Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 695 din 25 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - YASUNARI KAWABATA ŞI DRUMUL PROZEI SALE DE LA MODERNISM LA CLASICISM
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis despre proza japonezului Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură pe anul 1968, se cuvine să pregătesc terenul, adică să spun câteva cuvinte despre clasicism şi clasic.  
 
După cum se ştie, clasicismul european este un curent postrenascentist, ai cărui reprezentanţi urmează linia inaugurată de Petrarca în ceea ce priveşte atenţia acordată scriitorilor antici. Iată de ce pentru autorii clasici natura este doar un element decorativ, căci sursele lor predilecte de inspiraţie se cheamă antichităţile greacă şi latină. În plus, arta clasică se conformează unor norme estetice prestabilite, aşa ca norma celor trei unităţi (de timp, loc şi acţiune), potrivit căreia acţiunea trebuie să fie unitară, să se desfăşoare în acelaşi loc şi pe durata unei singure zile.  
 
Acest curent se confundă practic cu clasicismul francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. Clasicismul este un curent eminamente intelectualist, deoarece tipul uman clasic se caracterizează prin predominarea generalului asupra particularului şi prin supremaţia raţiunii asupra pasiunilor, fapt care conferă personajelor mult voluntarism.  
 
Teatrul a fost genul literar prin excelenţă cultivat de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea: Pe de o parte tragedia clasică, reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, pe de altă parte comedia clasică, specie care dobândeşte un atare prestigiu prin geniul lui Molière, încât putem afirma că prin arta comicului el se apropie de contemporaneitate, în timp ce tragedia se îndreaptă spre trecut.  
 
Însă clasicismul european este departe de-a întruchipa clasicismul din totdeauna şi de pretutindeni. Nu voi insista asupra perioadei clasice a culturii antice greceşti (sec. V-IV î.e.n.), nici asupra epocii de aur a culturii latine – epoca principatului lui Augustus (43 î.e.n.-14 e.n.), dar, în ton cu linia prezentului eseu, voi zăbovi niţel asupra clasicismului chinez şi japonez, perioade aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu de cel european:  
 
1)Perioada dinastiei Tang (618-907), perioada de apogeu a civilizaţiei chineze, în care poeţii Li Bai şi Du Fu s-au afirmat ca două piscuri ale poeziei clasice chineze;  
 
2)Perioada Heian (795-1185) sau perioada clasică a culturii şi artei japoneze.  
 
Conceptul clasic nu este nici el mai simplu şi mai uşor de mânuit. Întrebuinţându-l pentru caracterizarea globală a vieţii spirituale, în opinia lui Nae Ionescu avem de-a face cu producţiile clasice atunci când forma este în echilibru cu fondul. Notă: Când forma prevalează asupra fondului, ne spune gânditorul român, se afirmă barocul, iar când fondul prevalează asupra formei, de aceasta stă să plesnească, se impune romantismul. Dar una este periodizarea mai mult sau mai puţin artificială, şi cu totul altceva realitatea culturală a fiecărui popor în parte. Căci dacă istoricii şi criticii literari atribuie periodizării globale, în principal celei europene, o conotaţie prioritar cantitativă (îi ajută la o mai lesne încadrare a materialului pe care-l manevrează), nu acelaşi lucru se întâmplă în culturile naţionale, unde periodizarea urmăreşte în primul rând dimensiunea calitativă şi abia pe urmă pe cea cantitativă.  
 
Iată motivul pentru care în fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de circulaţie a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională, privesc la perioada clasicismului lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele utilizate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.  
 
În conformitate cu acest principiu, clasicismul românesc se cheamă Eminescu, Creangă şi Caragiale, iar puţin mai târziu Brâncuşi şi Enescu, clasicismul rusesc îmbrăţişează întregul secol al XIX-lea (Puşkin, Lermontov, Gogol, Turgheniev, Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, respectiv Piotr Ilici Ceaikovski), clasicismul italian înseamnă cu siguranţă superba triadă Dante-Petrarca-Boccaccio, cel spaniol vizează secolul de aur al ibericilor (Cervantes, Lope de Vega, Calderon), cel englez nu poate fi conceput înafara tripletei de aur a teatrului elisabetan (Cristopher Marlowe, William Shakespeare, Ben Jonson), iar clasicismul german face corp comun în primul rând cu titanismul lui Goethe şi Schiller.  
 
Până şi clasicismul francez suferă corecţii atunci când uriaşa cultură a Hexagonului este privită din această perspectivă. Căci or fi Corneille, Racine şi Molière clasici prin definiţie, dar la fel de clasici (de data asta prin vocaţie), ba poate chiar mai mult sunt Voltaire, Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Zola şi Anatole France.  
 
*  
 
După cum spuneam mai sus, perioada Heian, când capitala este mutată de la Nara la Heiankyo (Kyoto de azi), poate fi socotită pe drept cuvânt perioada clasică a culturii şi artei japoneze, ba după opinia autorizată a Stancăi Cionca, excelenta traducătoare şi comentatoare a unora dintre cărţile la care se va face referire în continuare, ea este chiar “perioada de aur a istoriei japoneze”! În continuare, Stanca Cionca ne spune şi de ce: “Este o epocă de înflorire a unei literaturi de mare rafinament, în care prospeţimea şi spontaneitatea senzaţiilor întâlneşte un clasic simţ al echilibrului şi o eleganţă căutată a expresiei”.  
 
De precizat că sub influenţa culturii şi civilizaţiei chineze, care devenise covârşitoare încă din secolul al VII-lea, Japonia – ne înştiinţează Stanca Cionca în Prefaţa la cartea Însemnări de căpătâi a curtezanei Sei Şōnagon – „împrumutase într-un proces abrupt întreaga structură politică şi administrativă a statului chinez, copiind sistematic formele unei civilizaţii superioare şi mult mai vechi decât a sa, de la organizarea curţii până la universitatea imperială, de la proprietatea asupra pământului până la calendar, arhitectură, sistem poştal şi articole vestimentare”.  
 
Fireşte, de la acest atotcuprinzător proces de imitaţie nu se putea sustrage Heiankyo (capitala liniştii şi păcii), care a fost construit începând cu sfârşitul secolului al VIII-lea şi în final s-a vădit a fi “o copie de dimensiuni reduse a Ciangan-ului, oraşul de scaun al Chinei în epoca Tang” (S. Cionca). Iar la curtea imperială, dincolo de luptele din interiorul clanului Fugiwara, Sei Şōnagon (“sfetnic mic”) în calitate de doamnă de onoare a împărătesei Sadako, ne înlesneşte pătrunderea în intimitatea aristocraţiei strânsă în jurul unui împărat-copil: un împărat care se joacă cu mâţa şi o nobilime parazitară, care dacă nu dovedeşte nici o tragere de inimă la abordarea şi rezolvarea problemelor de stat, în schimb se arată foarte pasionată de joc, conversaţii galante, poezie şi arte precum muzica (autoarea, la auzul muzicii în palat, este în stare să sară din aşternut chiar şi la miezul nopţii) şi dansul (la curte se dansa după moda chinezească şi coreeană). Dar preocupările de căpetenie ale acestei societăţi se îndreaptă spre îmbrăcăminte şi, mai cu seamă, spre literatură. Textul Însemnărilor de căpătâi acordă mult spaţiu descrierilor vestimentare, întrucât în acel veac în care gustul ales devenise supremul criteriu de valoare, combinaţia culorilor avea o atare importanţă, încât cea mai mică greşeală în potrivirea cămăşilor şi rochiilor (aşezate una peste alta precum foile de varză), putea pune în grav pericol reputaţia unei doamne.  
 
Remarcabilă este atenţia acordată poeziei şi povestirilor de către această societate. Poezia era practicată de toată lumea, încât nu numai că ea devenise o etapă obligatorie în orice intrigă amoroasă, dar devenise totodată un adevărat vehicul al comunicării de la un palat la altul. Nivelul literar atins de povestiri (monogatari) în secolul al X-lea se explică pe de o parte prin influenţa exercitată de nuvelistica epocii Tang, pe de altă parte prin introducerea scrierii kana (silabică). Iar proza vremii a ajuns să fie predominant feminină prin curtezanele Murasaki Shikibu, Sei Şōnagon şi Izumi Shikibu, tocmai datorită scrierii kana, scriere folosită mai ales de femei, deoarece bărbaţii continuau să scrie chinezeşte, aceasta fiind limba utilizată în actele oficiale.  
 
Stanca Cionca ne mai spune şi cărui fapt se datorează importanţa pe care Însemnările de căpătâi o deţin în literatura japoneză: „Până astăzi numele autoarei e pomenit alături de al doamnei Murasaki, creatoarea capodoperei necontestate a prozei clasice, Genji, iar textul Însemnărilor, model de stil şi de limbă curată, aproape lipsită de sinisme, este locul clasic al multor imagini poetice încorporate de-a lungul secolelor în tradiţie, canonizate de tehnica haiku-urilor, rămase vii până în ziua de astăzi”.  
 
Cu toate că urmează secţia de limbă şi literatură engleză atât la colegiu (perioada 1917-1920), cât şi la facultate (1920-1924) şi cu toate că în perioada sa modernistă de pe la începutul anilor '30 (în calitatea de reprezentant al mişcării noului senzualism) a permis pătrunderea în proza sa a tehnicilor moderne (cubism, futurism, expresionism, dadaism, impresionism propriu esteticii haiku-urilor), precum şi a influenţelor occidentale (s-a simţit puternic atras de Dostoievski şi a publicat traduceri din Cehov şi Galsworthy), totuşi – parcă pentru a confirma zicala: Sângele apă nu se face – Yasunari Kawabata rămâne un scriitor tipic japonez.  
 
Ceea ce înseamnă că proza sa (o proză de lungimi diferite, greu de asimilat cu schiţa, nuvela sau romanul) urmează coordonatele fundamentale ale prozei japoneze, stabilite în urmă cu mai bine de un mileniu în Jurnalul curtezanei Izumi Shikibu, în Povestirile despre Genji ale doamnei Murasaki Shikibu şi în Însemnările de căpătâi ale lui Sei Şōnagon. După părerea Stancăi Cionca, scrierile lui Yasunari Kawabata rulează pe două coordonate majore ale prozei clasice: “sentimentul acut al naturii” şi “afirmarea senină a vieţii, dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea”.  
 
Dacă sentimentul plenar al naturii îl însoţeşte pe bătrânul Eguchi, personajul principal din Frumoasele adormite, atât în amintire şi în vis (aflat în luna de miere, el “găsise o floare ca o dalie roşie care înflorise mare în faţa casei”, iar la Kyoto admirase “cameliile în plină floare”), cât şi în stare de trezie (întins în pat lângă trupurile fetelor adormite, Eguchi aude zgomotul valurilor din apropiere ca venind de departe), în romanul Vuietul muntelui natura este o însoţitoare permanentă, cel puţin pentru bătrânul Ogata Shingo, prin florile de cireş (“Shingo contempla cireşii înfloriţi din grădină”), prin crinii negri pe care Kikuko, nora lui Shingo, îi aranjează în vază, prin copacul din vechiul parc imperial “spre care Shingo se simţi atras”, prin murmurul valurilor şi conturul arborilor care “desenau în aer mici munţi” în nopţile cu lună plină, dar mai ales prin vuietul micului munte, de fapt “o colină ce pornea din curtea casei”.  
 
În Autobiografie literară, Kawabata prezintă viaţa ca “un vânt şi un curent al apei pe care plutim”. În consecinţă, completează Stanca Cionca, “evenimentele se succed molcom în povestirile sale, se aneantizează într-o pasivitate atotcuprinzătoare, refuzând să se constituie în conflicte”. De altminteri, întrucât în toate scrierile lui Kawabata lipseşte elementul surpriză pentru cititor, căci povestirile lui se derulează liniar, se poate vorbi de incapacitatea specific japoneză “de a construi o proză pe un nucleu de acţiune” (S. Cionca). Dar chiar dacă scrierile lui Kawabata se caracterizează printr-un spaţiu epic aproape gol (acţiunea redusă la cîteva date ia chipul non-acţiunii!), fapt care deplasează centrul de greutate înspre detaliu, lipsa lor de forţă epică nu exclude viaţa intensă, astfel că în Ţara zăpezilor, de pildă, viaţa este o trăire fără finalitate, cu momente închise în ele însele, care au capacitatea de iradiere proprie haiku-urilor. De altfel haiku-ul, această formă fixă de poezie formată din 17 silabe dispuse în trei versuri (5-7-5), este mereu prezent în proza lui Kawabata, îndeosebi în tulburătorul poem Frumoasele adormite, unde succesiunea rapidă a propoziţiilor conferă textului cadenţa specifică versurilor japoneze, lipsite de ritm şi rimă: “Fata dormea cu spatele la el. Nu sforăia, dar avea o răsuflare de somn adânc. Părea că are un corp bine făcut”...  
 
De precizat că două din instrumentele utilizate cu multă măiestrie de scriitorul nostru – simbolistica insistentă a lucrurilor şi fragilitatea – sunt de fapt derivate din haiku-uri. Astfel, pentru Kikuji, personajul principal din Stol de păsări albe (Sembazuru), lumea obiectelor se transformă într-un univers de simboluri şi semne, care îl ajută să cunoască trecutul tatălui său, un trecut încărcat de incitanta sa iubire pentru doamna Ōta. O mare încărcătură de simboluri, taine şi amintiri înceţoşate revine perechii de ceşti Ryony" – una neagră, cealaltă roşie. Privindu-le, lui Kikuji i se pare că ele întruchipează sufletele celor doi îndrăgostiţi: ceaşca neagră sufletul tatălui său, cea roşie sufletul doamnei Ōta.  
 
Fragilitatea este însuşirea cu care de regulă Kawabata îşi înzestrează personajele feminine. Dar nu fragilitatea singură, ci asociată fie cu tandreţea, aşa ca în cazul doamnei Ōta, unul din cele mai reuşite personaje feminine ale scriitorului, fie asociată cu nevinovăţia şi o nemărginită capacitate de îndurare, amestec din care în Vuietul muntelui se conturează modesta şi preasupusa Kikuko, cea care aduce cu sine o adiere de poezie şi prospeţime în acest roman al totalei nerealizări. Având parfumul şi strălucirea zâmbitoare a unei flori, iată motivul pentru care sensibilul Shingo îşi iubeşte nora mai mult decât propria fiică, şi nici prin cap nu-i trece măcar s-o dojenească pentru avortul provocat, atâta timp cât îl consideră pe fiul său Suichi “o fiinţă nemernică”, totalmente corupt (umblă beat şi are metresă) după războiul din care de-abia scăpase cu viaţă.  
 
Dragostea şi moartea sunt cele două teme predilecte ale lui Yasunari Kawabata, de unde sporul de intensitate al trăirii imediate din opera sa, transmis de sentimentul permanent şi inexorabil al morţii. Dar nici urmă de nelinişte sau teamă occidentală în faţa morţii! Dimpotrivă, în spirit autentic japonez, Kawabata drapează moartea într-o aură poetică. Asta şi datorită faptului că încă din fragedă copilărie, moartea îi devenise cutremurător de familiară: mai întâi îi mor ambii părinţi, apoi bunicul şi sora, aşa încât la vârsta de 16 ani rămâne complet singur. În aceste condiţii, nu-i de mirare că înainte de-a cunoaşte dragostea el a făcut cunoştinţă cu resemnarea budistă, stare mental-spirituală care cu siguranţă l-a ajutat să treacă peste toate încercările vieţii, să cunoască gloria literară şi să atingă vârsta de 73 de ani, vârstă la care (era anul 1972) se sinucide într-o vilă de lângă Tokio. La vârsta de 19 ani, într-o călătorie întreprinsă la Izu împreună cu o trupă de muzicanţi itineranţi, Yasunari Kawabata simte primii fiori ai dragostei pentru o dansatoare de numai 14 ani, experienţă erotică înfăţişată în povestirea Dansatoarea din Izu.  
 
Şi moartea sunt prezente şi în Sembazuru. După moartea domnului Mitami, doamna Ōta îşi prelungeşte dragostea în legătura inclusiv trupească cu Kikuji, fiul defunctului, apoi – cuprinsă de remuşcări, ori poate din teamă pentru iubirea pe care nu şi-o poate înăbuşi – ea se sinucide. Dragostea doamnei Ōta pentru tată şi fiu aminteşte de tragica pasiune a poetei şi curtezanei Izumi Shikibu pentru prinţul Tametaka, iar după moartea prinţului (înfruntând toate bârfele şi acuzele) pentru fratele mai mic al acestuia. Dar apogeul artistic în tratarea celor două subiecte este atins de Kawabata în Frumoasele adormite, carte târzie (apărută în anul 1961), care prin aroma de fantastic degajată prin toţi porii ei, ne duce de îndată cu gândul la cunoscuta nuvelă La ţigănci a compatriotului nostru Mircea Eliade.  
 
Pentru bătrânii care vizitează această pensiune, mai bine zis această casă bizară, frumoasele adormite întruchipează pretexte pentru visări şi reîntoarceri în vechi amintiri. Astfel, bătrânul Eguchi în cele cinci nopţi petrecute în pat, la început cu o singură fată, apoi cu două, are la îndemână cadrul adecvat ca să-şi revadă prima lui dragoste – acea fată cu care admirase din tren curcubeele. Dar fata cu curcubee este moartă de zece ani, el însuşi ajuns aproape septuagenar se gândeşte ba la moarte, ba la sinucidere, mai ales când în dimineaţa de după ultima noapte petrecută la pensiune, el descoperă că una din cele două frumoase murise în somn, moarte care vine după aceea a unui bătrân client.  
 
---------------------------------------  
 
Bibliografie:  
1.Kawabata, Yasunari - Sembazuru●Vuietul muntelui, Editura Minerva, Bucureşti, 1973  
2.Kawabata, Yasunari – Frumoasele adormite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009  
3.Şōnagon, Sei – Însemnări de căpătâi, Editura Univers, Bucureşti, 1977  
 
George Petrovai  
Sighetul Marmaţiei  
noiembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - YASUNARI KAWABATA ŞI DRUMUL PROZEI SALE DE LA MODERNISM LA CLASICISM / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 695, Anul II, 25 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!