Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 949 din 06 august 2013        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - TEATRU: FIAT VOLUNTAS TUA (POEM DRAMATIC)

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Fiat voluntas tua!
(Facă-se voia ta!)


ACTUL I
(Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după săvârşirea păcatului)

Scena1

Glasul Domnului:

O, voi mişei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea aţi necinstit-o
ca servi să-i fiţi neascultării,

aflaţi că dup-această faptă
o altă viaţă veţi avea –
sunteţi nedemni de nemurire,
aşa că morţii vă voi da!

Veţi părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin şi trudă să aflaţi
tristeţea efemerului.

N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni,
deşi aţi fost avertizaţi –
veţi şti ce-nseamnă suferinţa,
ca ce-aţi pierdut să regretaţi.

Iar cel cu care-aţi uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoţi pe om
din clipa asta până-n veac

- acel moment al judecăţii
ce doar de Mine-i cunoscut –
şi ne-ncetat se vor lupta
ştiind că este-un Absolut,

doar El capabil să oprească
a răului înverşunare,
astfel ca drepţii să acceadă
la linişte şi mântuire.


Scena 2
(Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite)

Adam:
(cu năduf)
Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc eşti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-aşa netoată...

Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străşnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!

Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie
să muşc din mărul otrăvit,
ca vina să o poţi divide
pentru-al tău gest nesocotit.

Eva:
(cu dispreţ)
Mai ai obraz să strigi la mine
când ştii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe şarpe l-ai lua la rost.

El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, şi am luat.

Nu cred să fie vreo fiinţă
care să-i poată rezista.
(cu un dram de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...

Adam:
(îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)
O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără ruşine de păcat!
În loc să-şi plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...


Scena 3
(Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel)

Ispititorul:
Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentinţă
şi m-am grăbit să fiu cu voi,

ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare şi ne-aşteaptă
să-l călărim fără cruţare.

Al meu e tot acest rotund
cu ape, munţi şi largi câmpii;
veţi constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veţi fi vii

în gânduri, fapte şi-aspiraţii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdicţii şi pedepse,
unde doar robii vor să şadă...

E drept că nu va fi uşor
să vă produceţi toate cele,
după ce-n rai aţi trândăvit
şi v-aţi format deprinderi rele.

Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi
şi vitregia vom învinge,
ca din ţărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.

(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.
Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă)


Ispititorul:
În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăşie:
Să daţi uitării Paradisul
şi să vă-nchinaţi doar mie!

(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă repede):

E timp destul de parafări
după uşcheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,

alunecând ca-ntr-un coşmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...

Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
şi către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.

(Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.)



ACTUL II
(O căsuţă modestă din lemn şi chirpici. În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi, împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.)

Scena 1
(În faptul zilei)

Adam:
(cu însufleţire)
De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale
un vis profund şi insistent:
(adresându-se cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,

o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă

cu tinereţea-nveşnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin şoptite de viori
şi-ntreaga lume-i fericită.

Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
şi-un glas de tunet ne anunţă
că raiul nostru s-a sfârşit...

Atât de mult îmi place visul,
c-aş vrea să ţin-o veşnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.

Eva:
(însufleţindu-se la rândul ei)
De necrezut ce potrivire!
Acelaşi vis îl am şi eu,
doar că-n final mie-mi apare
un şarpe-duh cu cap de zeu,

care cu voce mătăsoasă
şi vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o ţin
şi de urmări să nu mă tem.

Abel:
(adînc tulburat)
O, dragi părinţi nepreţuiţi,
e minunat să poţi visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.

Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.

Pe şoimi şi vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
şi-apoi pe Lună să cobor
de forţele mi s-or găta...

Cain:
(nemulţumit de întrega discuţie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)

Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.

Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveşte zi şi noapte cerul
de parc-ar fi moşia lui.

Dar l-aş vedea să stea pe brazdă
şi să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...

(Adresându-se de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La ţarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I mulţumim.


Scena 2
(Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.)


Cain:
(clocotind de furie)
Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispreţ respinsă!

Abel:
(foarte surprins)
Vai, frate, cât de aspru eşti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?

Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguieşti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!

Cain:
(scrâşnind din dinţi)
Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie şi iubire
când jertfa mi-a adus ruşine?

O, ce de ură-am adunat
de când te ştiu şi până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te împiedic ca să cazi...

Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că şi-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.


Scena 3

Cain:
(smulgându-şi părul din cap)
O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.

Întreaga viaţă-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,

ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
şi-oi fi întâiul fratricid
sătul să-şi mai suporte mutra.

(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):

Am omorât... Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi
de tine însuţi?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...

(Priveşte-n jur năuc):

Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...

(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)


Scena 4
(Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte)

Glasul Domnului:
Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i duşmană Firii...

Credeai că poţi să te ascunzi
de ochiul meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?

(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)

Glasul Domnului:
(continuă)

Nu îndurare ţi se cade
după a ta nesocotinţă,
ci de căinţă şi ispaşă
e mare, mare trebuinţă...

Dar dacă viaţa-ţi este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:

Un semn te va feri de moarte,
luându-ţi dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.


Scena 5
(Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet)

Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc şi-om vorovi –
acuma că sentinţa-i dată,
gândeşte-te la ce va fi:

Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci şi de-un braţ ocrotitor.

Cain:
(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)

De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?

Ispititorul:
Sunt braţul care-ţi trebuieşte
şi vreau să devenim amici.

Cain:
(neîncrezător şi ironic)
Ia uite ce noroc pe mine
cu-aşa o faină întâmplare!...
De nu ţi-i cu bănat, amice,
aş vrea să ştiu în ce eşti tare.

Ispititorul:
(rânjind)
Destule pot părinţii tăi
să îţi vorbească despre mine;
(apoi foarte serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.

Cain:
(dând să plece)
Eşti un ridicol fanfaron!

Ispititorul:
(apucându-l de mână)
Mă rog matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?

(De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus,
încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă rotundă.)


Cain:
(ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înălţat)

Halal să-ţi fie de ispravă,
da' ştiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi cumva chiar Necuratul?

Ispititorul:
(cu trufie)
Ce-ţi pasă cine te ajută
când pân' la gât eşti îngropat?
Dar oamenii aşa-s făcuţi,
ca firu-n patru să-l despice
şi-apoi să cadă în rahat ...

(Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.)



ACTUL III
(Aceeaşi căsuţă din Actul II.
În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.)


Scena 1

Adam:
Şi iac-aşa trecură anii,
iar noi trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.

Dar nu din bătrâneţe vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- ştiut fiind că-i inerentă -,
ci seva-i vine din altceva:

Pierduţi sunt primii doi născuţi
- Abel ucis din invidie,
Cain ucigaşul dus în lume –
şi-n veci cu noi n-o să mai fie!

Sau poate-n mare mila Sa,
Domnul mai iute ne-a uni
- prin moarte ori prin înviere –
şi-n inimi pacea va veni ...

Set:
(foarte agitat)
Mă mir că până azi n-aţi spus
un cuvinţel de fraţii mei!
Nu credeţi că sunt demn să ştiu?
Sau e tabú să pomeniţi de ei?

Eva:
Să nu ne judeci, fiu iubit,
pentru o vină-nchipuită!
N-am abordat această temă,
căci drama prin tăcere-i domolită.


Scena 2
(Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător)

Ispititorul:
Ce mult mă bucur, dragii mei,
că ne-ntâlnim din când în când!
Numai atunci putem vorbi
de cele care zac în gând ...

O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,
captivi cu gându-n tragedie!
Nici mie nu-mi este uşor
având Pământu-n custodie.

Tot alergând să pregătesc
terenul pentru viitor,
ca oamenii ce vor veni
să se urască cu mult spor,

nu ştiu odihna cum arată,
nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu slujba nu-i de şuguit,
c-o pierzi şi naiba de mănâncă ...

(Apoi, după ce oftează adânc):

Pesemne vouă vi se pare
că-i fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),

Că nemurirea-i o năpastă
şi-un jug de fier pe gâtul meu,
de care mi-aş dori să scap
la schimb c-un alt model de eu.

Dar ăsta-i jocul: Muritorii
vor moartea s-o îngenuncheze,
pe când nemuritorii-ar vrea
ca efemerul să-i distreze ...

(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):

Tot trăncănind era să uit:
Din Nod aveţi urări de bine
de la feciorul vostru Cain!
Amic la toartă e cu mine ...
(Iese)


Scena 3

Set
(înfiorându-se)
Văleu cât poate să vorbească
fiinţa asta reptilină!
Mi-a provocat aceeaşi silă
pe care-o simţi lâng-o jivină.
(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)

Adam:
(visător)
L-am cunoscut şi noi cândva
în circumstanţe mai aparte;
părea un vis, dar astăzi ştiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.

Eva:
(adânc mişcată)
Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas
doar nostalgia nesfârşită –
puteam fi tineri şi eterni
de făceam faţă la ispită ...

(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.
Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,
aşa că nu-i mai întreabă nimic.)



Scena 4

Glasul Domnului:
Voi oameni osândiţi de timp
după edenica ratare,
aveţi acuma de luptat
pentru a voastră înălţare.

În lupta fără de răgaz
cu rău-n inimi încuibat,
veţi arăta spre ce optaţi:
Vecia sau canonul ne-ncetat!

Eu v-am făcut şi vă iubesc
cu dragoste de Absolut;
dar veţi putea veni la Mine
doar după ce de rău v-aţi rupt,

smulgând adică fără milă
păcatul care v-a-nrobit,
ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva
când în Eden v-am găzduit.

Corul îngerilor:
Lăudat să fie-n veci
Cel ce toate le-a făcut;
Lui să-I mulţumim,
pe El să-L iubim.

SFÂRŞIT
---------------------------------------------------
George PETROVAI
Sighetul Marmaţiei
1 august 2013


 

Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - TEATRU: FIAT VOLUNTAS TUA (POEM DRAMATIC) / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 949, Anul III, 06 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!