unde, astăzi, toţi cei ce se chemă Blach ştiu că între ei sunt rude de sânge şi izvorăsc din acelaşi Moş şi, cum zice cronicarul, de colo cura. Episodul acesta m-a îngândurat într-un anumit fel. Ce secret al alcătuirii există în fiecare dintre noi şi ce voci neauzite de altcineva ne face să recunoaştem scene, înfăţişări şi părţi de cuvinte care nu le-am văzut şi nu le-am auzit niciodată, noi, în cursul vieţii noastre? Să existe, astfel, o memorie a tiparului care participă şi aceasta la felul cum fiinţa noastră trecătoare se orânduieşte şi încearcă a se defini mai mult dincolo de trăitul direct şi de cuvintele ascultate? Poate că aşa şi este, de fapt, şi nouă doar ni se pare că mai mult decât ceea ce ştim prin experienţă nu există şi nici nu poate exista.”  
 
***  
Am fost impresionat de informaţiile prezentate în scrisoarea acestui domn, fapt care m-a făcut să continui dezbaterea pe tema etnonimului de BLAH. Iată şi relatarea mea:  
 
Stimate domn! Mi s-a părut foarte interesantă corespondenţa primită de la dumneavoastră în legatură cu originea numelui de familie a domnului W. Blach. Am citit-o cu atenţie, fapt care m-a provocat şi tentat să-i aduc câteva completări.  
 
Îmi prezentaţi deci, o aşa-zisă „fabulă”, care de fapt, după cum o numiţi dumneavoastră, este „un document de viaţă incontingentă, în simplitatea ei ce ascultă numai de legi necunoscute.” Aşa o fi! Mie mi-a plăcut! Mi-a fost chiar de folos. De ce? Deoarece am început să caut prin memorie şi prin cărţi (cărţile din biblioteca mea) materiale care aveau o oarecare legatură cu cuvântul „Blach”, etnonimul la care vă referiţi. Deci am mai învăţat ceva, am mai acumulat ceva! Nu poţi comunica cu un om dacă nu ai limbaj comun! Şi iată ce am găsit despre ceea ce îmi scrieţi, despre numele acelui domn german, Herr Blach, care întradevăr poate avea legături „strămoşeşti” cu vlahii. Exista pe vremuri în oraşul Oradea un mare autodidact, un erudit, pe nume Alexandru Pele. L-am cunoscut! Era o personalitate cu o cultură atât de vastă încât ar fi trebuit să i se ridice o statuie şi să fie pus alături de marii analişti-gânditori ai neamului românesc. Predominante pentru creaţia acestuia sunt studiile ştiinţifice pluridisciplinare, dintre care amintesc :  
 
Literatură:  
- Moartea fantasticului – Editura Lumina, Oradea, 1994 – eseu distins cu premiul special al juriului, Craiova, 1976  
- Mioriţa – Revista „Omu”, Piteşti – Cronică ancestrală a permanenţei româneşti  
- Povestiri ştiinţifico-fantastice – Invitat la cel de al III-lea Congres European de literatură ştiinţifico-fantastică de la Poznan (Polonia), 1976, unde delegaţia română condusă de Ion Hobana, s-a bucurat de un real succes.  
- Cerul cuvântului, poezii – Editura Abadaba, Oradea 1997  
- Eseuri, schiţe, poezii, articole, reportaje, antologii (publicate în diferite reviste din ţară şi de peste hotare)  
 
Istorie:  
- Banatele – Formaţiuni prefeudale româneşti  
- Migraţia ungurilor – 31 de episoade în revista „Crişana Plus”, Oradea  
- Românii din Atelkuz în secolul IX – Revista „Noi Tracii”, Italia, 1989  
- Continuitarea dacoromână în izvoare străine sec. VIII î.Hs.  
- Transnistria – Terra Blachorum – Revista Crişana  
 
Lingvistică:  
- Etnonimele românilor – VALAH - Etimologie ancestrală şi areal istoric – Editura Abadaba, Oradea, 1996  
- Perenitatea elementelor dacoromâne – Revista „Cele Trei Crişuri”, Oradea (mai multe episoade)  
 
Demografie:  
- Vidul demografic şi matematica – Revista „Bihorul”, Oradea (mai multe episoade)  
 
Politică:  
- Hermeneutica unei declaraţii comune – Revista „Crişana Plus”, Oradea  
- Mihai Viteazul la Oradea – Revista „Crişana Plus”, Oradea  
- Regiunea Eurocarpatică – capcană politică - Revista „Crişana Plus”, Oradea  
 
Tehnică:  
- Aspecte privind comportarea unor elemente de beton armat la acţiunile agenţilor chimici specifici intreprinderilor de obinere a aluminei – Vol III, Comportarea în situaţia construcţiilor, Editura INCERC, Bucureşti, 1986  
 
Comunicări ştiinţifice mai importante:  
- Elemente lexicale dacoromâne în limbi ale antichităţii (mileniile III-I Î.Hs.) – Piteşti, 1986  
- Limba – mijloc de cunoaştere a preistoriei românilor – Curtea de Argeş, 1985  
- Toponime şi patronime dacoromâne – Curtea de Argeş, 1985  
 
Cărţile şi scrierile lui Alexandru Pele, au început să fie căutate nu numai de intelectualii orădeni ci şi de oamenii de specialitate români (şi chiar străini) fiind folosite ca materiale de studiu şi referinţă, pentru elaborarea unor lucrări ştiinţifice cu aceeaşi tematică. Din păcate, Alexandru Pele a murit tânăr. Ne-a părăsit pe la începutul anilor '90. Creaţia sa, vastă pentru epoca în care a fost realizată, îl defineşte ca scriitor, eseist, poet şi om de ştiinţă (Membru al Asociaţiei Oamenilor de ştiintă din România) cu toate că nu-şi câştiga pâinea în domeniul intelectual, fiind doar un simplu tehnician de mine. Alexandru Pele supravieţuieşte prin fiica sa Adriana Ţâmpău-Pele, literat, patroana editurii ABADABA, din Oradea, înfiinţată la începutul anilor '90 cu scopul de-a edita manuscrisele tatălui sau.  
 
***  
 
Am făcut această digresiune, poate puţin cam lungă, pentru a vă prezenta un cercetător român de valoare excepţionala, specializat în subiectul pe care l-am abordat împreună în aceasta corespondenţă, adică acela de analiză a etnonimului „BLACH”. Posibil ca unele enunţuri şi cercetări referitoare la aceasta temă le cunoaşteţi, dar pentru subsemnatul este benefic pentru a mi le reînprospăta în memorie.  
 
Am să mă opresc deci, la cartea lui Alexandru Pele, „Etnonimele românilor - VALAH - Etimologie ancestrală şi areal istoric” lucrare pe care o pot numi unicat, în privinţa studiilor făcute cu privire la apartenenţa noastră la gruparea valahă. Extraordinar de bine documentat, pe parcursul a 197 de pagini, ni se prezintă o valoroasă cercetare în domeniul glotologiei evolutive. Abordarea de către autor a unui mod diferit de citire a termenilor străvechi „VALAH” şi a variantelor sale, relevă un adevăr fundamental: originea comună a popoarelor tracice de limbă română cu cea a popoarelor semitice. Autorul ne mai atenţionează în prefaţa cărţii că: „Sfera lingvistică atotcuprinzătoare a acestor elemente lexicale nu ne mai permite să mai împărţim, după noi criterii pseudo-ştiinţifice, familiile de limbi indo-europene şi afro-asiatice, căci în realitate sunt MESO-SEMITICE sau româno-semitice. Aceasta este şi prima diviziune a limbii unice până la Turnul Babel, amintită în Vechiul Testament... ”  
 
„Etnonimele românilor - VALAH - Etimologie ancestrală şi areal istoric” este un studiu cu un pronunţat conţinut filologic, lingvistic şi istoric. Autorul foloseşte cu precădere metoda pluridisciplinară concomitent cu analiza structurală a elementelor lexicale, depunând o deosebită atenţie pe evoluţia limbii şi a factorilor geoantropici de-a lungul unei mari perioade de timp.  
 
***  
 
Revenind la subiectul care a creat această analiză, adică a cea a numelui de „BLACH”, nume neuzual pentru a fi purtat de un nativ german, cu adânci rădăcini strămoşeşti (cred!) în acele locuri, găsim la pagina 59 a cărţii lui Alexandru Pele următorul enunţ având numărul 37:  
 
„BLAH. Sub această formă de BLAH, una dintre cele mai vechi, sunt cunoscuţi strămoşii noştri de pe Nil, din regiunea Alexandriei, întrucât impozitul fiscal de aici era bazat pe o lege care se numea BLAHOON NOMOS, dar şi BLACHENNOMIUM. /...BLACHON, un derivat arhaic ne indică sensul augmentativ, deci mai mare decât termenul de bază BLAH, aşa cum BALATON este mai mare dacât BALAT, sau BLASCON decât BLASC, ultimul fiind amintit de Ptolomeu. /...BLACHI ac pastores Romanorum sunt menţionaţi de Anonimus în Panonia chiar la venirea triburilor migratoare ale maghiarilor în această regiune a Dunarii de Mijloc. /...Prin urmare, în anul de graţie 896 d.Hs. Pannonia era locuită şi de români, numiţi atunci, dar şi mai târziu şi cu etnonimul BLACHI. /...O altă ţară românescă numită BLACHINA este menţionată de Godefredus din Viterbium (c.1120), .fiind situată în apropierea Constantinopolului. /...Împăratul Ioniţă, al Imperiului româno-bulgar, din dinastia Asăneştilor (1197-1207) a purtat şi supranumele de BLACHUS. ...Laurentius Toppeltinus (Töppelt) (1641-1670), erudit sas din Mediaş, în lucrarea Origines et occasus Transylvanorum, spune că în limba saşilor, românii sunt numiţi BLAHI (d'BLACH - nostra lingua Dacica). /...numele de BLAH este cunoscut şi la aromânii din Balcani, chiar mai târziu când întâlnim numele de familie BLAHAVA, la 1825, de o vechime importantă, acesta fiind compus din BLAH + AVA (tata). /...în Cehia un mare filolog contemporan cu Nicolae Iorga purta numele de Ion BLAHOSLAV. Avem, aşadar, adusă până la contemporaneitate această formă a etnonimului BLAH, cu toată împotrivirea preopinenţilor continuităţii românilor în arealul lor autohton euro-afro-asiatic.”  
 
Îmi pun totuşi o întrebare, care de fapt mă framantă destul de mult? Cum or fi ajuns „blachi” (vlahi) atât de departe, adică în apropierea Lacurilor Mazuriene, care sunt situate în nordul Poloniei, locul de unde se trag strămoşii domnului Blach? Există trei posibilităţi: prima - să fi ajuns acolo în urmă cu mai bine de două mii de ani, demostrând că vlahii au populat multe regiuni ale bătrânului continent. Termenul „vlah”, spune Al. Pele în carte lui: „este mult mai vechi decât apariţia în lumina reflectoarelor istoriei a celţilor, despre care ştim încă prea puţin... vechimea acestui termen (vlah n.a.) se pierde în rădăcinile preistoriei, respectiv în faza protolimbii monosilabice incipiente”. Oare o fi adevărată legenda „GEABELILOR”, trib de beduini, care trăiesc pe Muntele Sinai, în preajma mănăstirii „Sfânta Ecaterina” a căror origine este destul de controversată? Aceştia au trăsături diferite de ceilalţi arabi, ba chiar şi cuvinte aparte în dialectul lor. Geabelii afirmă că sunt de origine română şi se trag din VLAHI! (Aurora Peţan, Valahii de pe muntele Sinai: legendă sau adevăr pierdut?, Revista electronică AGERO, aprilie 2006). Poate la originea cuvântului „geabel” stă o sintagmă, formată din gea+blah=geablah, unde prin uşoare schimbări de pronunţie, aproape neobservate pe parcursul timpului, prin înmuiere, se ajunge la geableh, geabeh, sau geabel. Deci prin denumirea dată geabelilor ar putea fi definiţi blahii plecaţi în lume („Gea” reprezentând Pământul). Discutând despre acest caz, nu poate fi valabilă şi la subiect teoria lui Alexandru Pele cu privire la limbile meso-semitice sau româno-semitice? Greşesc oare?  
 
A doua posibilitate ne-o oferă Al. Rosetti, care citându-l pe istoricul maghiar Schwarz Zsigmond, spune că paronimul „vlah” ar fi fost transmis restului Europei de gepizi, populaţie germanică din Dacia, care transmitere, zic eu, ar fi influenţat inclusiv populaţia prusacă din nordul Poloniei.  
 
A treia variantă ar fi, că strămoşii domnului Blach, să fi migrat mai recent, din parţile noastre. Se ştie că relaţiile domnitorilor din Moldova erau foarte bune cu Polonia, ajugându-se chiar până la relaţii cu ţările baltice, cu care au făcut schimburi comerciale, importând chiar tactică de război şi influenţe inclusiv în construcţia de cetăţi (vezi lucrarea mea „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, capitolul „Construcţii de aparare”). Posibil că traficul s-a făcut în ambele sensuri şi în acest caz un oarecare Vlah sau Blah a ajuns să se stabilească în acele locuri. Apoi schimbarea din Vlah sau Blah în Blach a fost uşoară datorită influenţelor impuse de limba „germanică”, limbă cu o aceentuare mai dură, în care pronunţarea cuvântului Blah ia forma Blak sau mai palatizat, Blach.  
 
O altă întrebare care mi-o pun! Nu erau aceşti blachi diferiţi de rasa germanică? Nu erau puţin mai închişi la culoare? Nu cumva erau numiţi şi „Blacki”, adică negri? Nu de-acolo îşi trage originea cuvântul englezesc „black”? Dicţionarul etimologic al limbii engleze ne demonstrează că aşa este! Ba mai foloseşte pentru definirea noţiunii de negru şi varianta „blah” importată (sic!) din Old High German (vezi Merriam-Webster Dictionary, G. & C. Merriam Company Publishers, Springfield, Massachiusetts, USA, 1966, pg. 87). Încercând să tăiem firul în patru, ne punem întrebarea dacă grupajul onomatopeic englezesc „Blah, blah, blah” nu îşi trage cumva originea, nu din instabilul cuvânt spaniol „hablar” ci de la porecla dată acestor oameni negricioşi, adică a blackilor (blachilor, sau blahilor), sau mai precis din persiflarea pronunţiei repezi a vorbirii acestora, care neînţeleşi de catre anglo-saxoni, erau luaţi în derâdere că limba lor este un fel de „blah, blah, blah”!  
 
Oare acest domn Blach nu este cumva brunet, cu un ten mai inchis la culoare decât germanul acela „blond”, ca spicul grâului şi la păr şi la piele, pe care îl ştie toată lumea? Interesant este faptul că şi regretatul scriitor francez de origine româna, Virgil Gheorghiu, în romanul său „Ora 25” îl prezintă pe personajul principal Ioan Moriţ (Johan Moritz, interpretat de Anthony Queen în filmul cu acelaşi nume), un ţăran originar din creuzetul multinaţional al Transilvaniei, incert ca naţionalitate, care pe parcursul cărţii se metamorfozează din român în evreu, apoi în maghiar, ca până la urmă să fie declarat cu mare tam-tam de experţii lui Hitler cel mai autentic reprezentant al rasei ariene, cu toate că acesta are înfăţişarea unui „german” brunet, cu trăsături închise la culoare şi total diferit de neamţul de rând! Deci în concluzie, dece nu ar putea fi şi Her W. BLACH, un VLAH, sau un ROMÂN?  
-------------------------------------  
* Este vorba de regretatul Artur Silvestri, prof. univ. dr., istoric, scriitor şi animator cultural  
 
George ROCA  
2009 - 2013  
Sydney, Australia  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George ROCA - O PRIVIRE SINOPTICĂ ASUPRA ETNONIMULUI „BLACH” / George Roca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 910, Anul III, 28 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Roca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!