Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: George Roca         Publicat în: Ediţia nr. 518 din 01 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

George ROCA - DEZVOLTAREA ARHITECTURII ÎN PERIOADA DE DOMNIE A BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Abstract:  
 
După o domnie de 47 de ani, 2 luni şi trei săptămâni, Ştefan cel Mare, cel mai eminent conducător al Moldovei se stinge din viaţă la data de 2 iulie 1504. Acesta, pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai a supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.  
-------------------------  
 
PREFAŢĂ  
Prof. Dr. Artur SILVESTRI: „VIZIUNEA RĂZEŞEASCĂ”  
 
Întocmit în urmă cu câţiva ani, dar solid şi documentat, cu o staruinţă ce nu se mai practică decat rar astăzi la noi, unde „neştiinţa petulantă” de carte s-a impus într-un chip absolut dezagreabil, studiul lui George Roca despre „arhitectura ştefaniană” izbeşte şi prin alte câteva elemente ce trebuie evidenţiate ca să se înţeleagă mai bine deopotrivă sensul dar şi însemnătatea lui ieşită din comun.  
 
Întâi de toate, acesta nu-i, paradoxal, opera unui „istoric” adică a unui „specialist” deşi atât Înfăţişarea, riguroasă, şi concepţia inteligentă nu îl arată pe „amator” ci pe cărturar. Totuşi, atitudinea surprinde, căci autorul fiind poet, scriitor şi jurnalist, părea a se fi dedicat acestui gen de cercetare dintr-o obligaţie de moment şi nu din năziunţa de a clarifica o temă destul de puţin frecventată în planul sintetic şi prin „vizionare de sus”, ceea ce însă se observă şi trebuie salutat. Rezultă, deci, că oricine este iniţiat în materie şi examinează totul cu înţelegere, renunţând la prejudecata minimalizatoare, constată adaosul de perspectivă şi, poate chiar, şi încheieri ce merită reţinute. Aceasta este, însă, prin sugestie indirecta, „imaginea ştiinţei oficiale” de astăzi, de la noi.  
 
Astăzi aşezată ca o dogmă ce nu se contestă este „ideologia disuasiunii” şi „proiectul descurajării” şi cei ce ocupă scena vieţii publice şi impun perspective obligatorii pentru uz didactic şi public sunt cei ce susţin încheieri diametral opuse celor ce se întâlnesc aici. Pentru această „sectă revizionista”, Ştefan cel Mare ar fi nu exponentul voievodului şi ilustrarea „împăratului ocult” al Bizanţului perpetuu ci un personagiu de teatru istoric capricios în conduită, amoral şi afemeiat si, de fapt, o legendă inventată de „românismul patologic”, ce trebuie combatută şi, până la urmă, eliminată.  
 
Tot ceea ce s-a adunat, în mai bine de un secol de studiu stăruitor şi de efort de a ne recupera memoria şi documentele de identitate ce stateau ascunse ori erau gata a se irosi, se împrăştie sub asediul „noii şcoli” organizate de câte un „savant” ce şi-a făcut studiile la curtea unui rege african şi de un mic „papa ridicul” al anti-miturilor naţionale despre care nu se poate discuta decât atunci când va putea dovedi că „ştie carte”. Vremurile ce par a repeta persecuţiile din vremea Imperiului Roman decadent reclamă „răspunsul eroic” şi un anumit tip de „enciclopedism necesar” care împinge până şi pe cel dedicat literaturii şi plăcerii „verbului visator” să înlocuiască, prin strădanie şi trudă dedicată, stricăciunea şi confuzia.  
 
Acest studiu, ca şi altele, ce se sustrag „culturii de porunceală” de la noi, ilustrează în chip strălucit acest „răspuns de răzeş”. Însă de aici rezultă, deopotrivă, şi o altă încheiere ce uimeşte încă şi mai mult şi chiar în grad înalt. Căci atitudinea aceasta răzeşească nu se întâlneşte decât rareori între aşa-zişii „intelectuali” din România şi când se întâlneşte nu aparţine intelectualului de vitrină ci cărturarului expus la „marginalizare”, excludere şi dispreţ, în chip de „popă de ţară”, „profesoraş prăfuit” ori „personaj caduc”. Ea se află, însă, impunător de constituită şi se răspândeşte între românii risipiti pe aiurea, unde „identitatea”, „rădăcinile” şi „stramoşii” sunt însăşi substanţa vitală iar nu motiv de eseistică „subţire” şi defăimătoare cum practică vreun oarecare post-păltinişan de la Bucureşti. Astfel încât dacă ne vom gândi că ne este de trebuinţă o „recucerire a adevărului despre noi”, pe aceasta o vom afla în cultura de margini de Românie şi în reminiscenţe de „Românie de odinioară”, astăzi dezlegate de statalitate, şi, întâi şi-ntâi, la „românii risipiţi”. Acolo doar, sub apăsările de mediu ostil, apare ideea că a pierde identitatea este totuna cu a se pierde tot ce este mai de preţ pe Pământ.  
 
Începe, deci, a se vedea că noi vom ajunge acolo unde ar fi trebuit să fim demult prin sforţare colectivă de mulţimi împrăştiate, unde se vor putea găsi, prin împărtăşire de obiective, români de pretutindeni şi deopotrivă din satul pierdut în munţi şi din oraşele gigantice de pe meridiane streine. Aceştia încep astăzi a-şi aduce aminte că, spre a ne recâştiga dreptul la „diferenţă”, modelul şi totemul sunt cele mai importante şi că, avându-le şi amintindu-le, vom şti de unde venim şi încotro ne ducem. Între acestea, Ştefan cel Mare se întrevede a fi chipul tutelar, Prinţul dimensiunii noastre enigmatice, Stăpânul statului vegetal. Urma lui este adâncită ca un tipar cu neputinţa de a se şterge, umbra lui stăpâneşte, în tulburatoare prezenţă tăcută, geografie şi timp. O poveste - care, poate, că nici nu este poveste, ci un miracol ce se rosteşte şoptit, că şi cum atunci s-ar fi arătat semnul României ideale ce trăieşte în altă dimensiune - ne spune că, acum o sută şi mai bine de ani, la Griviţa şi la Rahova, în Războiul pentru independenţă, chipul lui Ştefan cel Sfânt se profilase pe cer, ore în şir, arătând dorobanţilor „calea” şi „adevărul” ce renăştea. Aceasta ne rămâne şi nouă, astăzi, tulburătoarea „apariţie din neguri”.  
 
Prof. Dr. Artur SILVESTRI  
Bucureşti  
martie 2006  
-------------------------------------  
 
ARGUMENT  
De când mă ştiu am fost interesat de domnitorii români. De la Decebal la Mihai Întâiul! Aceştia reprezintă esenţa supuşilor lor, sunt cei care prin faptele de arme, de vitejie, intelect, diplomaţie, cultură, viziune artistică, au promovat ţara şi au aliniat-o altor naţii cu tradiţie istorică. Unul dintre cei mai de seamă, a fost Ştefan cel Mare, domn al românilor din Ţara Moldovenească între anii 1457-1504. Acesta, pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, imbunătăţind condiţiile de trai a supuşilor săi, câştigând respectul întregii lumi civilizate din aceea epocă.  
 
Anul 2004, a fost anul când în România s-a sărbătorit aniversarea a 500 de ani de la naşterea marelui domnitor. Departe de ţară, aflat la antipozi, la peste 20.000 de kilometri de locurile unde se desfăşurau serbările, slujbele şi revocările dedicate marelui Ştefan, am simţit nevoia să fiu alături de cei de-acasă şi sa-mi aduc aportul la cinstirea acestui erou naţional.  
 
Documentarea pentru acest studiu a fost destul de dificilă. Mă aflam, după cum v-am spus, la mare distanţă de „locul faptelor” şi nu posedam surse tangibile pentru a mă informa. Desigur, virtual, se mai găsea câteceva pe internet. Am avut totuşi noroc cu prietenii de acasă. Am primit pe diferite căi mai multe materiale de unde am extras esenţa lucrării. Apoi am folosit din plin materiale comparative despre aceea vreme, găsite prin bibliotecile din Sydney, cât şi cele din rafturile conaţionalilor români pripăşiţi pe meleagurile australe. Aş fi vrut să concep un studiu mai vast, dar sărăcia surselor de informare mi-au limitat lucrarea. Păcat! Poate profesioniştii români, din domeniul istoriei şi cel al arhitecturii, se vor indura să-l aprofundeze şi să-l prezinte mai în detaliu celor însetaţi de cunoaştere.  
 
Spre bucuria mea, această lucrare, având denumirea de „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, a fost publicată pentru prima dată în prestigiosul „Jurnal ARA 2004” şi prezentată ca omagiu lui Ştefan Cel Mare, la cel de al XXX-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care a vut loc la Chişinău, în perioada 5-10 iulie 2005. M-am simţit atunci, alături de cei prezenţi la importantul eveniment din capitala Moldovei, că mă contopesc cu istoria acelor meleaguri peste care a domnit marele voievod român.  
 
George Roca  
14 iulie 2006  
Sydney  
 
------------------------------------  
 
1. INTRODUCERE  
 
Ştefan cel Mare a ajuns la conducerea Moldovei la data de 14 aprilie 1457, într-o perioada destul de tulbure, în urma înlăturării de la domnie a lui Petru Aron, cel care închinase ţara cotropitorilor turci prin acceptarea plăţii tributului către Poartă. Integritatea şi supravieţuitere ţării era ameninţată atât pe plan intern, prin dezbinările şi rivalităţile marii boierimi, cât şi pe plan extern prin lupta impusă de puterile vecine - Polonia, Ungaria şi Sublima Poarta - pentru dominaţie asupra Moldovei şi stăpânirii zonei Mării Negre. De asemenea trebuiau stopate incursiunile popoarelor barbare, venite din est, care ameninţau tot mai des stabilitatea ţării.  
 
Moldova, pentru a fi recunoscută şi aliniată celelalte ţări civilizate ale Europei, trebuia să dovedescă că este în stare să îşi consolodeze poziţia ca stat, să îşi păstreze independenţa şi să se integreze în sistemul valorilor europene. Pentru noul domn, devenea imperios, să-şi concentreze atenţia asupra unor obiective precum, modernizarea şi învigorarea ţării, crearea unei armate puternice, dezvoltarea economiei, a comerţului, îmbunătăţirea relaţiilor diplomatice şi construirea unor alianţe durabile cu cât mai multe state. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare, a pus un accent deosebit pe dezvoltarea culturii, arhitecturii şi artelor (încurajând în special pictura religioasă). Istoriografia a deţinut un rol important, în aceea vreme fiind scrise importante istorii ale Moldovei (Cronicile de la Putna şi Bistriţa).  
 
Dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii. Până atunci, aceasta era bazată pe folosirea lemnului şi a pietrei ca materiale de construcţii. Modernizarea a oferit tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului. De aceea unele construcţii din aceea vreme au ajuns să dăinuie până în zilele noastre şi să devină elemente de istorie vie, mândria patrimoniului naţional românesc, multe dintre acestea figurând pe lista obiectivelor protejate de UNESCO.  
 
2. ARHITECTURA EPOCII ŞTEFANIENE  
 
Referindu-mă la acel mult discutat stil al epocii ştefaniene[1], impus de marele ctitor construcţiilor din perioada domniei sale, putem observa că acesta este un stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie. Cu toate că mă consider un novice în domeniul arhitecturii, aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, „arhitectură ştefaniană”, în loc de „arhitectura epocii ştefaniene”. Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.  
 
Pe parcursul timpului, creaţia arhitecturală a acelor locuri a fost insuficient de cunoscută marelui public consumator de istorie şi de frumos. În ultimele două decenii, însă, s-a pus un accent mai mare pe prezentarea şi integrarea acesteia în tezaurul mondial al monumentelor de valoare artistică unică. Această epocă dezvăluie celui care o cercetează, diferitele sale aspecte de o impresionantă valoare. Este o epocă de modernizare locală, de febrile căutări inovatoare, de integrare în tradiţia şi civilizaţia evului mediu, o epocă în care îşi fac apariţia noi forme, trăsături stilistice şi experienţe constructive nemaiîntâlnite până atunci pe acele meleaguri.  
 
Activitatea ctitoricească se afirmă cu precădere printr-un stil în care elementele arhitecturale de influenţă străină se îmbină cu tradiţia autohtonă, rezultând creaţii de o estetică deosebită. Aceste elemente au menirea de a fi ligamente între aceasta şi arhitectura bizantin-orientală sau cea occidentală, aducându-şi aportul chiar şi până în zilele noastre, la promovarea imaginii ţării şi integrarea acesteia în rândul ţărilor civilizate cu bogată tradiţie istorică.  
 
Arhitectura epocii ştefaniene poate fi aşezată la loc de cinste alături de alte realizări ale marelui domnitor precum: emanciparea statului moldovenesc, păstrarea independenţei faţă de turci şi câştigarea respectului conducătorilor altor state. Aceste fapte au creat o mai mare stabilitate politică, economică şi au dus la dezvoltarea culturii, artelor şi a infloriri civilizaţiei pe acele meleaguri. Nu este de mirare că însuşi personalităţi de seamă ale acelor vremuri l-au admirat şi i-au spus cuvinte de laudă, precum Papa Sixtus al IV-lea, care i-a dat titlul de: „Atlet a lui Cristos”[2]. Toate acestea au dus la obţinerea unor legături puternice, atât cu vecinii cât şi cu ţări europene mai indepărtate geografic, având ca rezultat închegarea a unor bune relaţii diplomatice, de prietenie sau chiar alianţe.  
 
3. CTITORIILE  
 
Majoritatea edificiilor construite în acele vremuri se caracterizează printr-o arhitectură de model popular românesc combinat cu elemente decorative de factură gotică şi bizantină. Marele număr de monumente ridicate, cât şi complexitatea problemelor tehnice şi plastice cu care s-au confruntat constructorii acelor vremi, au făcut să prevaleze priceperea acestora în crearea unui stil propriu, unic, nu numai a acelei zone geografice ci şi a acelei perioade de timp. Un exemplu concludent poate fi biserica “Sfântul Gheorghe“ de la Voroneţ, care prin stilul, frumuseţea şi unicitatea sa, încântă privirea. Atunci când a fost descoperită de iubitorii de frumos din occident, pe bună dreptate, a fost numită de aceştia laudativ, „Capela Sixtină a estului”[3].  
 
În perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt:  
- construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.)  
- construcţii religioase (biserici , mânăstiri)  
- construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)  
 
3.1. Construcţiile de apărare  
 
Ţara Moldovei a fost întemeiată pe la mijlocul secolului al XIV-lea, prin închegarea unei comuniuni între diferitele grupări de aceeaşi etnie, stabilite în aceeaşi zonă geografică, unite prin legături de neam, limbă sau credinţă. Atât moldovenii din Ţara de Sus, cât şi maramureşenii lui Dragoş-Vodă (stabiliţi pe văile râurilor Siret, Bahlui, Suceava, Moldova, etc.) organizaţi în mici cnezate, aveau deseori de furcă cu cei care încercau să le cotropească pământurile. Aceşti năvălitori veniţi din est, precum tătarii din Hoarda de Aur, treceau râul Nistru şi produceau mari pagube locuitorilor, pustiind satele si înrobind populaţia. Pentru a face faţă acestor invazii, era absolut necesar o unitate a acestor mici formaţiuni statale şi dezvoltarea unei strategii comune de apărare.  
 
Încă din vremea lui Petru Muşat (1374-1391) au fost puse bazele unui sistem defensiv bine organizat, constând din cetăţi solide, construite din piatră. Exemple concludente de acest fel de construcţii sunt cetăţile: Neamţ, Suceava, Ţeţina. Acestea aveau forma unui patrulater, având în colţuri turnuri de observaţie şi atac, după modelul cetăţilor baltice, a căror influenţe au ajuns în Moldova prin relaţiile acesteia cu Marele Cnezat al Lituaniei[4].  
 
Printre primele obiective importante cu care s-a confruntat voievodul Ştefan cel Mare, încă de la inceputul domniei sale, au fost acelea de a consolida şi moderniza apărarea ţării. Se cerea neapărat, crearea unui sistem de amenajări cât mai perfecţionat, pentru a putea face faţă tehnicii militare folosită de inamici. In acest sens, s-a pus, în primul rând, un mare accent pe îmbunătăţirea şi dezvoltarea sistemului defensiv al frontierei de răsărit, cu precădere a cetăţilor de pe Nistru, Cetatea Albă (portul Moldovei la mare), Hotin, Soroca, Tighina, pentru a stăvili expansiunile străine, în special a tătarilor. De asemenea, s-a pus un accent deosebit pe construirea sau refacerea unor cetăţi sau curţi fortificate din interiorul ţării precum: Bacău, Baia, Chilia (aceasta a fost reconstruită integral de Ştefan, în 1479, folosindu-se peste 800 de zidari şi 17 000 de ajutoare), Cotnari, Crăciuna (fortificată în 1482 cu scopul asigurării unui avanpost împotriva turcilor), Hârlău, Iaşi, Neamţ (înălţând zidurile de piatră la peste 20 de metri), Orhei, Roman, Siret, Suceava, Ţeţina, Vaslui, etc.  
 
3.2. Construcţiile religioase  
 
Cele mai de seama ctitorii din timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost cele de lăcaşuri sfinte. La început, domnitorul, a avut grijă să refacă principalele mânăstiri ridicate de inaintaşii săi în scaun: Bistriţa, Bohotin, Chiprieni, Dobrovăţ, Humor, Moldoviţa, Neamţ, Probota şi altele, ridicându-le construcţii noi şi oferidu-le danii în sume de bani, moşii, mori, iazuri de peşte, prisăci etc.  
 
În a doua jumătate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lăcaşuri noi de închinare, precum mânăstiri, biserici şi schituri, majoritate după fiecare victorie câştigată împotriva turcilor. Dintre cele mai renumite se pot menţiona cele din aşezările: Arbore, Bacău, Baia (Sfântul Gheorghe, numită şi Biserica Albă, ridicată după înfrângerea lui Matei Corvin), Bădeuţi (distrusă de armata austro-ungară în 1917), Bălineşti, Borzeşti (Adormirea Maicii Domnului – din satul unde se zice că ar fi copilărit domnitorul), Botoşani, Chilia, Dorohoi, Huşi (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, rezidită în secolul al XVII), Iaşi, Hârlău, Milişăuţi, Pătrăuţi (lângă Suceava), Piatra Neamţ, Pângăraţi, Popăuţi, Putna (unde se află moaştele domnitorului), Rădăuţi, Războieni, Reuseni (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, jud. Suceava, pe locul unde a fost ucis tatăl său), Siret, Suceava, Tazlău (de lângă Buhuşi), Vaslui, Volovăţ, Voroneţ (biserica Sfântul Gheorghe, a fost construită pe locul fostului schit al călugărului Daniil Sihastru) şi multe altele.  
 
Ctitoriile religioase ale domnitorului Ştefan cel Mare, din afara perimetrului naţional moldovenesc, au devenit adevărate simboluri de unitate naţională a acelor vremuri. În Ţara Românească, a construit o biserică la Râmnicu Sărat (Hramul Sfintei Parascheva) şi alte două în Transilvania, la Feleac (Cluj) şi Vad (pe râul Someş), care au devenit şi scaune vlădiceşti. Demn de remarcat este faptul că domnul moldovean a ajutat la refacerea a mai multor aşezăminte bisericeşti aflate sub dominaţie turcească, un exemplu fiind reconstrucţia mânăstirii Zografu de la Muntele Athos. Altor mânăstiri atonite[5], precum Vatoped, Grigoriu, Sf. Pavel şi Costamonid le-a oferit ajutoare substanţiale în bani.  
 
Mânăstirile moldoveneşti erau situate pe domenii vaste care conţineau în afara de pământul arabil, livezi, păşuni, păduri, vii şi sate. Acestea mai pot fi intâlnite sub denumirea de lavre[6], denumire preluată de la mânăstirile de mari dimensiuni, apărute mai întâi în Egipt, iar mai apoi în Grecia şi Rusia. O lavră împreună cu chiliile călugărilor care oficiau în cadrul său, formeau o mică aşezare rurală.  
 
Datorită expansiunii otomane şi a duşmanilor veniţi din est, acestea erau construite precum alte complexe monastice din toate ţările balcanice, sub forma unor ansambluri fortificate, după modelul celor de la centrul monastic ortodox de la Muntele Athos. Marea majoritate a mânăstirilor, dispuneau de propriul sistem de apărare, fiind inconjurate de ziduri groase de piatră sau cărămidă. În mijlocul îngrăditurii era situată biserica, iar pe lângă ziduri (în interior) erau dispuse chiliile călugărilor, depozite, magazii, case de oaspeţi şi locuri de refugiu (adăpostiri) pentru cei din afară în cazul când aceştia ar fi fost ameninţati de primejdii. În Moldova, cetăţile mânăstireşti de zid, sunt înregistrate documentar şi arheologic abia în ultima perioadă a veacului al XV-lea, începând cu 1481, data fortificării Mânăstirii Putna[7].  
 
Bisericile moldoveneşti diferă de cele din Europa de vest datorită faptului că au mai puţine ferestre şi metereze, iar influenţele stilului gotic sunt evidente doar la forma uşilor şi ferestrelor. Datorită pictării pereţilor interiori şi exteriori, acestea se aseamănă foarte mult cu biserici medievale bizantine întâlnite în Grecia, Serbia sau Bulgaria, iar din punct de vedere arhitectural, majoritatea acestor construcţii deţin o formă trifoidală (triconc), specifică şi stilului moldovenesc medieval. Aceste edificii se caracterizează prin armonie şi eleganţă în proporţii, prin graţioasele turle construite pe naos sau pe pronaos, prin acoperişuri compartimentate, prin sistemul de boltire cu arce piezişe (cunoscut sub denumirea de bolţi moldoveneşti), şi prin folosirea unor sisteme de ornamentare ale faţadelor cu arcarturi suprapuse şi frize compuse din discuri sau butoane de ceramică smălţuită.  
 
În arhitectura creştină, sunt folosite foarte des formele trifoidale, atât la desenul bazei lăcaşului de închinăciune (plan triconc), cât şi la cel al altarelor şi a arcelor trilobate. Simbolizând crucea şi Trinitatea[8], acest stil, care aminteşte de eleganţa frunzei de trifoi, se zice că îşi trage originea tot de la Muntele Athos, a penetrat în Moldova prin Serbia şi Ţara Românească, fără să fie însă, întâlnit prea frecvent în alte părţi ale Greciei. Bisericile construite de Ştefan cel Mare, urmează reguli structurale clasice, având suprafaţele împărţite în secţiuni bine definite:  
 
Advonul (exonartex), sau pridvorul, este spaţiul care precede pronaosul, având caracter introductiv. La început acesta era construit sub forma deschisă, delimitat uneori doar de o balustradă (Biserica Curţii, Bălineşti, ctitorită de logofătul Tăutu în 1493), sau de arcade susţinute de stâlpi lemn sau piatră, care mai târziu a luat forma unei incăperi închise, prevăzută cu ferestre. Primul pridvor închis din Moldova a fost construit la biserica mânăstirii Putna.  
 
Pronaosul (nartex), sau vestibulul, defineşte intrarea. Conform regulilor creştine, este situat în partea de vest a clădirii, având forma unei săliţe - vestibul. Până în secolul al XVI-lea, acesta era separat de sala mare a bisericii, printr-un perete plin, străpuns de o uşă.  
 
Naosul (nava), este încăperea principală. Acesta se evidenţiază deseori, printr-o boltire cu arce frânte sau diagonale (piezişe, apărute în Moldova la 1487). Este compus dintr-o sală având o suprafaţă plană (atribuită credincioşilor în timpul slujbei) şi o parte mai ridicată numită soliu. Pe lângă pereţi sunt situate stranele, unde stau cântăreţii în timpul slujbei. Amvonul (mica tribună destinată preoţilor în timpul predicii) fiind o caracteristică a catolicismului, a apărut la bisericile moldoveneşti, mult mai târziu decât la cele din Transilvania.  
 
Foarte frecvent, în perimetrul dintre naos şi pronaos se poate intâlni o mică încăpere boltită numita gropniţă (camera mormintelor) în care este situat mormântul ctitorului şi a familiei acestuia. Cel mai important monument funerar moldovenesc de stil gotic (înscris pe lista patrimoniului internaţional) este cel al pârcălabului Luca Arbore, din biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din comuna Arbore, judeţul Suceava. Desigur, mormântul domnitorului Ştefan cel Mare, aflat la Putna este apreciat la aceeaşi valoare. Ambele morminte se aseamănă, fiind aşezate sub un arcosoliu (o nişă arcată adâncită în grosimea zidului). Prima gropniţă este atestată în 1466, la biserica mânăstirii Putna. Deseori, în zidul adiacent sarcofagului vom observa o scara în spirală care urca la başcă (tainiţă), o încăpere secretă, de mici dimensiuni, destinată păstrării unor valori sau folosită ca refugiu în caz de asediu.  
 
Altarul este orientat spre răsărit, facând parte opusă cu pronaosul. Este partea cea mai sacră a bisericii, locul în care preotul săvârşeşte pe Sfânta Masă, misterele Liturghiei şi în primul rând Sfânta Taină a Euharistiei. La început, absida principală (spaţiul altarului), a fost despărţită de naos printr-o balustradă scundă numită cancel (cancellum), preluată de la bazilicile antice, care apoi a fost inlocuită cu tâmpla (templon), o despărţitiră facută din stâlpi sau coloane, între care se puneau draperii. Acest fel de despărţire a fost folosit în bisericile moldoveneşti până prin secolul al XV-lea, când a fost înlocuită cu iconostasul, apărut ca o manifestare estetică a despărţiturii şi preluat datorită influenţelor bisericii ruse. Acesta este reprezentat sub forma unui perete din lemn sculptat, pe care sunt dispuse după un anumit canon, icoanele. Iconostasul este străbătut de trei uşi, una mai mare pe mijoc, numită „uşa împărătescă”, bogat ornamentată, destinată în exclusivitate preoţilor, şi două uşi laterale, „uşile îngereşti”, mai înguste, pentru diaconi.  
 
Frumuseţea şi unicitatea elementelor arhitectonice ale bisericilor moldoveneşti construite în perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, împreună cu picturile murale, cu icoanele, cu bogatele decoraţiuni, cu odoarele pe care le posedau, au dat acestor lăcaşuri de cult o valoare deosebită, inestimabilă, devenind mândria poporului român şi o parte importantă a bogăţiei patrimoniale şi spirituale a acestuia.  
 
Este demn de menţionat faptul că multe dintre bisericile şi mânăstirile construite în acele vremuri, precum Bistriţa, Dobrovăţ, Neamţ, Putna, Voroneţ şi altele s-au păstrat în bună condiţie până în zilele noastre, spre bucuria şi folosinţa urmaşilor. Marea majoritate a acestora au devenind locuri sfinte de închinăciune şi de pelerinaj ale creştinilor ortodocşi autohtoni şi bineînţeles importante obiective turistice.  
 
3.3. Construcţiile rezidenţiale  
 
În perioada dezvoltării arhitecturii ştefaniene, alături de construcţiile de apărare şi cele religioase, un rol important l-au avut construcţiile rezidenţiale. Acestea se compuneau din curţi şi palate domneşti, reşedinţe nobiliare (atât cele aflate în cetăţile-oraşe cât şi cele situate în mediul rural unde aceştia deţineau moşii), case domneşti şi egumeneşti construite în cadrul imprejmuirilor mânăstireşti, conace şi clădiri din perimetrul urban aparţinând patriciatului orăşenesc, conducătorilor militari şi oştenilor de frunte, dregătorilor şi meseriaşilor.  
 
Se ştie, deasemenea, că în epoca ştefaniană în interiorul ţării au fost refăcute şi modernizate vechile curţi fortificate de la Bacău, Cotnari, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ, Roman, Suceava, precum şi feudele domnitorului din Transilvania, Cetatea de Baltă (judeţul Alba) şi Ciceu (judeţul Bistriţa-Năsăud), primite în dar de la Matei Corvin.  
 
Zonele care cuprindeau satele dispuse în împrejurimile unei cetăţi se numeau ocoale[9]. Pe teritoriul dintre Nistru şi Carpaţi, Ştefan cel Mare a pus bazele unei reţele intinse de ocoale. Satele se supuneau regulilor de organizare dictate de cetatea de care aparţineau. Acest fapt a influenţat în mod pozitiv organizarea administrativă, sistematizarea şi arhitectura mediului rural, un exemplu fiind beneficiile pe care le aveau satele prin cunoştinţele obţinute dela cetăţile, mânăstirile şi conacele boiereşti din perimetrul cărora făceau parte.  
 
Cercetările arheologice referitoare la construcţiile rezidenţiale din această perioadă, atestă faptul că majoritatea acestora nu au dăinuit peste ani, unele fiind afectate de calamităţile vremii sau distruse de invadatori, iar altele reconstruite, relocate sau modernizate parţial sau total.  
 
Cronicile vremii păstrează puţine informaţii referitoare la aceste tipuri de construcţii, datorită cărui fapt nu ne putem face o imagine întrutotul a felului cum arătau. Există totuşi câteva mărturii, precum, vestitele case domneşti ale lui Ştefan, de lângă biserica „Sfântul Gheorghe” din Hârlău, ruinele curţii feudale de la Reuşeni sau faimoasa cramă a domnitorului, de la Cotnari (loc unde acesta trăgea din când în când să închine un pahar de vin în cinstea victoriilor de pe câmpul de luptă).  
 
Pentru a ne face o imagine asupra arhitecturii construcţiilor rezidenţiale, încercând să aplicăm o metodă comparativă, ne vom da seama că acestea urmau principiile de construcţie a marilor cetăţi şi mînăstiri, având acelaşi caracter defensiv, fiind dotate ca şi acestea, cu porţi solide şi cu ziduri groase, specifice acelor timpuri istorice.  
 
4. CONCLUZII  
 
Ştefan cel Mare a impresionat nu numai oamenii din perioada domniei sale, ci şi pe cei care i-au urmat până în zilele noastre. Cronicarul polonez Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită impotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun,înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile”[10]. Analizând dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc. De aceea, multi cercetători de prestigiu, din ţară şi din străinătate, au un interes deosebit în studierea acestor monumente, exprimându-şi admiraţia faţă de cel care le-a construit. După părerea mea, Ştefan cel Mare a fost, cel mai prodigios ctitor din istoria poporului poporului român. Cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineânţeles arhitectura, care împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi cu succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre.  
-----------------------------------------  
 
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE  
 
[1] „Epoca ştefaniană”, după cum o numeşte în scrierile sale academicianul Răzvan Theodorescu  
[2] Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, p.42  
[3] Sergio Rivier, The history and art of the Northern Moldavian monasteries in Romania, Emisiunea “Global Village”, SBS Television, Australia, 07 iunie 2004  
[4] Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, (Arhitectură), p.44  
[5] Mircea Păcurariu, Sfinţii daco-romani şi români, p.131  
[6] Mihai Manea, Mic dicţionar de termeni istorici, p.149  
[7] Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol.I, p.19  
[8] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol.3 (P-Z), p.367  
[9] Manea, M., Op.cit., p.183  
[10] Păcurariu, M., Op.cit., p.127  
-------------------------------------------  
 
BIBLIOGRAFIE  
 
• BULEI, Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996  
• CHEVALIER, Jean, GHEERBRANDT, Alain, Dicţionar de simboluri, (Trei volume), Editura Artemis, Bucureşti, 1995  
• CIOBANU, Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura Helicon, Timişoara, 1994  
• DRĂGUŢ Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2000  
• GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992  
• LĂZĂRESCU, Dan, A., Imaginea poporului român în conştiinţa europeană, vol III, Editura Cogito Oradea, 1995  
• LECCA, Octav-George, Familii boiereşti române, Editura Libra, Muzeul literaraturii române, Bucureşti,f.a.  
• MANEA, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All Educational, Bucureşti, 1999  
• MOISESCU Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002  
• PĂCURARIU Mircea, Sfinţii Daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994  
• ŞARAMBEI, Nicolae, RADEŞ, Corneliu, The Illustrated History of the Romanians, Foreign Languages Press Group, Romania, f.a.  
• VINTILĂ, Horia, Dicţionarul papilor, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999  
 
------------------------------------------------------  
 
POSTFAŢĂ  
Octavian CURPAŞ: „ARHITECTURA ŞTEFANIANĂ”  
 
Publicată pentru prima dată în prestigiosul „Jurnal ARA 2004” şi prezentată ca omagiu lui Ştefan Cel Mare, la cel de al XXX-lea Congres al Academiei Româno-Americane, care a avut loc la Chişinău, în perioada 5-10 iulie 2005”, studiul lui George Roca, „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt” ni se dezvăluie ca o invitaţie la a lua contact, dintr-o perspectivă inedită, cu arhitectura Moldovei din perioada marelui voievod. Volumul se constiuie ca un veritabil model de promovare şi valorizare a unor bijuterii arhitectonice aparţinând patrimoniului naţional, venind în consecinţă, ca un act de patriotism din partea autorului.  
 
George Roca, un scriitor dedicat muncii sale  
 
George Roca locuieşte în Sydney, Australia şi este redactor şef la revista Romanian Vip din Dallas - Texas. Membru al Academiei Româno-Americane, Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA Oradea), (fost) redactor al revistei AGERO din Stuttgart – Germania... Acesta a copilărit în Oradea, un oraş frumos, situat în vestul ţării, unde cultura se îmbină cu tradiţia, acolo unde, după spusele sale, „întâlneşti pe stradă români, maghiari, evrei, cehi, slovaci, austrieci, polonezi, şi chiar şi zarzavagii bulgari, trăind cu toţii în perfectă armonie şi respect”. De formaţie filolog si om de teatru, George Roca pleacă definitiv din ţară, în 1980. Pe 26 septembrie 2009, scriitorul a avut lansarea unui volum de poeme „Evadarea din spaţiul virtual”, la Espacio Niram, din Madrid. Deci a doua carte!  
 
Articolele sale de atitudine, presărate în multe din revistele de limbă română din lume (online şi „pe hârtie”), vădesc un interes febril pentru toate durerile românilor – nu doar din România, ci de pretutindeni. În luna mai a acestui an şi-a lansat la Bucureşti o nouă carte de proză purtând titlul „De vorbă cu stelele” – interviuri (Vol 1).  
 
Alături de românii de acasă  
 
Volumul de faţă a fost scris cu ocazia aniversării, în 2004, a 500 de ani de la naşterea marelui domnitor. Vorbind despre acest eveniment, autorul însuşi se destăinuie: „Departe de ţară, aflat la antipozi, la peste 20.000 de kilometri de locurile unde se desfăşurau serbările, slujbele şi revocările dedicate marelui Ştefan, am simţit nevoia să fiu alături de cei de-acasă şi sa-mi aduc aportul la cinstirea acestui erou naţional.”  
 
Suntem chemaţi deci, să facem o călătorie în lumea frumosului, pentru a descoperi realizările arhitectonice din vremea „celui mai eminent conducător al Moldovei”. Aflăm cu această ocazie, că Ştefan cel Mare, „pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai ale supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.”  
 
O schimbare în arhitectura tradiţională  
 
Cartea lui George Roca prezintă realizările arhitecturale ale civilizaţiei ştefaniene într-un stil simplu, concis, direct, accesibil unui public de fundal, folosind fotografii şi furnizând informaţii despre cultura vremii. Trebuie remarcat că „în perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt: construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.), construcţii religioase (biserici, mânăstiri), construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)”  
 
Autorul arată că în timpul acestui voievod „dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii.” În acest spirit, scriitorul înţelege şi comentează pertinent inovaţiile ivite, explicându-le în aşa fel încât să poată fi pe înţelesul cititorului fără pregătire în domeniul arhitecturii. Iată deci, că dacă până la Ştefan cel Mare, se utilizau lemnul şi piatra pentru a construi, din acest moment apar „tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului.”  
 
„Un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc”  
 
Ţinând cont de legile esteticii, cartea lui George Roca, „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel mare şi Sfânt”, prezintă nu doar sensibilităţilor de excepţie, ci fiecăruia dintre noi, în mod obiectiv şi intim totodată, o epocă în care oameni potriviţi au ştiut să dea viaţă unui „stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie”.  
 
Punctul forte al cărţii lui George Roca constă în râvna scriitorului de a aduce înaintea ochilor cititorului o frântură anume din Moldova de odinioară, marcată de cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare. Dispunem astfel, de o imagine clară şi esenţializată, dar şi obiectivă a vieţii culturale din acele timpuri. Încercând să reconstituie şi să definească stilul arhitectural al vremii - stilul moldovenesc - George Roca are viziunea unei definiţii de excepţie, a unei definiţii emblemă a stilului arhitectonic prezentat în carte: „Analizând dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc.”  
 
Un omagiu adus marelui voievod  
 
Cartea lui George Roca este pătrunsă de spiritul tradiţional, devenind o pledoarie revelatoare pentru frumosul din arhitectura Moldovei din sec. XV. Autorul explică rolul şi importanţa „arhitecturii ştefaniene” în evoluţia arhitecturii româneşti, recurgând la argumente şi informaţii specifice. Volumul se caracterizează printr-un stil sobru, simplu, reprezentativ, printr-o expresie îngrijită şi variată. Arta şi rafinamentul lui George Roca rezultă din strădania de a păstra şi a reda cu exactitate semnele esenţiale specifice arhitecturii ştefaniene, cu atât mai mult cu cât recunoaşte că se condiseră „un novice în domeniul arhitecturii”. Autorul afirmă: „Aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare arhitectură ştefaniană, în loc de arhitectura epocii ştefaniene . Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.”  
 
„Una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre”  
 
Trebuie remarcate consecvenţa, pasiunea şi fineţea cu care autorul aprofundează şi defineşte elementele distinctive ale stilului ştefanian în arhitectură, din perspectiva valorilor civilizaţiei materiale şi spirituale, ale artei româneşti. Scriitorul intuieşte cu multă fineţe secretul durabilităţii acestei creaţii. Astfel, „cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineînţeles arhitectura, care împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi cu succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre.”  
 
Octavian Curpaş  
Phoenix, Arizona, SUA  
iulie 2010  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George ROCA - DEZVOLTAREA ARHITECTURII ÎN PERIOADA DE DOMNIE A BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT / George Roca : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 518, Anul II, 01 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Roca : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Roca
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!