Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: George Roca         Publicat în: Ediţia nr. 565 din 18 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

George ROCA - INTERVIU CU DOAMNA LIANA SAXONE- HORODI – ARTIST PLASTIC, PERSONALITATE LITERARĂ, MILITANT PENTRU ARMONIE...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De curând am primit prin poştă un pachet destul de greu... o carte, de fapt un minunat album de artă. Expeditor: Liana Saxone-Horodi, Haifa, Israel. L-am deschis cu mare curiozitate şi astfel am intrat în lumea minunată a picturii... Era acolo reprezentată munca de o viaţă a unui artist plastic... a unui pictor profesionist. 150 de pagini, dimensiuni 30cmx24cm, coperţi groase, hârtie cretată, fotografii de calitate, policrome. De fapt 96 de imagini fotografice, reproduceri, după munca de peste 50 de ani (prima pictură datează din 1959) a unui maestru al pensulei, recunoscut şi aclamat nu numai în România şi Israel, ci şi în alte regiuni civilizate ale globului, devenind astfel un artist de notorietate internaţională. Eram familiar cu multe din aceste opere de artă graţie mai multor materiale pe care le-am redactat pe parcursul anilor pentru revistele cu care am colaborat. Mi-au fost trimise spre publicare de diferiţi oameni ai scrisului care doreau să o facă cunoscută, să o prezinte şi să îşi împărtăşească emoţiile artistice cu cititorii.  
 
Pe doamna Liana Saxone-Horodi, o cunosc de câţiva ani. Prima noastră corespondenţă electronică datează din 10 noiembrie 2009. Cu toate că nu ne-am văzut fizic niciodată, am avut ocazia, graţie internetului, să ne cunoaştem bine şi să colaborăm. Pe parcursul a peste 300 de e-mailuri (din ambele părţi) până în prezent, am avut bucuria să ne împărtăşim gândurile, să fac cunoştinţă cu un om sensibil, un suflet mare, un om de artă, un artist pasionat, un scriitor talentat şi desigur un interlocutor respectabil cu care îţi face plăcere să comunici. Nu sunt laude deşarte. Ne vom convinge pe parcursul rândurilor ce urmează.  
 
În decembrie 2009 am primit – tot prin poştă – o altă carte editată de această distinsă doamnă. O carte de memorii a regretatului său tată, Valentin Saxone. Citind-o, am trăit alături de autor drama prin care a trecut... O carte zguduitoare, care te întristează. O dramă a unui intelectual şi a familiei sale, din perioada de instalare a comunismului în România. Politică, represiune, necazuri, suferinţe, speranţe... O carte care trebuie citită. Titlul acesteia „Speranţe în întuneric”, Editura Libra, Bucureşti, 2006, 248 p., format A5.  
 
Cele două cărţi, corespondenţa electronică, articolele publicate, respectul şi iubirea pentru oameni a acestei doamne, mi-au produs curiozitatea de a afla mai multe despre dânsa. Sper că acest interviu ne va lămuri şi ne va face cunoscut cine este acest om reprezentat de un nume compus: Liana Saxone-Horodi şi de o... interesantă operă artistică şi literară!  
 
--------------------------------------  
 
George ROCA: Pe parcursul vieţii aţi avut multe suişuri şi coborîşuri, multe bucurii şi suferinţe, aţi locuit în două ţări diferite, aţi avut parte de două culturi diferite şi aţi cucerit lumea cu arta dumneavoastră. Să începem cu câteva date biografice şi desigur cu câteva „amintiri din copilărie”...  
 
Liana SAXONE-HORODI: M-am născut în Bucureşti, pe 11 septembrie 1940, şi am locuit în blocul din Piaţa Amzei 15, până la plecarea mea în Israel, în 1964. Blocul se întinde pe trei străzi, Piaţa Amzei, Str. Amzei şi Mendeleev. Nimeni nu era proprietar de apartament, intregul bloc aparţinând lui Nicolae Kretzulescu, proprietarul - printre altele - a Bisericii Kretzulescu, de pe Calea Victoriei, lângă Palatul Regal. Familia mea locuia la etajul doi, într-un apartament de cinci camere, debara de alimente, spaţiu pentru haine, cameră de servitori. Eu am venit pe lume exact la cinci zile după ce tatăl meu – renumit avocat - a fost exclus din Barou, din motive rasiale, de către guvernul legionar, venit la putere. De nenumărate ori i-am spus: „Numai eu îţi mai lipseam atunci!”. „Nu-i adevărat – răspundea el - ai venit ca o rază de lumină şi de bucurie!”. Nu ştiu dacă-i adevărat ceea ce-mi spunea dar, un lucru este sigur, că am încercat toată viaţa să împrăştiu lumină şi bucurie celor din jur.  
 
George ROCA: Povestiţi-ne puţin de Bucureştiul de altădată, de Bucureştiul adolescenţei, de Piaţa Amzei unde aţi locuit, de viaţa frumoasă a acelor timpuri, de prieteni, de vise şi speranţele de viitor.  
 
Liana SAXONE-HORODI: Vis-a-vis de casa noastră se afla Teatru Naţional - Sala Studio, aşa că, de copil frecventam toate piesele din repertoriu. Pot spune că, în vacanţele de vară, părinţii noştrii nu aveau probleme cu ce să ne ocupe timpul. Problema lor era cum să ne aducă acasă, pentru că noi, ori ne jucam pe maidanul de peste drum, un loc viran apărut ca urmare a războiului, ori mergeam la cinema sau ne plimbam pe Bulevardul Magheru. În casă dacă rămâneam, nu lipseau prietenele cu care cream costume din hârtie creponată. În anii copilăriei mele, pe stradă mai mişunau chivuţele cu periile lor cu coadă lungă, căruţele cu cai pentru mutări, coşarii şi florăresele – care erau... prietenele mele. Cui puteam eu să mă fălesc cu decoraţia primită la Institutul Sfânta Maria de pe strada Pitar Moş, pentru rezultate exceptionale la invăţătură, dacă nu florăreselor!? Când te gândeşti la amintirile din copilărie, din fericire, totul apare idilic iar ce a fost rău se estompează, dispare. Spun din fericire, pentru că au existat şi părţi care puteau pune o amprentă negativă în dezvoltarea mea dar, dragostea de natură, de om, de tot ce-i frumos, am moştenit-o de la tatăl meu şi asta m-a ajutat de foarte multe ori să nu sezizez lucrurile negative, sau să cred că „aşa trebuie să fie”.  
 
George ROCA: Tatăl dumneavoastră, avocatul Valentin Saxone, politician, poet, om de cultură, a fost cel care v-a luminat şi călăuzit paşii vieţii, cel care v-a purtat sufleteşte cu dânsul de la „bara avocăţeasca” la faimosul (de tristă notorietate!) Fort 13 al închisorii Jilava. O dramă, o „saga” cum zic englezii... Nu aş vrea să vă zgândăresc rănile sufleteşti, dar dacă consideraţi că puteţi să ne vorbiţi despre acest om... vă rog să o faceţi. Personal am aflat foarte multe detalii interesante din cartea pe care aţi îngrijit-o. Consider că merită să dezvăluiţi câteva date despre dânsul celor care citesc aceste rânduri!  
 
Liana SAXONE-HORODI: Este adevărat că tatăl meu a avut un rol important în viaţa mea. De altfel „debutul” meu în cariera artistică l-am făcut cu portretul lui, pe care l-am „executat” la vârsta de 8 ani. Era aşa de mândru de mine încât m-a luat într-o zi la scriitorul Marcel Breslaşu spunându-i că are un copil geniu. Am reacţionat spontan şi i-am spus: „Tată, nu mă ridica pe aşa un soclu, geniul este foarte departe de mine, poţi spune talentată dar... cel mai bine ar fi să-l laşi să se definească singur”. Când am absolvit cele şapte clase elementare îmi doream să îmi continui studiile la Liceul de Arte Plastice. Ai mei nici nu au vrut să audă de aşa ceva şi... aşa am ajuns la Liceul Central, liceu de prestigiu pentru fete. A gândit bine pentru că, pregătirea pe care am căpătat-o în acest liceu mi-a ajutat mult mai târziu.  
 
Din nou visam, după terminarea liceului, să îmi continui studiile la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” şi din nou tata s-a opus! „Din pictură nu se poate trăi, în schimb arhitectura este o meserie sigură”. Şi iată-mă pregătindu-mă pentru examenul de admitere la facultatea de arhitectură. Frecventam cursul de desen ornamental şi liniar al unui student în ultimul an la arhitectură, două examene eliminatorii. Faza următoare era fizica şi matematica, două materii la care eram foarte bine pregătită. Concursul era greu pentru că în acel an erau numai 20 de locuri şi 20 de candidaţi, majoritatea copii de academiceni. A fost un scandal mare din această cauză! Eu nu am trecut de faza de desen! În sesiunea a doua s-au mai adăugat câteva locuri, pe care tot copii de profesori universitari le-au ocupat.  
 
Ca urmare a „eşecului” de la arhitectură, tata a „depus armele” dându-şi consimţământul să învăţ pictura. Prietenul tatei din copilărie, cunoscutul critic de artă Ionel Jianu, m-a recomandat maestrului Rudolf Schweitzer-Cumpăna, care m-a primit ca elevă în particular. In anul 1959, când am ajuns la el, Maestrul era un pictor renumit, în vârstă de 73 ani, dar încă în plină creaţie. Motivul pentru care dl. Jianu m-a trimis să învăţ cu Maestrul era faptul că era renumit în cunoaşterea desenului. Dânsul absolvise în 1909 Academia Regală de Arte Frumoase din Berlin, însuşindu-şi „nemţeşte”, adică meticulos şi temeinic, tainele redării formelor şi volumelor, adică arta desenului, aşa cum avea să mărturisească mai târziu însuşi pictorul: „...mi-a folosit cunoaşterea profundă a formelor, a volumelor şi a valorilor, cu un cuvânt DESENUL pe care l-am învăţat la academie şi care a rămas un fel de coloană vertebrală a artei mele...”. După câteva săptămâni de studiu cu Maestrul, m-am prezentat foarte mândră la dl. Ionel Jianu cu un portret în ulei. Era să mi-l arunce în cap strigând: „Eu te-am trimis să înveţi desen, nu să devii o umbră a lui Schweitzer-Cumpăna”. Cred că ţipetele lui au răsunat pe tot bulevardul Dacia, unde locuia. Pe mine nu m-au impresionat, căci în mod firesc mă simţeam atrasă de arta Maestrului.  
 
George ROCA: Povestiţi-ne câte ceva de maestrul Rudolf Schweitzer-Cumpănă.  
 
Liana SAXONE-HORODI: Domnia sa avea o metodă specială de a preda: lucra cu noi, cei câţiva elevi care luam lecţii, iar eu eram „ucenicul”, numai ochi şi urechi, pus să fure toate secretele meseriei. Maestrul, avea o statură înaltă, uscăţivă, puţin adusă din spate. Nu era un om exuberant. Corectura o făcea vorbind molcom cu cel în cauză, de abia se desluşea ce voia să spună, era ca un fel de monolog.  
 
Aşteptam cu sufletul la gură ziua în care mergeam în micul atelier din strada Buestrului. Atelierul era la etaj, o cameră de dimensiuni modeste dintr-o casă din seria „locuinţe ieftine” care se construiseră în perioada interbelică în cartierele periferice ale Bucureştiului. O dormeză cu o cuvertură ţărănească aspră, o măsuţă şi două scaune, şevaletul, dulapul plin de culori, gata să debordeze prin deschiderea uşilor la cea mai mică trepidaţie a duşumelelor de lemn, ceruite. Rafturile bibliotecii din colţul camerei erau pline ochi de cărţi. Fereastra, spre strada tihnită şi aproape necirculată, din spatele actualului stadion Dinamo, oferea o panoramă de acoperişuri, plină de farmec.  
 
Nu cred că există o ilustrare mai bună a dimensiunilor aşa zisului „atelier” al Maestrului ca epigrama prietenului său Aurelian Păunescu: „Orice pictor bun sau rău/ Are atelierul său;/ Numai Schweitzer-răbdător/ Mai pictează-n dormitor!/”. Sunt întrebată astăzi: „Ai atelier?”. Atelier în sensul de spaţiu, lumină şi dacă-i posibil şi o vedere spre Marea Mediterană sau spre minunatele păduri ale Carmelului, nu am! Dar nici nu mai pictez în dormitor sau pe terasă. Am o cameră în care înconjurată cu rafturi pline de cărţi, mi-am instalat şevaletul.  
 
George ROCA: Şi... cum aţi ajuns să lucraţi în „artizanat”?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Perioada în care am fost eleva Maestrului a fost o perioadă fericită din viaţa mea dar, cu toate că mi s-a părut că a fost foarte lungă, în realitate a fost întreruptă după puţin timp deoarece tatăl meu a fost arestat politic de regimul comunist şi a trebuit să încep să lucrez pentru a-mi ajuta familia. Îmi plăcea foarte mult artizanatul. De mic copil admiram suporturile de şerveţele, laviţele cu farfurioare şi căni, toate din lemn, puse în vânzare la chioşcuri în oraşele de vilegiatură. Mai târziu, de câte ori treceam prin Calea Victoriei, în apropierea străzii Amzei, mă opream în faţa vitrinelor magazinelor de artizanat şi, nu ştiu „de ce”, mă străbătea gândul că, dacă vreodată va trebui să lucrez ca să câştig bani, mi-ar place să lucrez în „artizanat”. Am început cu desen de covoare persane. Dacă întoarcem pe dos un covor persan, desenul arata ca o hartie milimetrică. Asta-i ce făceam, modele de covoare persane pe hartie milimetrică. Atelierul era foarte departe de casă, aşa că trebuia să mă scol foarte devreme ca sa ajung să pontez la timp fişa de lucrător.  
 
Nu pot sa trec peste acest episod din viaţă fără a-ţi povesti de atmosfera care domnea acolo. Colectivul era format numai din femei, femei tinere decepţionate de viaţă şi de barbaţi, fiind în majoritate femei divorţate şi a căror „lozincă” era că „bărbatul este o bestie”. Iar eu, la 17 ani, cât aveam pe vremea aceea, visam la „craiul din poveste, care o sa vină pe un cal alb să îmi cucerească inima!”.  
 
A doua perioadă de lucru în artizanat a început după arestarea tatălui meu. Aveam 19 ani. Cooperativa se numea „Arta aplicată” şi era vis-" -vis de Biserica Stavreopoleos. Îmi plăcea teribil ceea ce lucram, făceam pictură pe lemn. Lemnul este ceva „viu”, iar eu am găsit o metodă de a-i scoate în valoare frumuseţea fibrei, lucrând numai cu baiţ - culori pentru lemn. Nici aici nu era o atmosferă uşor de suportat dar, era de altă natură. Majoritatea celor care erau în Cooperativă erau „foşti” şi ca să se menţină umblau des la „cadre” să dea informaţii despre unul sau celălalt. Deseori eram chemată (şi eu) la „cadre” pentru a face o „completare la autobiografie”. Nu reuşeau să mă sperie – probabil că moştenisem de la tatăl meu curajul. Ba, mai mult, într-o zi de iarnă, în curtea atelierului de pe strada Bacovia, l-am prins de reverul hainei pe to'aşul Doiciu de la Serviciu Cadre, care mereu mă ameninţa că o să mă înveţe minte. Era o namilă de om, negricios. L-am proptit de zidul clădirii şi i-am spus: „Să ştii că aşa am să mă duc cu tine la Partid să-i întreb dacă cineva te-a autorizat pe tine să mă chinuieşti. De unde ştii tu că eu împărtăşesc aceleaşi idei politice ca tatăl meu? Poate că sunt mai comunistă decât tine...!”. A îngheţat. A devenit livid şi, din ziua aceea, nu a mai îndrăznit să se ia de mine. Era o aberaţie să spun că sunt comunistă, dar UTM-istă am fost, până la arestarea tatei, când m-au exclus cu specificaţia: „O fiică de deţinut politic nu poate face parte din rândurile UTM-ului, chiar dacă Liana este un om de o ţinută impecabilă. Ne-am dori ca mulţi să fie ca ea. Mai bine să greşim dând-o afară, decât să greşim continuând să o avem în rândurile noastre!”. Suna bine! Adevărul este că, privind mai târziu la Sala Palatului, mi-am amintit cum am cărat cărămizi la „muncă voluntară” pentru construirea acestui edificiu important. Şeful meu, fost ofiţer de carieră, făcea parte dintr-o familie, care avusese un liceu particular în Bucureşti, în care în mod declarat evreii nu erau primiţi. La început am avut mari necazuri cu el. Dar, până la urmă am colaborat pe plan profesional. Când am primit plecarea în Israel, ne-a vizitat acasă şi mi-a spus: „Ai un talent deosebit să-ţi faci din duşmani prieteni!”. I-am răspuns: „De ce, oare, a trebuit să mă duşmăniţi? Pentru că am avut nenorocul să înfrunt viaţa de la 19 ani, muncind din greu de dimineaţă până seara târziu, când mă întorceam cu autobuzul spre casă şi adormeam în picioare, cu capul pe mâna agăţată de cureaua de sprijin, în timp ce perechi tinere se întorceau de la şosea înlănţuite, bucurându-se de fiecare anotimp?”. Şi dacă am pomenit de dânsul, prietenia noastră a continuat până la sfârşitul zilelor lui (anul trecut la peste 90 ani), şi continuă astăzi cu fiica lui, o persoană cu calităţi deosebite, pe care o iubesc.  
 
Şi... cu toate aceste peripeţii şi necazuri am primit, în anul 1960, Premiul I pentru obiecte de artă decorativă! Deci cam aceasta este povestea cu „artizanatul”!  
 
George ROCA: Ce v-a determinat să părăsiţi ţara natală şi să începeţi o viaţă nouă în Ţara Sfântă, ţara strămoşilor dumneavoastră?  
 
Liana SAXONE-HORODI: În anul 1958, regimul comunist a hotărât, probabil din dorinţa de a se debarasa de evrei, mai ales că se putea obţine valută pentru cei care plecau, să redeschidă înscrierile pentru emigrare în Israel. S-au format atunci cozi uriaşe la Miliţie pentru a se depune cererile. Eu m-am dus cu un prieten la o astfel de coadă şi am făcut cerere de plecare. Motivul era nemulţumirea latentă care exista faţă de regimul comunist, care nu-mi permitea să studiez şi dorinţa de a începe o viaţă nouă în Ţara Făgăduinţei...  
 
George ROCA: Care a fost impactul cu un loc necunoscut, cu o societate formată din conaţionali veniţi din diferite ţări şi culturi, un „melting pot” unde treabuia să te aliniezi pentru a trăi în armonie, să te acomodezi cu clima, cu greutăţile întâmpinate de orice „ole hadash” (emigrant)?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Am descins in Portul Haifa la 27 august 1964, împreună cu sora mea. Aveam 23 ani. Prima noastra „casă” a fost un „ţrif akademai” la Holon - o cabană din azbest pentru titraţi, titrată fiind sora mea, care studiase în România chimia industrială. Dupa o lună am intrat în Kibutzul „Mishmar Haemek”, la „ulpan” (şcoală de învăţat ivrit). Lucram 4 ore şi învăţam alte 4 ore. Totul în jur era plin de farmec, nou, trezind curiozitatea şi pot spune o „şcoală a vieţii” în Israel. Perioada petrecută în Kibutz era de 6 luni şi metoda de a-ţi însuşi limba era eficientă „ne jucam şi învăţam”! De exemplu: ca să învăţăm să cumpărăm produse am plecat la piaţă, la Afula, ca să ne descurcăm la policlinică am înscenat cum să tratăm un bolnav ş.a.m.d.  
 
Şi, iată-mă din nou la „ţriful” din Holon. Nu era uşor să-mi găsesc un loc de lucru pentru că nu aveam nici-un act de calificare, numai Diploma de Bacalaureat. După multe peregrinări, la vârsta de 30 de ani am intrat să lucrez ca funcţionară la Banca „Leumi” din oraşul cu evrei religioşi Bnei-Brak. Eram după primii şapte ani în ţară, pe care eu i-am asemănat cu cele 7 vaci slabe, răpciugoase... care nu mai aveau mult până să-şi dea sufletul. Respectam locul, venind îmbrăcată cât mai decent şi mă simţeam minunat atât în rândul colegilor cât şi a populaţiei din oraş. Mulţi şi-ar fi dorit ca eu să „ader” la lumea lor. Pe atunci „munca de lămurire cu trecerea la religie” (hozer be tşuva) nu luase amploare. Care mai de care din rabinii cunoscuţi din Bnei Brak m-au binecuvântat să-mi găsesc un „husen” (soţ) şi să fiu fericită. Nu am aderat la „religioşi”, cu toate că, de câte ori veneam la lucru cu o perucă modernă (Bnei-Brak era „patria perucilor” şi mie îmi plăceau!) femeile credeau că... gata, m-am dat pe brazdă! Cavalerul (Husenul) meu a venit în cele din urmă din Haifa, „călare” pe un mic automobil Volkswagen, şi cu el realizarea tuturor viselor pe care le-am avut în viaţă. Iar visul meu cel mai „arzător” a fost să am o familie. FAMILIA pentru mine este prima, în scara preferinţelor, înaintea carierei.  
 
George ROCA: Deci husenul dumneavoastră, este stimatul domn Mirel Horodi! Deasemenea un binecunoscut jurnalist şi scriitor de limba română.  
 
Liana SAXONE-HORODI: Soţul meu, Mirel Horodi (Horodniceanu), înainte de a fi socotit publicist, este inginer electro-energetic, un profesionist de valoare în domeniul centralelor electrice.  
 
Dacă voi fi întrebată dacă există un destin, am să răspund că există! Să ne întoarcem la perioada Bank Leumi din Bnei-Brak, unde am primit binecuvântările rabinilor să găsesc un „husăn” (mire) şi să continuăm cu „momentul” în care ne-am întâlnit. Era ziua de naştere a fiului sorei mele şi venisem special la Haifa. Mirel, care era văr cu soţul sorei mele, a venit la sora mea, să-şi ia nişte huse pentru scaunele de la maşină. Husenii nu au nimic în comun cu „husele”!(sic!). Atunci „m-a descoperit” şi s-a îndrăgostit, lucru declarat cu un talent ieşit din comun în scrisoarea primită mai târziu, în timpul unei excursii pe care am făcut-o în România. De multe ori îl întreb: „Poţi să-mi spui de ce te-ai mutat la 10 ani de la Paşcani la Bucureşti?” Iar el răspunde răzând: „Deoarece în Capitală se născuse soţia mea!”  
 
Şi... din ziua în care ne-am întâlnit, nu a trecut mult timp şi ne-am căsătorit (martie 1973). In martie 1974 s-a născut Shmuel şi trei ani mai târziu Miron. Aici li se spune „bnei zkunim” (copii veniţi la o vârstă înaintată). Noi am găsit „formula magică” să creăm o familie în care să fie armonie, realizări iar copiii să se formeze, ajungând la carierele şi familiile pe care le au astăzi. Nu pot să nu o amintesc pe mama lui Mirel, cu care am locuit împreună. În mare parte educaţia şi îngrijirea excepţională de care au avut parte copiii noştrii i se datoreşte şi dânsei, iar juniorii îi poartă lui „Baby” o duioasă amintire.  
 
George ROCA: Despre marele artist avangardist Marcel Iancu (1895-1984) s-a scris foarte mult. Aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre regretatul artist şi despre Ein Hod.  
 
Liana SAXONE-HORODI: Eu am avut fericirea să fiu de multe ori în preajma lui Marcel Iancu. Întâi, pentru că a fost prieten încă din copilărie cu tatăl meu, deşi tatăl meu era ceva mai tânăr. În 1965, când după sosirea în Israel l-am vizitat, mi-a dăruit albumul lui cu dedicaţia: „Porte-bonheur pentru Liana Saxone în noua ei patrie”. La toate expoziţiile mele am fotografiat această dedicaţie pe care am pus-o pe caietul de vizitatori şi într-adevăr a fost pentru mine un „porte-bonheur”. El a avut ideea de a face dintr-un sat părăsit un pitoresc centru artistic. Se poate spune că Ein Hod era Marcel Iancu şi Marcel Iancu era Ein-Hod. La Ein Hod este Muzeul „Janco-Dada” şi o mare galerie, unde sper, ca la anul, să prezint picturile pe care le creez acum.  
 
George ROCA: Într-un articol, pe care mi l-aţi trimis spre publicare, m-au impresionat relatările dumneavoastră despre sculptorul Tuvia Iuster, despre felul său ospitalier, despre preparatele culinare româneşti cu care îşi întâmpina vizitatorii. V-aş ruga să ne povestiţi mai multe?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Sentimentele mele au fost încrustate cu litere de foc pe rama portretului pe care i l-am făcut, o surpriză pe care i-am pregătit-o la expoziţia mea din anul 1999, la „Beit Chagall”, Casa Artiştilor Plastici din Haifa şi Nordul Ţării. Pe ramă sunt încrustate şi nume de preparate culinare din bucătăria românească. Nu degeaba le-am scris, pentru că în casa lui din Ein-Hod, casă veche la intrarea în sat, Tuvia şi Silvia erau gazde deosebit de primitoare. Bucatele gustoase, udate cu vin de calitate, îl puneau pe Tuvia alături de cei mai talentaţi „bucătari” şi totul se petrecea într-o atmosferă de basm. În jurul mesei lui Tuvia de la Ein-Hod, se adunau artişti şi scriitori de renume. Era un regal să fii la masă la Tuvia, nu numai din punct de vedere culinar ci, şi din punct de vedere intelectual. Cu un astfel de prilej i-am cunoscut pe poetul Sebastian Costin şi pe criticul Sergiu Levin, din păcate şi ei trecuţi în nefiinţă. Cred că dacă ar fi să redau acum aceste momente într-un tablou, cu siguranţă ar ieşi un lucru fantastic, ceva care ar aminti de Chagall, de puterea de transformare a fiinţelor umane în mituri eterne. Nu exagerez cu nimic!  
 
George ROCA: Ştiu că aţi păstrat legăturile cu ţara natală, cu diferite personalităţi literare şi artistice româneşti contemporane. Câteva amănunte vă rog!  
 
Liana SAXONE-HORODI: Am dezvoltat după 1990 legături de prietenie cu personalităţi din viaţa culturală contemporană din România. Din păcate cercurile intelectuale din România sunt dezbinate, eu însă am legături cu oamenii care sunt deosebiţi şi pe care am avut privilegiul să-i cunosc şi ocazia să-i apreciez. Voi începe cu Sanda Golopentia, care este de vârsta mea şi a cărui tată, Anton Golopentia, a murit în închisoarea comunistă! Apoi soţii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, care au creat „Memorialul de la Sighet”, scriitorii Augustin Buzura şi Angela Martin, care m-au onorat publicând picturile mele în revista „Cultura”, pe care o editează; apoi prietenii mei din Cluj, scriitorul Eugen Uricaru şi soţii Pâslaru, eseista Carmen Muşat şi publicistul Ovidiu Şimonca, care deasemenea m-au onorat publicându-mi articole în revista „Observator Cultural”, prietenii mei de la Televiziunea Română, realizatorii Mihaela Crăciun, Marilena Borcescu şi Sandrino Gavriloaia, distinşii intelectuali Lavinia Betea, Aurora Liiceanu, Andrei Oişteanu, Geo Şerban, etc.  
 
George ROCA: Descrieţi-ne în câteva cuvinte viaţa israeliană. Se deosebeşte cu mult de cea româneasca?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Cum este viaţa israeliană? Nu-i uşoară! O limbă grea - nici după 48 ani nu-s capabilă să scriu bine în ivrit – aşa că am devenit şi am rămas cam... „analfabetă”! Aici, oameni au mentalităţi deosebite! Un Babilon modern, o climă grea! De necrezut, mi-e imposibil să enumăr prin câte războaie am trecut, unul mai greu ca celălalt şi fiecare diferit. Apoi sunt probleme legate de cercurile ultra-religioase, care refuză să se integreze în societate, probleme legate de minoritatea arabă şi în ultima vreme de infiltraţii africani.  
 
Dacă viaţa în Israel se deosebeşte mult de cea românească? De multe ori pot spune că ce se întâmplă în Israel, se întâmplă şi în România şi invers. Totuşi există unele diferenţe. Există corupţie şi în Israel, dar nu se compară cu cea din România. Apoi în Israel există un respect pentru anumite instituţii, de pildă pentru Curtea Supremă, pentru Controlorul Statului, etc., ceea ce, din păcate, nu există în România.  
 
George ROCA: Sunteţi un artist plastic bine-cunoscut nu numai în Israel ci şi peste hotare. Sunteţi membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Israel. Aţi numărat vreodată lucrările pe care le-aţi făcut? Pe unde vi se odihnesc pânzele, prin ce locuri sunt admirate!? Aţi avut multe expoziţii? Aţi primit recompese morale de pe urma artei dumneavoastră? Diplome, aprecieri... critici pozitive?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Dacă am numărat vreodată lucrările? Niciodată, şi dacă mă gândesc nici nu-ţi pot spune cât de multe au fost. Un lucru însă pot spune... că de când am revenit de pe „lumea cealaltă” după o grea operaţie pe inimă, lucrez enorm, sunt de o hărnicie, că nici eu nu mă recunosc. Sunt întrebată de multe ori „Te desparţi greu de un tablou?”. Nu! În majoritate se află în casele prietenilor, deci am senzaţia că nu m-am despărţit, altele sunt în colecţii particulare unde-i o cinste să te afli ca artist plastic. Nici expoziţiile nu le-am numărat, apar scrise în „notele personale despre pictor” din volumul pe care vi l-am trimis.  
 
Cu toate că eram o zvăpăiată, am primit premii, chiar de când eram copil. De câte ori era întrebată mama mea „unde sunt?”, dânsa contra-întreba: „dar ce a mai făcut?”. Eram un copil zburdalnic şi probabil că am făcut atâtea necazuri părinţilor că întrebarea era justificată. Însă, atunci când era vorba să fac ceva serios, dădeam tot ce-i mai bun din mine. Nimeni nu poate spune că nu te bucuri când eşti premiat. Cu toţii devenim copii în asemenea ocazii.  
 
Aprecieri? Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viaţă este de la profesoara de limba română de la Liceul Central, doamna Victoria Manolescu, astăzi în vârstă de 93 ani. Mi-a cumpărat două tablouri pentru strănepoţii dânsei care locuiesc la Seatle, în Statele Unite. Le-a spus: „Eu nu am bijuterii să vă las moştenire, tablourile Lianei Saxone sunt bijuteriile mele!”.  
 
George ROCA: Care este genul de pictură pe care îl abordaţi şi ce materiale folosiţi? Ştiu că majoritatea lucrărilor sunt executate în ulei. Aţi mai folosit şi alte materiale, precum guaşe, tempera, acrilic? Aţi executat vreodată desene, grafica, creion, cărbune? Culorile preferate? Care este povestea lecţiilor de gravură pe care le-aţi luat cu vestitul profesor Moshe Propes de la Institutul „Avni” din Tel Aviv, dar la „Cercul de Creaţie” condus de Yehuda Yatsiv?  
 
Liana SAXONE-HORODI: De-a-lungul anilor, am folosit creionul, cărbunele, tuş şi acuarelă, ulei... Astăzi se lucrează mult cu acrilic, dar eu nu mă împac cu acesta, deoarece îi lipseşte transparenţa şi vigoarea uleiului. Cea mai recentă dovadă de afecţiune am avut-o zilele acestea, când participând la un vernisaj al unui grup de artişti plastici, care expun litografii într-o galerie din Hadar (Hadar Hacarmel sau Splendoarea Carmelului – suburbie a oraşului Haifa n.a.). Am avut o primire călduroasă din partea „colegilor de breaslă”! Le-am povestit cât m-au „chinuit” pe mine lecţiile de litografie în perioada când învăţam la Institutul Avni din Iafo cu maestrul Propes, unul din cei mai valoroşi profesori. Litografia cere multă, enorm de multă răbdare, lucru „străin” de caracterul meu vulcanic. „Ce-ţi trebuie ţie litografie? Cine mai are o tuşă de culoare ca a ta?” mi-au spus colegele. Când te apreciază colegii şi nu creezi animozităţi într-o lume plină de invidii, cred că-i un lucru îmbucurător!  
 
Când mi-am dat demisia de la Bank Leumi şi am hotărât că mă dedic picturii am intrat intr-un grup de pictori profesionişti la Haifa condus de artistul plastic Yehuda Yatziv. Îmi aduc şi acum aminte că, în prima zi, ne-a aranjat pe masă o natură statică cu vioară şi... a rămas uimit de dexteritatea cu care am pictat-o. La următoarea lecţie, ploua tare şi din comoditate am rămas acasă. Am primit un telefon plin de reproşuri: „Pot să ştiu ce te-a adus la mine şi te-a făcut să renunţi?”. „Ploaia! Sunt o răsfăţată!”, a fost răspunsul meu, glumind desigur.  
 
Lucrul în colectiv, atmosfera, cunoştiinţele lui Yehuda Yatsiv, pe care ni le punea cu mult suflet la dispoziţie, vizitele făcute la muzeele din ţară, vizite la care şi soţul meu se alătura cu plăcere, au constituit la o perioadă prolifică de mari realizări. Munca în colectiv m-a atras din totdeauna... şi dacă există un motiv pentru care mi-a părut rău că nu am reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, era plecatul la „practică” cu colegii în minunatele regiuni ale României.  
 
George ROCA: O întrebare pe care trebuia să o pun la început... Primii paşii în pictură! Unde, când şi cum? Motivaţia? Cine v-a descoperit?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Am început să învăţ picturam la 9 ani, la un cerc pe care-l avea pictoriţa Riza Propst-Kreid care locuia în vecinătate. Îmi amintesc că plecam de la cercul condus de Riza plângând, deoarece profesoara nu-mi spunea, ca celorlalţi elevi, dacă-i bine sau rău ceea ce făceam. După mulţi ani, în Israel, Riza şi-a explicat atitudinea faţă de mine într-una din cronicile ei de artă: „...era prea mică, o lăsam să deseneze în voie – mă temeam că o îndrumare să nu o scoată din lumea ei de copil (...) Şi apoi, ştiam că un talent atât de timpuriu, de multe ori, în adolescenţă se pierde de parcă nici n-a fost. Câteodată însă rămâne. La Liana Saxone nu numai că a rămas şi s-a dezvoltat, dar este chiar miezul vieţii ei”.  
 
George ROCA: Să discutăm puţin despre condiţia dumneavoastră de scriitoare. De ce scrieţi? Ce fel de literatură va place mai mult?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Văd că m-ai ridicat la gradul de scriitoare. Departe de mine! Magia cuvântului în scris şi oral am moştenit-o de la tatăl meu, pentru care, în meseria lui de avocat, pledoariile erau o demonstraţie de talent oratoric. Dacă ai acest talent, trebuie „cizelat”, ceea ce am şi făcut, urmând un curs la Universitatea din Haifa, având ca temă „Retorica, puterea de a convinge”. Amândouă aceste însuşiri le-am perfecţionat pe parcursul timpului.  
 
George ROCA: Aşa e! V-am ridicat la gradul de scriitoare! Susţin afirmaţia datorită faptului că v-am citit cartea şi după ce v-am redactat şi publicat numeroase articole, insumând câteva zeci de pagini. Ce alte îndeletniciri vă bucura, vă aduc satisfacţii? Aveţi hobby-uri. Pasiuni? Sunteţi sentimentală? Ce iubiţi mai mult, arta, literatura sau...?  
 
Liana SAXONE-HORODI: Cred că, la fel ca şi alţi artişti plastici îmi place să gătesc. Atât familia cât şi prietenii se delectează cu bucatele gustoase pe care le „inventez”... aşa susţine soţul meu. Încep de la o reţetă şi o „modific” pe parcurs. Seara, privind la televizor înşir mărgele creând coliere pe care le fac cadou prietenelor. Reminiscenţe din epoca „artizanatului”! Mâinile continuă să lucreze.  
 
Ce iubesc mai mult? Intâi şi întâi FAMILIA, apoi prietenii! Citesc enorm, încerc să prind timpul din urmă, când viaţa nu-mi permitea să mă pot cultiva. Ca să vă amuz, vă spun că la şcoală citeam rezumatele - bine scrise - şi cum aveam „papagal” descriam subiectul din carte de puteai să juri că am citit-o. Să spun că mă satisfăcea? Nu! Nu mă împac cu superficialitatea.  
 
În România am făcut parte dintr-o societate în care majoritatea erau melomani. Când începeau să discute cum a dirijat Georgescu sau Silvestri, dispăream, cunoştinţele mele fiind nule în materie de muzică simfonică. Şi iată că, în Israel, datorită soţului meu, am început, de circa 30 ani să merg la concerte, să-mi placă şi cu modestie să fac aprecieri trecute prin percepţia mea sufletească. Muzica ultra-modernă, dodecafonică, nu o înţeleg şi nici nu am pretenţii.  
 
George ROCA: La ce anume lucraţi acum? Aveţi proiecte mereu, după cât se înţelege... Vă doresc mult succes şi putere să realizaţi tot ce vă propuneţi!  
 
Liana SAXONE-HORODI: Proiectul cel mai important pe care l-am realizat este „Albumul”, la care am lucrat încă din noembrie 2011 – în care sunt prezentaţi cei peste 50 de ani de creaţie. Vi l-am trimis în Australia! Puteţi să-l judecaţi! A fost o muncă titanică în care atât fotograful Ariel Warhaftig, graficiana Tami Sinar şi autorul textului - cine altul decât soţul meu - Mirel Horodi - şi-au pus tot sufletul şi tot profesionalismul, ca să iasă un volum reuşit, o „carte de vizită” pentru viitoarele planuri.  
 
Am revenit cu elan şi entuziasm la şevalet, căutând aşa cum am făcut o viaţă întreagă, căi noi de a ajunge la publicul vizitator. Trebuie să aud mereu acel sunet de apreciere a lucrării, acel „waw!”. Pictura trebuie să aibă magnet, nimeni să nu treacă „nepăsător şi rece” pe lângă tablourile mele. Cu mulţi ani în urmă, mi-a spus un pictor: „Dacă ai să aplici tot ce ai învăţat la Rudolf Schweitzer-Cumpăna, ai să reuşeşti!”. Şi pe parcurs... m-am conformat acestui sfat cât am putut de bine!  
 
Şi acum, nu pot să închei fără a vă „declara” că am răspuns cu plăcere la întrebările pe care mi le-aţi pus! Mi-am amintit o mulţime de lucruri care nu au fost scrise niciodată. Am avut senzaţia că stăm faţă-n faţă la o ceaşcă de cafea şi vă povestesc ”multe şi mărunte”, atât de multe încât aş putea scrie o carte... Dar între a scrie şi a picta, cred că tot mai bine este să stau la şevalet.  
 
La răspunsurile mele de până aici, aş mai avea de adăugat ceva. Dacă soţul şi copiii mei s-au bucurat de realizarea „albumului” este pentru că au vrut să mă facă să înţeleg că „valorez ceva”. Mai mult, copiii mei mi-au atras atenţia de nenumărate ori - astăzi ei ne învaţă pe noi - că ar fi cazul să încetez să mă mai „trag de şireturi” cu toată lumea, să fiu ceva mai sobră, mai conştientă de valoarea mea. Este adevărat că am muncit greu, toată viaţa mea, luptându-mă cu suişurile şi coborîşurile vieţii, mergând deseori pe Via Dolorosa şi renăscând de nenumărate ori ca Pasărea Phoenix... Şi, dacă mă gândesc mai bine, pentru cei care m-au desconsiderat şi mi-au zdruncinat încrederea în mine, am vrut, era necesar, să le dovedesc că „pot să fac ceva bine, că sunt cineva”. Păcat că nu vă pot spune mai multe despre aceasta, nu-s capabilă nici sufleteşte şi aş putea să scriu încă odată pe atâta cât v-am relatat până acum. Prefer să uit şi dacă aş putea să înmormântez cu totul acest episod, aş fi într-adevăr pe deplin fericită.  
 
De altfel, în „Cuvântul şi pictura” cu care se deschide „Albumul” am relatat: „Acest album, cuprinzând peste 50 de ani de creaţie artistică, este o mare bucurie pentru mine. Dar, cu toate acestea, nu pot să uit micul diavol , atât de bine descris în autobiografia sa de regretatul artist Dudu Dotan. La fel ca şi Dudu Dotan aş avea toate motivele să mă simt mulţumită, dar uneori mă simt nefericită. Probabil că în mine trăieşte acel mic diavol , care nu mă lasă să mă bucur din plin de viaţă. Uit însă de el atunci când pictez: pictura este pentru mine o lume întreagă.”  
 
Mi-a fost foarte greu să-mi pun gândurile pe hârtie pentru că evit să vorbesc despre persoana mea. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să scriu despre alţii, conturând o „galerie de portrete”, scriid despre oameni care au reuşit în viaţă. Am scris despre cărţi, despre oameni, participând cu toată fiinţa mea la bucuriile şi reuşitele lor. Cred într-o lume frumoasă, sinceră şi fără frustrări. Şi, mai cred în afecţiuna dintre oameni. La fel cum mărturisea despre sine actriţa Audrey Hepburn, şi eu, m-am născut cu o nevoie enormă de afecţiune şi, cu o nevoie teribilă de a-mi dărui, la rândul meu, afecţiunea celor cu care vin în contact.  
 
Pentru aceste întrebări sincere pe care mi le-aţi pus m-am străduit să răspund în detaliu, pe larg, fără să ascund nimic. Să fim sănătoşi, să trăim cu intensitate prezentul şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca viitorul să fie luminos.  
 
A consemnat,  
 
George ROCA  
Sydney, Australia – Haifa, Israel  
mai-iunie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George ROCA - INTERVIU CU DOAMNA LIANA SAXONE- HORODI – ARTIST PLASTIC, PERSONALITATE LITERARĂ, MILITANT PENTRU ARMONIE... / George Roca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 565, Anul II, 18 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Roca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!