Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: George Roca         Publicat în: Ediţia nr. 721 din 21 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

George ROCA - INTERVIU CU MAESTRUL FRANCISC VALKAY, BALERIN, COREGRAF, REGIZOR ŞI PROMOTOR CULTURAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
George ROCA: Domnule Valkay, este o mare bucurie pentru mine acceptul de a-mi dezvălui elemente interesante din viaţa dumneavoastră, viaţa unui mare artist care şi-a petrecut pe scenă cea mai mare parte a vieţii. De aceea vom încerca să facem din acest interviu o oglindă de prezentare a vieţii şi activităţii dumneavoastră. Să începem cu primii paşi. Unde v-aţi petrecut copilăria, cine v-a îndrumat şi motivat atracţia pentru arta coregrafică, unde şi când s-a întâmplat acest fenomen. Cine v-a fost primul profesor de balet, unde a fost sala unde aţi executat primii paşi artistici, ce pregătire specială a fost necesară pentru a deveni balerin... Aş dezvălui şi un secret pe care l-am aflat de la o bună prietenă: „În memoria Timişoarei este menţionată existenţa, prin anii '40, a Şcolii de Dans de Societate Karol Valkay ”. Are cumva legătura cu familia dumneavoastră, cu numele dumneavoastră?  
 
Francisc VALKAY: Domnule Roca, încep să vă povestesc ceea ce s-a întâmplat cu mine în cei 72 de ani de viaţă, chiar de la începuturi, de la acea frumoasă perioadă a existenţei, copilăria. Aş putea spune chiar că a fost incomparabilă cu restul vieţii. O perioadă în care puritatea şi delicateţea firavă a trupului uman îşi pune pecetea pe fiecare zi.  
 
M-am născut într-un cartier celebru al oraşului Timişoara, cartierul Fabric, care în acea perioadă a anilor '40 era într-o înfloritoare existenţă. Acolo puteau fi întâlniţi cei mai erudiţi aristocraţi şi boieri ai oraşului. Acolo a existat acel ferment de creaţie socială iar nivelul de trai, de vieţuire, era deosebit de onorant.  
 
Sunt născut într-o familie în care bunicii mei erau cofetari, cunoscuţi coafori, cunoscuţi croitori ai cartierului, deci oameni avuţi. Eu, pierzându-mi mama la 5 ani, am fost răsfăţatul acestui mare clan şi am avut parte de o copilărie în care nu mi-a lipsit nimic. Am crescut într-o familie în care se vorbea germana, maghiara, fiind dus de mic copil la biserică, iar bunicile au fost cele care m-au iniţiat în arta şi tainele teologiei. Am fost chiar şi ministrant în minunata biserică a cartierului Fabric, Biserica Millennium, una dintre cele mai frumoase biserici ale oraşului, o monumentală biserică construită între anii 1750-1772. De acolo am fost înscris la o şcoală particulară maghiară unde erau copii bine categorisiţi în societate. Aici mi-am petrecut primii 4 ani de şcoală în limba maghiară, şi am avut parte de profesori eminenţi.  
 
A urmat sumbra perioadă a războiului, apoi invazia sovietică care a măturat din calea ei, şi desigur şi din Timişoara, tot ceea ce s-a chemat civilizaţie şi bun simţ. Tatăl meu avea o şcoală renumită în oraş, o „şcoală de dans şi bune maniere”, în care au excelat eleganţa şi bunul simţ... dar după „acea trecere” a trupelor ruseşti i s-au furat inclusiv oglinzile veneţiene din sala de dans şi chiar şi parchetul... pentru fi ars în sobele din cazarmă. Acestea sunt amintirile negre pe care mintea mea le mai ţine minte într-o neuitare, pentru că am fost inoculat cu o culoare cenuşie... de această furtună care s-a abătut asupra României şi deci şi asupra oraşului Timişoara.  
 
George ROCA: Într-adevăr, sumbre amintiri! Păcat! Îmi pare rău... Să alungăm tristeţea pricinuită de acele vremuri cu o intrebare mai puţin dureroasă. După multe ore petrecute la „şcoala de balet” în ce moment şi după cât timp aţi fost remarcat că viitor artist care promite? Care a fost primul impact cu publicul?  
 
Francisc VALKAY: În şcoala tatălui meu am cunoscut farmecul dansului, un dans total diferit, pe care eu l-am practicat mai târziu şi căruia m-am dedicat, acel dans, acea mişcare care se executa riguros pe o anumită muzică. Una din condiţiile dansului este să fii disciplinat, să asculţi o muzică şi să-ţi imaginezi mişcarea ca un sentiment aerian al compozitorului care a emis un gând pe o partitură.  
 
Apoi s-a înfiinţat în oraş un liceu de coregrafie - datorită culturalizării forţate impusă de invazia sovietică - care a introdus forţat baletul rusesc ce era în acea perioadă într-o înflorire fără precedent. După tipicul şcolilor ruseşti s-a înfiinţat în România o pleiadă de licee de coregrafie pentru pregătirea viitorilor balerini ai teatrelor de operă, şi ele înfiinţate după un tipic sovietic. Am fost printre primii elevi aleşi ai acestui liceu, datorită numelui tatălui meu, dar şi datorită calităţilor muzicale, de ritmică, de mişcare, de concentrare pe care mi le-au descoperit profesorii.  
 
George ROCA: Consider că pregătirea dumneavoastră artistică a evoluat în timp... şi aţi ajuns să fiţi preocupat din ce în ce mai mult dans. V-aţi înscris la o şcoală de specialitate. Aţi fost discipolul unor profesori, sau hai să le zicem, maeştrii coregrafi renumiţi. Puteţi să ne daţi câteva detalii?  
 
Francisc VALKAY: Primii ani au fost neinteresanţi. A sta cu faţa la perete şi a exersa rigurozitatea paşilor a fost plictisitor de cele mai multe ori. Nu am descoperit un cât de mic farmec al cuvântului „dans”. Primii ani sunt cei mai grei, mai neînsemnaţi, mai sterili, fără a-ţi capta interesul să participi trupeşte sau spiritual la pregătirea ta pentru dans. Cu toate acestea ei sunt cei care pun bazele unor solide cunoştinţe pentru calitatea de balerin, de artist complex, de dansator sau creator de coregrafie.  
 
Primul meu profesor, Vasile Fonta, un cunoscut dansator al oraşului Timişoara, a fost unul dintre elevii preferaţi ai tatălui meu, Karol Valkay. Mai târziu, după 1957, când am revenit la Timişoara, am avut şansa ca la 17 ani pe care îi aveam să fiu coleg de scenă cu dânsul în destul de multe spectacole. Asta a fost perioada din 1950-1954, perioada Şcolii de coregrafie din Timişoara. Apoi, în urma unei hotărâri, s-au restructurat liceele în România, şcoala de coregrafie din Timişoara s-a desfiinţat, iar majoritatea dintre noi am fost mutaţi la Bucureşti sau Cluj.  
 
George ROCA: Aşa aţi ajuns deci la Bucureşti... la Liceul de coregrafie. V-a plăcut capitala!? De ce nu aţi rămas acolo unde zice-se era un loc mai propice dezvoltării unei cariere artistice. Care a fost debutul dumneavoastră pe o scenă de prestigiu? În ce opere aţi dansat? Puteţi enumăra câţiva colegi?  
 
Francisc VALKAY: Etapa Bucureşti, 1954-1957, o perioadă de mare sărăcie în România, a fost pentru mine ca o cădere psihică. Nu vorbeam româneşte deloc, locuiam la internat. Faţă de colegii mei, toţi de familie bună, toţi la casele lor, aveam acel handicap de provincial şi internist. Am suportat foarte multă umilinţă pentru necunoaşterea limbii române şi lipsa posibilităţii de comunicare. Dar un an mai târziu, în 1955, am avut prima mea experienţă fulminantă în dans. Fiind cooptat printre figuranţii marilor spectacole de balet care s-au montat atunci la Teatrul de Operă şi Balet din Bucureşti, am avut marea şansă să fiu remarcat de maestrul Oleg Danovski care m-a distribuit imediat în spectacolul „Fântâna din Bahcisarai”. Apoi l-am întâlnit pe maestrul Anton Romanovski, un eminent pedagog şi una dintre marile personalităţi ale baletului european, coleg în marea trupă a faimosul Djaghilev de la Paris.  
 
Şi astfel „m-am exprimat” mai mult dansând decât vorbind, având şansa să fac primii paşi de începător pe aceeaşi scenă, în aceleaşi spectacole cu marii dansatori ai României: Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Puşa Niculescu, Gelu Barbu, Gheorghe Cotovelea, Valentina Massini... Gelu Barbu, venind de la Leningrad, şi simţind înflăcărarea mea, s-a apropiat de mine şi cu energia sa pozitivă m-a propulsat pe primul loc în clasa de băieţi pe care o avea sub conducere. Aşa am ajuns să dansez în marile spectacole de atunci, baletele „Macul roşu”, „Haiducii”, „Călin” şi chiar în „Lacul lebedelor”, în anul 1957. Atunci i-am cunoscut pe maeştrii Vasile Marcu, Tilde Urseanu, care venind de la Moscova au reprezentat baletul sovietic transpus în România. Ei au montat „Romeo şi Julieta”, o copie fidelă a realizării baletului Balşoi de la Moscova. Vasile Marcu a montat mai târziu şi baletul „Don Quijote” al cărui protagonist am fost în anii mei de glorie.  
 
Şcoala s-a terminat, iar cei 3-4 ani petrecuţi la Bucureşti mi-au produs foarte multă amărăciune. În afară de plăcerea dansului şi bucuria de a urca pe o scenă de operă n-am avut alte satisfacţii. Şcoala mi-a lăsat un gust amar, nu mi-a oferit posibilitatea exploziei mele. Păşind însă pe scena Operei Mari din Bucureşti, am simţit că păşesc pe treptele de aur ale unui dom, ale unui sanctuar, iar scena devine o mare peşteră de smarald în care poţi palpa chiar cuvântul „fericire”. Niciodată n-am să uit bucuria de a dansa lângă acei mari dansatori care au făcut istoria baletului românesc. A fost o emoţie specială să mă pot număra printre colegii lor de existenţă profesională şi spirituală. Această experienţă a adolescenţei mele m-a marcat atât de mult încât, revenind la Timişoara în anul 1957, am încercat să reînnoiesc tot baletul timişorean prin prisma celor văzute, învăţate şi gândite la Bucureşti. Etapa Bucureşti a anilor 1954-1957 a fost pentru mine ca şi cea a unui exilat pentru care singura şi marea bucurie era scena Operei.  
 
Am lăsat în urmă Bucureştiul cu extraordinar de frumoase amintiri artistice, fără nici un regret, doar acela de a renunţa la cadrul artistic atât de elevat cum a fost Opera Naţională, sau Teatrul de Operă şi Balet cum se numea atunci şi care îşi păstrează şi acum măreţia şi spiritul pentru care a fost clădit şi gândit... A fost un edificiu istoric pentru că odată cu construcţia lui a început marea şi sublima istorie a repertoriului de balet românesc făurit de elitele pe care le-a avut. Acei maeştri care au învăţat în Uniunea Sovietică au adus cu ei acel moment de început fără de care nu se putea. România, până atunci, nu era pregătită cu specialişti în arta coregrafică pentru a clădi acele nume de titluri care s-au montat la Bucureşti. Pe rând, de la „Lacul lebedelor” al maestrului Oleg Danovski, s-a montat „Romeo şi Julieta” şi baletul „Giselle” în coregrafia maestrului Vasile Marcu, iar mai târziu „Floarea de piatră”, în aceeaşi coregrafie. Toate erau adaptări ale lucrărilor originale prezentate pe scena Teatrului Balşoi din Moscova.  
 
Un asemenea edificiu, o asemenea atmosferă şi un asemenea anturaj părăsit lasă un gol pe care cu greu îl poţi ataşa unei existenţe al unui alt început. Am revenit la Timişoara cu emoţia profundă a scenei bucureştene, cu mândria de a fi fost coleg de scenă cu Irinel Liciu şi Gabriel Popescu care din păcate s-au stins din viaţă şi cu experienţa acumulată alături de un ansamblu care se pregătea în trei săli de balet în care se lucra concomitent la mai multe spectacole.  
 
George ROCA: Nu după mult timp după terminarea liceului bucureştean aţi devenit maestru coregraf al Operei din Timişoara. Cum a fost posibil? Eraţi totuşi atât de tânăr... Ştiu că tot în aceeaşi perioadă aţi lucrat în paralel ca balerin şi regizor la Televiziunea Romană din Bucureşti. Înseamnă că talentul dumneavoastră a fost apreciat şi de specialiştii în materie din oraşul copilăriei. Ce ne puteţi povesti despre această perioadă. Mă refer la legături, spectacole, merite, colaborări şi eventual câteva amintiri demne de consemnat. Care a fost impactul reîntorcerii în urbea natală?  
 
Francisc VALKAY: Timişoara anilor 1957 a fost pentru mine un nou început, a fost o altă experienţă. A început viaţa mea palpabilă pe marea scenă a baletului timişorean, naţional sau chiar mondial. Timişoara mi-a oferit posibilitatea să dansez în toate producţiile de balet care s-au montat acolo. Am fost Siegfried în „Lacul lebedelor” , Romeo în baletul lui Prokofiev, Albert în „Giselle” şi lista... este destul de lungă. Un fapt îmbucurător pentru mine a fost că am avut şansa, probabil datorită calităţilor mele sau chiar talentului meu, de a interpreta rolurile opuse în acelaşi spectacol. Să vă imaginaţi că într-un spectacol am dansat în rolul lui Romeo, iar în următorul spectacol am fost distribuit în Tibald. În al treilea spectacol am dansat Mercutio! Am dansat în străinătate Othello şi mai apoi Iago. În „Lacul lebedelor” am dansat toate rolurile bărbăteşti inclusiv bufonul, inclusiv Rothbart, geniul rău care vrăjeşte acea fată într-o lebădă albă.  
 
Acestea au fost marile curiozităţi şi satisfacţii pe care mi le-a oferit meseria. Lucru mai rar întâlnit... N-am prea văzut dansatori care să aibă o valenţă atât de întinsă în distribuţia spectacolelor şi în aceste roluri diferite. Este o nebunie să poţi să fii azi Othello şi peste o săptămână să poţi să fii Iago. Lucrurile astea mi-au întărit convingerea că nimic în meseria mea nu este inutil, sau pregătirea mea care a fost atât de grea la începuturi şi-a arătat într-adevăr marile recompense pe care le-am cerut în timpul copilăriei mele. Acestea sunt pagini pe care am dorit neapărat să vi le spun pentru că ele au colorat viaţa mea într-o paletă extraordinar de mare, cât toate culorile curcubeului şi mi-au dat puterea să insist cu atâta peseverenţă, efort şi atâta sudoare pe acest lemn bătătorit care se cheamă scenă.  
 
Timişoara este oraşul în care eu sunt participant la crearea acelui repertoriu mondial de titluri şi în care am dansat toate cele trei balete ale lui Ceaikovski: „Lacul lebedelor”, „Spărgătorul de nuci” şi „Frumoasa din pădurea adormită”. N-au lipsit marile titluri „Romeo şi Julieta”, Giselle”, „Don Quijote”. Ajungând într-un anumit vârf al pregătirii mele, am început să fiu invitat deseori la Opera din Bucureşti ca solist, dansator, exponent. Partenerele de la Bucureşti au cerut participarea mea alături de ele în spectacole şi aşa am avut şansa să dansez cu marile vedete ale anilor 1970-1980, ca Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian sau Cristina Saru. Cu ele am îmbrăţişat valenţele succesului care se cheamă „din zi în zi mai bine”, „din zi în zi mai sus”, „din zi în zi mai reuşit” decât ai putut să fii ieri. Aceste succese mi-au confirmat încă o dată că sacrificiile din copilărie n-au fost în zadar. Revin asupra acestui gând pentru că meseria mi-a oferit foarte multe cadouri, iar aceste participări la spectacole, ca invitat, fac parte din acele memorabile clipe în care simţi că întradevăr ai reuşit în existenţa ta artistică.  
 
Bucureştiul mi-a oferit şi în anii următori foarte multe bucurii şi satisfacţii artistice ca o recompensă pentru amărăciunea pe care mi-o produsese cu ani în urmă. Dar am plecat din Bucureşti pentru că mentalitatea mea despre viaţă, conversaţiile mele cu cei din jur erau cu totul altele decât cele existente acolo. Limbajul, cuvintele, forma de viaţă existente la Bucureşti aveau cu totul alt sens decât cel pe care-l aveau pentru mine. Am fost un mare neadaptat! De câte ori mă duceam la Bucureşti, de infinite ori am rămas închistat pe stradă, în tramvai, în autobuz sau troleibuz, cu dorinţa de a ajunge cât mai repede la Operă, sau într-o sală de balet, sau la televiziune, unde eram invitat.  
 
Baletul din Timişoara, formându-se cu absolvenţi de la Bucureşti şi Cluj, a ajuns într-o situaţie destul de favorabilă pe plan naţional. După anii '60, eu având de partea mea seriozitatea cu care mi-am privit meseria, am început să fiu invitat la Televiziunea din Bucureşti. S-a întâmplat pentru prima dată în 1961, iar astăzi, după 50 de ani de activitate în Televiziunea Română am fost distins cu o „Diplomă de onoare” în care scrie negru pe alb că „Vă mulţumim pentru aportul dumneavoastră scris în istoria Televiziunii Române”. Este un act pe care l-am primit cu mare plecăciune sufletească şi care îmi aduce compensaţia multor nopţi nedormite în trenuri, a multor ore petrecute aşteptând avioane cu destinaţia Bucureşti, Timişoara şi aiurea, dar care mi-au oferit şansa să exist pe scena naţională. Mai târziu, a fost un om care s-a numit Tudor Vornicu şi care a apreciat la maximum seriozitatea şi felul în care s-a prezentat baletul din Timişoara sub conducerea mea. El a considerat că participarea într-o emisiune de televiziune nu este un ciubuc, o „şuşanea”, ci trebuie să fie un act artistic, un act profund, gândit special pentru televiziune. Devotamentul nostru şi sinceritatea pe care le-am avut în relaţia cu publicul naţional ne-au adus acest succes de a fi colaboratori ai Televiziunii Române.  
 
George ROCA: Faceţi parte din generaţia de aur a baletului românesc. Câteva cuvinte despre succes, despre cei cu care aţi lucrat la Timişoara...  
 
Francisc VALKAY: Pentru mine succes înseamnă să fii rechemat o dată, de mai multe ori, în locul în care ai mai dansat. Asta s-a întâmplat în foarte multe turnee de-ale mele în străinătate şi de nenumărate ori la Televiziunea Română din Bucureşti. Datorită ei am devenit cunoscut pe plan naţional, iar baletul din Timişoara a fost favorizat de mai marii Ministerului Culturii care i-au permis plecarea peste hotare, aprobându-i în anii 1970-1980 turnee în multe ţări din Europa. Era ca o recunoaştere a muncii noastre de la Timişoara, o recunoaştere a seriozităţii cu care am abordat baletul. Noi întotdeauna am considerat că a dansa este eminamente profund prin crearea unei relaţii interumane. Existenţa pe scenă este precum o conversaţie, este cuvântul pe care îl spui spectatorului şi pe care îl primeşti înapoi. Acestea sunt marile plăceri şi favoruri pe care această meserie mi le-a oferit.  
 
George ROCA: Aţi făcut foarte multe turnee în străinătate, efectiv pe patru continente, în diferite ţări ale lumii, din SUA până în Egipt, din Rusia până în Mexic, din China până în Portugalia, sau din Canada până în India, via Bulgaria. Cum a fost posibil? Care au fost spectacolele reprezentative şi teatrele care au organizat deplasările. Ce amintiri plăcute aveţi de pe aceste scene pe care le-aţi cucerit, sunt convis, cu ropote de aplauze? Cred că aţi gustat din plin laurii gloriei supreme...  
 
Francisc VALKAY: Turneele în străinătate le consider cele mai frumoase evenimente din profesia mea. Toate aceste drumuri peste hotare le consider şi acum cadouri din partea meseriei. Nu se poate spune prin cuvinte ce înseamnă un drum Timişoara – Moscova – Pekin – Coreea. Şi acum, privind zecile de fotografii de pe pereţii casei mele cu Zidul Chinezesc, cu Teatrul Balşoi, cu palatele din Coreea de Sud, îmi aduc aminte de specificul relaţiei dintre artist şi omul asiatic. Ei se apropiau de europeni ca de nişte idoli, nişte zeităţi care au venit să le arate ceva ce la ei nu există. Eu am păşit cu destul de mare emoţie în marile oraşe ca Pekin, Shanghai, Seul, Canton, în părţile Extremului Orient, sperând şi aşteptând să văd o altă lume. Orientul Îndepărtat este într-adevăr fascinant datorită fanatismului cu care aceşti oameni îşi construiesc viaţa.  
 
Fascinant a fost şi turneul din India din 1990, la o zi după pensionarea mea, un turneu de o lună de zile în marile oraşe Calcutta, New Delhi, Bombay. Am avut atunci cu trupa de balet de la Timişoara un spectacol special care s-a numit „Un strigăt pentru mine”. Am prezentat acolo „Mica serenadă nocturnă” de Mozart, prima parte din „Patetica” lui Ceaikovski, „Boleroul” lui Ravel şi am încheiat cu marea „Suită” de Jean Michel Jarre. În ultima seară a turneului, am dansat la Bombay într-o sală imensă, cu patru mii de spectatori aplaudând frenetic evoluţia dansatorilor Baletului din Timişoara.  
 
Am iniţiat asemenea drumuri şi consider că i-am îmbogăţit pe colegii mei care au văzut atât de multe lângă mine, dar eu la rându-mi, am fost cu atât mai bogat... pentru că am avut lângă mine spirite cu care am putut să construiesc un compartiment de lucru plin de efervescenţă, compartimentul de balet al Operei din Timişoara care a marcat cu prezenţa mea istoria baletului naţional.  
 
Turneele noastre au fost sublime pentru că au îmbrăţişat anii tinereţii mele şi în acelaşi timp anii maturităţii mele artistice. Drumul cel mai fulminant a fost cel din 1984 cu Baletul „Fantasio” din Constanţa care a făcut un turneu de patru luni de zile în Statele Unite. Maestrul Oleg Danovski m-a invitat, împreună cu partenera mea, Rodica Murgu, să participăm la turneu. Am dansat atunci în 52 de oraşe ale Americii, înconjurând de la New York, trecând prin Florida, New Mexico, California, toată America, întorcându-ne prin Cicago. Acolo ne-am întâlnit cu foarte mulţi prieteni, foarte multe cunoştinţe care văzând odată baletul românesc au căutat pe afiş nume cunoscute şi spre surprinderea lor între acele nume s-a nimerit să fie şi Francisc Valkay, coleg cu alţi copii de douăzeci de ani, pentru că toţi erau mai tineri decât mine.  
 
Acest turneu a fost cea mai frumoasă „cireaşă de pe tort” primită în dar de la maestrul Oleg Danovski care m-a remarcat şi m-a distribuit în foarte multe spectacole. El a fost cel căruia i-am dedicat în scris pe un program, spectacolul numit „Dans, dans, dans”, în anii în care dedicaţiile artistice erau posibile doar unei singure persoane (şi mă refer aici la Ceauşescu!). Istoria acestui spectacol a început în 1982, când maestrul Danovski m-a cooptat într-un alt turneu cu Baletul „Fantasio” în Olanda. Cutreierând împreună magazinele din Amsterdam, într-un magazin de muzică mi-a pus discul cu „Oxygen” al lui Jean Michel Jarre care tocmai se lansase şi mi-a spus: „Pe acestă muzică ai să faci un dans mare, ai să faci un balet mare!”. În 1982 J.M. Jarre a fost o revoluţie prin explozia, prin inovarea pe care a adus-o în muzică. Eu aveam încă mari influenţe romantice, admirator al muzicii tatălui său, Maurice Jarre, cu neuitatele lui lucrări, acele sublime simfonii şi muzica sa din filme, apogeul fiind muzica din filmul „Doctor Jivago”. În urma acelui turneu am venit hotărât acasă la Timişoara, am luat toate discurile pe care le-am găsit cu muzica lui Jean-Michel Jarre şi am compus acel spectacol: „Dans, dans, dans”!  
 
Dedicaţia a fost totală pentru maestrul Danovski. Programele mai sunt şi acum actuale iar spectacolul s-a jucat de foarte multe ori. Tudor Vornicu a auzit şi el de acest spectacol şi în 1984 ne-a invitat şi la Televiziunea Română. Noi am adaptat spectacolul pentru studiourile de televiziune şi astfel a fost filmat, dar la vizionare a fost oprit... A fost dat insă... în februarie 1990 (!!!) pe postul naţional de televiziune cu titulatura: „Dansează baletul Operei Române din Timişoara în spectacolul Dans, dans, dans , sub coregrafia lui Francisc Valkay”.  
 
Un alt loc minunat unde am fost invitat să dansez a fost Armenia. Pentru un dansator, să danseze în ţara dansului clasic cum era cunoscută vechea Uniune Sovietică, este ca şi cum un cântăreţ ar fi invitat să cânte în Italia, o mare scenă a operei mondiale. Am dansat cu partenera mea de la Bucureşti, Cristina Saru, în Armenia, la Erevan, în două spectacole memorabile: „Lacul lebedelor” şi „Don Quijote”. Lângă mine, dansatori tineri, artişti ai poporului, faimoşi dansatori armeni, o naţiune superbă, foarte credincioasă, cu o istorie monumentală. Am fost impresionat să văd că pe pereţii caselor lor, în magazine, nu figura nici un portret al „marelui conducător de partid şi de stat”, Leonid Brejnev. În acele locuri de cinste se afla portretul lui Aznavour, un armean convins, care niciodată nu şi-a negat originea, el numindu-se Aznavurian şi pentru care lucru a fost cinstit de conaţionalii lui.  
 
O altă amintire se leagă de succesul spectacolului „O seară vieneză” montat cu compania de balet a Operei Maghiare din Cluj-Napoca pe care am condus-o. A fost un spectacol în care am exploatat toate posibilitătile oferite de muzica straussiană. Am organizat cu acest spectacol al trupei de balet de la Cluj-Napoca, şi împreună cu o parte a orchestrei Filarmonicii din Bucureşti, zece turnee în Franţa şi am fost rechemaţi de 3-4 ori în acelaşi oraş şi în aceeaşi sală, spectatorii dorind să vadă acelaşi spectacol.  
 
George ROCA: Recunoscut atât pe plan naţional cât şi pe cel internaţional ca un mare artist, maestru coregraf, regizor, aţi fost invitat să puneţi în scena spectacole de balet atât în ţară cât şi în afara perimetrului naţional. Când, cum şi care a fost motivaţia de a fi cooptat în elaborarea unor asemenea evenimente?  
 
Francisc VALKAY: Pentru mine satisfacţiile au fost deja ale creatorului pentru că... dansatorul a apus, iar creatorul din mine n-a încetat să existe ieşind dintr-o sală de balet ca dansator. „Nu te teme să mergi încet, teme-te să te opreşti!” este maxima care m-a călăuzit întotdeauna şi am avut grijă ca acest mers andante la un moment dat să se transforme într-un spectacol care s-a numit „Andante - Allegro”, pe muzica lui Vanghelis. Creaţia mea s-a întins între clasic şi modern, între clasic şi acel contemporan care s-a chemat Jean Michel Jarre sau Vanghelis. Într-o stagiune am montat „Spărgătorul de nuci”, iar în următorul spectacol am montat „Andante - Allegro”, sau un alt spectacol cu J.M. Jarre. Acestea au fost marile bucurii pe care mi le-a oferit scena – posibilităţile imense de a mă exprima - şi cred că acum sunt în plenitudinea capacităţilor mele de a mai arăta ceea ce mai pot. Păcat că timpul care mi-a rămas e din ce în ce mai puţin ca să mai exist într-o competiţie naţională sau mondială.  
 
Arta baletului este acum în România într-o cumpănă, ca în general toată societatea românească, iar dansul nu este apreciat la reala lui valoare, el nedefinindu-se între contemporan, modern sau clasic. Păstrez un respect, o stimă deosebită pentru Baletul Operei din Bucureşti care m-a invitat în urmă cu trei ani să montez „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Maestrul Cornel Trăilescu şi directorul Operei Naţionale, Cătălin Arbore, m-au ales să fiu coregraful acestei superproducţii de dimensiuni hollywoodiene, cu optzeci de dansatori în care am putut să exprim minunata poveste a fraţilor Grimm cu toată forţa şi monumentalitatea ei.  
 
O altă mare satisfacţie am avut-o în anul 2003 când s-a montat opera „Oedip” în cadrul Festivalului George Enescu, iar eu am fost ales de regizorul Petrică Ionescu de la Paris să fiu coregraful lui şi al acestui spectacol. „Petrika Ionesco”, cum este cunoscut în străinătate, este plecat la Paris de 30 de ani şi nu mă cunoştea. Am fost trimis la Paris şi într-o discuţie cu el mi-a oferit un rol de interpret în spectacol, un alter ego al lui Oedip, un bătrân orb care leagă de la început până la sfârşit toată acţiunea ce se petrece în spatele lui, acest personaj existând fără cuvinte, dar exprimând tot tragismul lui Oedipus Rex. Spectacolul a avut premiera la Bucureşti în 17 septembrie 2003, eu fiind şi coregraf şi unul din interpreţii acestuia. A fost pentru mine marea surpriză a carierei mele să revin pe scenă după cincisprezece ani interpretând un personaj aproape principal într-un spectacol monumental. Oedip la Bucureşti a fost pentru mine una dintre cele mai sublime şi de neuitat apariţii pe scenă, una dintre cele mai mari satisfacţii ale carierei mele. A fost unul dintre acele momente care îţi marchează viaţa. Sunt marile emoţii care m-au încercat, m-au răscolit, pentru că la şaizeci de ani mai puţin speri să mai apari pe scenă, să mai fii aplaudat în calitate de interpret şi coregraf..  
 
Reacţiile au fost teribil de favorabile la adresa personajului pe care l-am interpretat. Am adunat multe laude, dar cea mai frumoasă felicitare a fost cea venită din partea lui Hero Lupescu, eminent regizor cu care am montat „Samson şi Dalila” la Opera Naţională din Bucureşti. El mi-a spus: „Să ştii că în seara asta ai dat mâna cu Dumnezeu !”. Această frază spune multe şi orice cuvânt este de prisos. O scenă de o asemenea dimensiune îţi aduce satisfacţii imense ce nu se pot descrie. În seara liniştei de după spectacol m-am adunat ca şi cum aş fi stat în faţa unei divinităţi, meditând asupra destinului unui artist. Viaţa lui este o sublima aventură. Viaţa lui nu este liniară ci este întotdeauna între extaz şi agonie.  
 
Referitor la turnee, după cum am mai specificat, sunt cadouri de preţ din partea meseriei. Celelalte recompense materiale sunt palide pe lângă ce a însemnat vizitarea unor locuri atât de dorite. Eu am avut şansa fericită să pot circula. Anii de dinaintea revoluţiei au fost oribili. Nu i-ai putut suporta decât cu simţul umorului gândind la gafele şi ororile politice de zi cu zi. Dar pentru că am fost un slujitor credincios şi serios al meseriei mele am reuşit să parcurg etapă cu etapă treptele aproape până la piscul cel mai înalt. Spun „aproape” pentru că niciodată nu poţi să ajungi acolo sus. Conform maximei „perfecţiunea nu există nici măcar în prostie”, cu atât mai mult în artă. Dar noi toţi ne întindem şi sperăm către ea.  
 
George ROCA: Nu v-aţi gândit să rămâneţi permanent în străinătate!? Aţi trăit totuşi într-o perioadă destul de problematică a evoluţiei României...  
 
Francisc VALKAY: Văzând atâtea ţări, atâta lume, am făcut o comparaţie între existenţa mea de aici şi cum ar fi o viaţă dincolo. Eu am o casă foarte frumoasă în care am adunat toate energiile pozitive şi mi-am utilat-o cu tot confortul şi după ultimele standarde. Ea a fost clădită clipă cu clipă şi înfrumuseţată împreună cu adorabila mea soţie. În ea mă simt mai bine ca oriunde în lume şi asta a fost una din motivaţiile că plecând din casa mea am revenit întotdeauna aici. Pentru că cea mai importantă a fost aceea că soţia mea mi-a fost întotdeauna alături şi continuăm să existăm împreună în propăşirea unor copii, viitori balerini, ea fiind profesoară la secţia de balet a Liceului Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara unde are elevi eminenţi, olimpici chiar. Mulţi dintre foştii ei elevi sunt balerini-solişti la operele naţionale, iar una dintre elevele ei, Andreea Jura, la nici 22 de ani, este prim-balerină la Opera din Cluj Napoca. La o asemenea favoare pe care ţi-o oferă meseria e greu să te gândeşti că există în lume şi alte puncte pe hartă unde să te simţi împlinit profesional şi spiritual.  
 
De ce nu am ales un alt drum şi am rămas un hotărât şi împătimit localnic al oraşului Timişoara? Am fost convins că locul meu e aici şi regret că nu mai am mult timp să mai pot face ceva pentru el, să mai pot contribui cât îmi permite sănătatea la creşterea şi formarea unor valori care trec prin mâna noastră împreună cu soţia mea.  
 
George ROCA: Pe parcursul carierei dumneavoastră aţi fost recompensat cu diferite premii sau distincţii. De fapt eu le-aş numi „recunoştinţa lumii pentru un mare artist”. V-aş ruga să enumaraţi câteva.  
 
Francisc VALKAY: Toate premiile pe care le-am luat le aveţi în C.V.-ul meu. Însă cel mai important dar este faptul că am fost distins cu „Ordinul de Cavaler al României” de câtre preşedintele Iliescu în anul 2002. Doar simplul cuvânt că eşti cavaler al unei ţări îţi conferă o emblemă, o aură de o anumită superioritate de care sincer să vă spun nu m-am folosit niciodată. Dar orgoliul oricărui artist ar fi uşor gâdilat de faptul că aparţine unei elite la care a ajuns prin multă muncă, multe picături de sudoare, care s-au transformat de-a lungul anilor în cristale Swarovski echivalente cu aceste privilegii, premii şi recunoştinţe.  
 
George ROCA: Cu toate că anii au trecut... iar prim-balerinul Francisc Valkay a devenit veteran, atunci când priviţi cu nostalgie la cariera dumneavoastră, dacă ar fi să o luaţi de la început, cum v-aţi rearanja viaţa!?  
 
Francisc VALKAY: Despărţirea mea de calitatea de dansator şi începerea unei alte cariere, aceea de coregraf, de creator în coregrafie, s-a produs cu destul de multe momente de durere, de regrete, de deznădejde. A nu mai putea executa pe scenă ceea ce visezi, ceea ce crezi că faci cel mai bine este un fenomen peste care nu poţi trece cu mare uşurinţă. Faptul că stai în sală la un spectacol şi vizualizezi o creaţie de-a ta îţi dă o anumită satisfacţie. Dar aplauzele tuturora sunt în spatele tău, ele sunt întotdeauna cu faţa la interpreţi. Poate este un orgoliu prost înţeles, dar a fi pe scenă şi a fi în ultimul rând al sălii vizionându-ţi spectacolul este o cu totul altă dimensiune.  
 
Am trecut deci, cu destul de mare durere, peste această etapă încheiată întradevăr furtunos, întradevăr fabulos, chiar grandios aş putea spune. Etapa cealaltă, a ceatorului din mine, mult mai târziu mi-a adus înţelepciunea că locul meu este acolo, în ultimul rând al sălii unde îmi vizionez în linişte spectacolul spunându-mi mie însumi ce am făcut bine şi ce s-ar fi putut face mai bine. Pentru asta există oglinda fiecărei dimineţi în care te scoli şi îţi spui foarte multe cuvinte. Oglinda mea nu mai arată ca acum douăzeci de ani. Ea îmi arată nişte linii ale feţei brăzdate de multe îngrijorări pe care scena, creaţia, această muncă de Sisif mi le-a dat.  
 
Maurice de Jarre spunea în autobiografia sa că niciodată nu este mai trist decât în seara unei premiere pentru că atunci când îşi vizionează propria creaţie el este primul care o înşeală pentru că deja se gândeşte la următoarea. Este un mare adevăr. Dar şi faptul că urmărindu-ţi creaţia, sculpturile care se mişcă în spaţiu datorită ţie, ai o altă senzaţie decât dacă tu te-ai fi lăsat sculptat şi ai fi executat ideea unui creator.  
 
George ROCA: Distinse domn, distinse artist... pe care l-am admirat ani la rândul pe scenele bucureştene, sau pe micul ecran al televizorului, vă mulţumesc pentru confesiunile pe care mi le-aţi oferit nu numai mie ci şi cititorilor acestor rânduri. Vă doresc în continuare sănătate şi multă putere de muncă!  
 
A consemnat,  
 
George ROCA  
Sydney – Timişoara  
21 decembrie 2012  
 
------------------------------------------------  
 
* Francisc VALKAY, (n. 20 mai 1940 la Timişoara) regizor-coregraf. Studii: Liceul de Coregrafie Bucureşti, promoţia 1957. Profesori: Anton Romanovski, Gelu Barbu, Oleg Danovski. Debut: în 1957 în rolul lui Vlaţlav din spectacolul „Fântâna din Bahcisarai”, pe scena Operei Române din Bucureşti. Roluri principale: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din gradina adormită” şi „Spărgătorul de nuci” (muzica P.I. Ceaikovski), „Romeo şi Julieta” şi „Floarea de piatră” (m. S. Prokofiev), „Spartacus” (m. A. Haciaturian), „Don Quijote” (m. L. Minkus), „Suralê” (m. F.Z. Iarulin), „Giselle” (m. M. Adam), „Şeherezada” (m. R. Korsakov), „Carmen” (m. G. Bizet – R. Şcedrin), „Carmina Burana” (m. C. Orff), „Tricornul” (m. M. De Falla), „Corsarul” (m. R.E. Drigo), „La piaţă” (m. M. Jora), „Haiducii” (m. H. Jerea), „Priculiciul” (m. Z. Vancea), „Iancu Jianu” (m. M. Chiriac), „Primăvara” (m. C. Trăilescu), „Dacia Felix” (m. B. Hoinic), ş.a. Colaborator al Televiziunii Române din anul 1964 în calitate de interpret şi coregraf. Coregraf al Operei Române din Timişoara: „Dans, dans, dans” (1983), „Dacia Felix” (1981), „Un strigăt pentru tine” (1990), „Daphnis şi Cloe” (1993), „Mandarinul miraculos” (1993), „El Amor” (2001), „Zâna păpuşilor” (2002), „Don Quijote” (2003), „Bolero” (2003). Coregrafii în premieră: „Andante Allegro” (Vangelis), „Undeva, cândva” (J-M. Jarre), „Dansuri din Galanta” (Z. Kodaly), „Don Quijote (L. Minkus), „Valsuri vieneze” (J. Strauss), „Valsuri romantice” (F. Chopin), „Les petits riens” (W. A. Mozart), „Sărbătoarea dansului” (colaj), „Bolero” (M. Ravel), baletul la opera „Oedip” (G. Enescu) şi baletul la opera „Aida” (G. Verdi). Coregrafii în străinătate: „Othello” (1985) – Iugoslavia, „Valsuri vieneze” (1993) şi „Valsuri romantice” (1996) – Paris, Franţa, „Romeo şi Julieta” (1996) – Split, Croaţia. Turnee în străinătate: Armenia, Belgia, Bulgaria, Canada, China, Egipt, Elveţia, Franţa, Germania, India, Italia, Iugoslavia, Mexic, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Tunisia... Premii: Ordinul „Meritul cultural” Clasa I (1985); Premiul Naţional Clasa I pentru spectacolele „Dacia Felix” (1983) „Primăvara” (1984) şi „Mary Poppins” (1985); Ordinul Naţional „”Serviciul Credincios” în grad de cavaler (2002); Diploma de Onoare a oraşului Gyula, Ungaria (2004); Diploma de excelenţă a Primăriei Timişoara (2004); Ambasador al A.P.F.R. pentru Timişoara (2004); Diploma „Pro Cultura” a Consiliului Judeţean Timiş (2006); Diploma Operei Naţionale din Timişoara „Pentru 50 de activitate artistică” (2008); Membru de onoare al Operei Naţionale Române din Timişoara (2008).  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George ROCA - INTERVIU CU MAESTRUL FRANCISC VALKAY, BALERIN, COREGRAF, REGIZOR ŞI PROMOTOR CULTURAL / George Roca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 721, Anul II, 21 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Roca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!