Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: George Roca         Publicat în: Ediţia nr. 1059 din 24 noiembrie 2013        Toate Articolele Autorului

George ROCA - JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2) - CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) - adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest - sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost... nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.  
 
Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte... Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile...  
 
Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!  
 
Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach - Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”... şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult... Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş... şi voi vizita minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.  
 
***  
 
Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria... aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit... Emoţii au cei pe care îi lasa acasă... Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo... Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că... „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison... Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!  
 
*  
 
Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta... Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare...) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai'pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport... please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi... Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că... din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Chinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice... Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?  
 
Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare... Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am... deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!  
 
Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi... Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore... Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi... Ai grja de acte, de bagaje... Ai grijă de tine! Nu uita...” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale... ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile - pentru a nu te abate din drum - apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea... De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua... să scot şi pantofii... Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata... Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.  
 
Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă... Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie... Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă... Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină ca o garofiţă...”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”... Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic...” sau mai bine zis „declic-declic”. Lumea se animează, începe să murmure... Personalul de bord aleargă pe culoare... Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase... cu motive aborigene.  
 
Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare... Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar... Vecinica nu se atinge de nimic... Nici de apă, nici de alune... Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul prim-ministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That's it! Aici, politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei... de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare... În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional... Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră...  
 
Fătuca cea necăjită... e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal... căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă... Vecina refuza orice mâncare... Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet... Lacrimile se preling în continuare... Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs... îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi... nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez... dar tot ea mă întreabă unde călătoresc... Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde... şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea... deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe dânsa. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Mi-au plăcut oamenii, îi zic, oraşul vechi cu clădirile sale istorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă... Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O mai întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că... din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute... doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge... Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă...” O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare... Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia... i-au murit... speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei...  
 
Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei... de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo... o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei... Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor... unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns... curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă... I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare... O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea... iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.  
 
A continuat să povestească... Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat... şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste... Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc... şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion...  
 
Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut... cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar... Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului... Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom...! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul...  
 
Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos... Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun... El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult... Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură... Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis... pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru... de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate... A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât... o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are... iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.  
 
Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu... să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă... La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa... De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii...  
 
Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.  
 
Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine... Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc... iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?” am zis... „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor...” mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!  
 
Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi... că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi... prin Singapura, oraşul lui Merlion...  
----------------------------------------------  
 
(VA URMA)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George ROCA - JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2) - CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE. / George Roca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1059, Anul III, 24 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Roca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!