Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 761 din 30 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - TEATRU: DE PROFUNDIS (CHEMAREA NEROSTITULUI)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Fiat voluntas tua!
(Facă-se voia ta!)


ACTUL I
Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după săvârşirea păcatului.

Scena1

Glasul Domnului:

O, voi mişei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea aţi necinstit-o
ca servi să-i fiţi neascultării,

aflaţi că dup-această faptă
o altă viaţă veţi avea –
sunteţi nedemni de nemurire,
aşa că morţii vă voi da!

Veţi părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin şi trudă să aflaţi
tristeţea efemerului.

N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni,
deşi aţi fost avertizaţi –
veţi şti ce-nseamnă suferinţa,
ca ce-aţi pierdut să regretaţi.

Iar cel cu care-aţi uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoţi pe om
din clipa asta până-n veac

- acel moment al judecăţii
ce doar de Mine-i cunoscut –
şi ne-ncetat se vor lupta
ştiind că este-un Absolut,

doar El capabil să oprească
a răului înverşunare,
astfel ca drepţii să acceadă
la linişte şi mântuire.


Scena 2
Adam şi Eva, foarte speriaţi de cele auzite.

Adam:
(cu năduf)

Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc eşti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-aşa netoată...

Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străşnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!

Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie
să muşc din mărul otrăvit,
ca vina să o poţi divide
pentru-al tău gest nesocotit.

Eva:
(cu dispreţ)

Mai ai obraz să strigi la mine
când ştii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe şarpe l-ai lua la rost!

El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, şi am luat.

Nu cred să fie vreo fiinţă
care să-i poată rezista.
(cu un dram de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...

Adam:
(îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)


O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără ruşine de păcat!
În loc să-şi plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...


Scena 3
Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:

Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentinţă
şi m-am grăbit să fiu cu voi,

ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare şi ne-aşteaptă
să-l călărim fără cruţare.

Al meu e tot acest rotund
cu ape, munţi şi largi câmpii;
veţi constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veţi fi vii

în gânduri, fapte şi-aspiraţii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdicţii şi pedepse,
unde doar robii vor să şadă...

E drept că nu va fi uşor
să vă produceţi toate cele,
după ce-n rai aţi trândăvit
şi v-aţi format deprinderi rele.

Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi
şi vitregia vom învinge,
ca din ţărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.

(Adam şi Eva se destind şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)
Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:


În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăşie:
Să daţi uitării Paradisul
şi să vă-nchinaţi doar mie!

(Văzând că feţele celor doi se lungesc, el adaugă repede):

E timp destul de parafări
după uşcheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,

alunecând ca-ntr-un coşmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...

Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
şi către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.

Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.



ACTUL II
O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.
În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi,
împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.


Scena 1
– În faptul zilei

Adam:
(cu însufleţire)

De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale
un vis profund şi insistent:
(adresându-se cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,

o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă

cu tinereţea-nveşnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin şoptite de viori
şi-ntreaga lume-i fericită.

Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
şi-un glas de tunet ne anunţă
că raiul nostru s-a sfârşit...

Atât de mult îmi place visul,
c-aş vrea să ţin-o veşnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.

Eva:
(însufleţindu-se la rândul ei)

De necrezut ce potrivire!
Acelaşi vis îl am şi eu,
doar că-n final mie-mi apare
un şarpe-duh cu cap de zeu,

care cu voce mătăsoasă
şi vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o ţin
şi de urmări să nu mă tem.

Abel:
(adînc tulburat)

O, dragi părinţi nepreţuiţi,
e minunat să poţi visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.

Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.

Pe şoimi şi vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
şi-apoi pe Lună să cobor
de forţele mi s-or găta...

Cain:
(nemulţumit de întrega discuţie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)

Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.

Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveşte zi şi noapte cerul
de parc-ar fi moşia lui.

Dar l-aş vedea să stea pe brazdă
şi să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...

(Adresându-se de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La ţarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I mulţumim.


Scena 2
Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.


Cain:
(clocotind de furie)

Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispreţ respinsă!

Abel:
(foarte surprins)

Vai, frate, cât de aspru eşti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?

Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguieşti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!

Cain:
(scrâşnind din dinţi)

Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie şi iubire
când jertfa mi-a adus ruşine?

O, ce de ură-am adunat
de când te ştiu şi până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te împiedic ca să cazi...

Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că şi-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.


Scena 3

Cain:
(smulgându-şi părul din cap)

O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.

Întreaga viaţă-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,

ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
şi-oi fi întâiul fratricid
sătul să-şi mai suporte mutra.

(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):

Am omorât...Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi
de tine însuţi?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...

(Priveşte-n jur năuc):

Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...

Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.


Scena 4
Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte:

Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i duşmană Firii...

Credeai că poţi să te ascunzi
de ochiul Meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?

(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)
Domnul continuă:

Nu îndurare ţi se cade
după a ta nesocotinţă,
ci de căinţă şi ispaşă
e mare, mare trebuinţă...

Dar dacă viaţa-ţi este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:

Un semn te va feri de moarte,
luându-ţi dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.


Scena 5
Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:

Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc şi-om vorovi –
acuma că sentinţa-i dată,
gândeşte-te la ce va fi:

Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci şi de-un braţ ocrotitor.

Cain:
(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)

De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?

Ispititorul:

Sunt braţul care-ţi trebuieşte
şi vreau să devenim amici.

Cain:
(neîncrezător şi ironic)

Ia uite ce noroc pe mine
cu-aşa o faină întâmplare!...
De nu ţi-i cu bănat, amice,
aş vrea să ştiu în ce eşti tare.

Ispititorul:
(rânjind)

Destule pot părinţii tăi
să îţi vorbească despre mine;
(apoi foarte serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.

Cain:
(dând să plece)

Eşti un ridicol fanfaron!

Ispititorul:
(apucându-l de mână)

Mă rog, matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?

De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus,
încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă turtită.


Cain:
(ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înălţat)


Halal să-ţi fie de ispravă,
da' ştiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi cumva chiar Necuratul?

Ispititorul:
(cu trufie)

Ce-ţi pasă cine te ajută
când pân' la gât eşti îngropat?
Dar oamenii aşa-s făcuţi,
ca firu-n patru să-l despice
şi-apoi să cadă în rahat ...

Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.



ACTUL III

Aceeaşi căsuţă din Actul II.
În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.


Scena 1

Adam:

Şi iac-aşa trecură anii,
iar noi trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.

Dar nu din bătrâneţe vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- ştiut fiind că-i inerentă -,
ci seva-i vine din altceva:

pierduţi sunt primii doi născuţi
- Abel ucis din invidie,
Cain ucigaşul dus în lume –
şi-n veci cu noi n-o să mai fie!

Sau poate-n mare mila Sa,
Domnul mai iute ne-a uni
- prin moarte ori prin înviere –
şi-n inimi pacea va veni ...

Set:

(foarte agitat)

Mă mir că până azi n-aţi spus
un cuvinţel de fraţii mei!
Nu credeţi că sunt demn să ştiu?
Sau e tabú să pomeniţi de ei?

Eva:

Să nu ne judeci, fiu iubit,
pentru o vină-nchipuită!
N-am abordat această temă,
căci drama prin tăcere-i domolită.


Scena 2
Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător:

Ce mult mă bucur, dragii mei,
că ne-ntâlnim din când în când!
Numai atunci putem vorbi
de cele care zac în gând ...

O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,
captivi cu gându-n tragedie!
Nici mie nu-mi este uşor
având Pământu-n custodie.

Tot alergând să pregătesc
terenul pentru viitor,
ca oamenii ce vor veni
să se urască cu mult spor,

nu ştiu odihna cum arată,
nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu slujba nu-i de şuguit,
c-o pierzi şi naiba de mănâncă ...

(Apoi, după ce oftează adânc):

Pesemne vouă vi se pare
că-i fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),

că nemurirea-i o năpastă
şi-un jug de fier pe gâtul meu,
de care mi-aş dori să scap
la schimb c-un alt model de eu.

Dar ăsta-i jocul: muritorii
vor moartea s-o îngenuncheze,
pe când nemuritorii-ar vrea
ca efemerul să-i distreze ...

(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):

Tot trăncănind era să uit:
Din Nod aveţi urări de bine
de la feciorul vostru Cain!
Amic la toartă e cu mine ...
(Iese)


Scena 3

Set
(înfiorându-se)

Văleu cât poate să vorbească
fiinţa asta reptilină!
Mi-a provocat aceeaşi silă
pe care-o simţi lâng-o jivină.

(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)

Adam:
(visător)

L-am cunoscut şi noi cândva
în circumstanţe mai aparte;
părea un vis, dar astăzi ştiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.

Eva:
(adânc mişcată)


Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas
doar nostalgia nesfârşită –
puteam fi tineri şi eterni
de făceam faţă la ispită ...

(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.
Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,
aşa că nu-i mai întreabă nimic.)


Scena 4

Glasul Domnului:

Voi oameni osândiţi de timp
după edenica ratare,
aveţi acuma de luptat
pentru a voastră înălţare.

În lupta fără de răgaz
cu rău-n inimi încuibat,
veţi arăta spre ce optaţi:
vecia sau canonul ne-ncetat!

Eu v-am făcut şi vă iubesc
cu dragoste de Absolut;
dar veţi putea veni la Mine
doar după ce de rău v-aţi rupt,

smulgând adică fără milă
păcatul care v-a-nrobit,
ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva
când în Eden v-am găzduit.


Corul îngerilor:

Lăudat să fie-n veci
Cel ce toate le-a făcut;
Lui să-I mulţumim,
pe El să-L iubim.  

***


Meditaţiile lui Moise
Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit
cu firea mea şovăitoare,
şi asta face ca acuma
să văd Canaanu-n depărtare,
fiindu-mi însă nepermis
parte să am de ce-ai promis.

Dar fie-Ţi numele slăvit
de-acum şi până-n veci de veci!
Iar mie, rogu-Te să-mi laşi
ʼnaintea morţii un scurt timp,
astfel ca viaţa să-mi revăd
ca pe un vis atras de mit.


Meditaţia I
(Primele miracole)

Viaţa-n sine-i un miracol
şi naşterea aşijderea,
căci omul cu ştiinţa sa
e pentru viu nevrednic sol,

cu totul fără de putinţă
să înţeleagă ce-i ascuns
în tainele întregii Faceri –
există, şi-asta-i pentru el de-ajuns!

Nu-i dat ca omul să ajungă
la Dumnezeu pe-un drum cotit,
ci calea dreaptă a credinţei
îl duce spre-un nou răsărit ...

Cum ştii, Părinte, m-am născut
într-un Egipt urgisitor
pentru evrei şi toţi ai lor,
iar biata mama s-a zbătut

să mă salveze de la moartea
cerută-n chip poruncitor
pentru băieţii robilor
de-acea cumplită piază-rea,

neomenosul Faraon,
şi-n sicriaş bine-ntocmit
din papură, cu smoală uns,
m-a pus hrănit şi adormit,

ca să plutesc prin stufăriş
la malul Nilului zeiesc,
cu-ncredinţarea c-oi trăi
prin vrerea Tatălui ceresc.

Şi-ntr-adevăr, am fost salvat
chiar de prinţesa egipteană,
printr-un miracol destinat
să fie pentru crez o mană.

Cum altfel să le dai de rost
că toate palma au bătut
ca pruncu-n viaţă să rămână,
iar fraţii-n el să afle scut?!

Până şi sora mea intrase
în tot acest divin complot,
astfel ca mama să-mi dea ţâţă
ca unui prearegesc nepot.

S-a tot gândit prinţesa mamă
ce nume mi s-ar potrivi,
şi cum din ape mă scosese,
la Moise dânsa se opri ...

Crescând, am cercetat Egiptul
şi-nvăţătura sa regală,
precum cultura, medicina
sau structurarea socială,

gândindu-mă necontenit
că va veni o zi anume,
când Israelu-şi va dori
cu capul sus să iasă-n lume ...

Dar a venit ziua funestă
când l-am văzut pe-un frate-al meu,
cum e bătut de-un egiptean
doar pentru faptul că-i evreu.

Puteam privi nepăsător
la victimă şi la călău?
M-am repezit şi l-am lovit
pe agresorul prostălău.

Nici astăzi nu mă dumiresc
cum dintr-un pumn a şi murit;
posibil ca prin mâna mea
braţul divin să-l fi lovit ...

Chiar la-nceput am înlemnit
şi mă uitam la mort gemând.
Simţeam că de sfârşeală cad,
dar totuşi îmi venea s-o-ntind.

Mi-am revenit printr-un efort
şi cu evreul am săpat
o groap-adâncă în nisip,
în care mortul l-am culcat.

Credeam că totul s-a sfârşit
şi de coşmar sunt izbăvit;
m-am înşelat, eram filat,
aşa că Madianul m-a salvat.


Meditaţia II
(Alesul)

Eram străin în loc străin
şi-n gând cu fraţii înrobiţi,
dar prea nedrept ar fi s-afirm
că tot destinu-mi fu hain.

(Doar ştii mai bine decât mine
cum omul Tu l-ai conceput –
fărâmele să-l mulţumească
şi să regrete ce-a trecut ... )

Mi se părea că-s fericit
cât omului îi stă în fire,
ca soţ Seforei şi ca tată
pruncit cu totul prin iubire.

Cum bucuria-i cunoscută
doar de copilul fără vină,
se cere inimii mature
ca cea de prunc să redevină ...

Şi-aşa, cu inima avidă
de-a vieţuirii bucurie,
călcam cu turmele de oi
pe stamba verde din câmpie,

ca la Horeb să pot ajunge
şi sufletul să mi-l încânt
de sus, cu-a Ta pictură vie
mai fascinantă ca un cânt.

Priveam întâi spre-un cer năuc
de-a Soarelui înverşunare,
ce-şi arcuia azurul zvelt
din zări spre-o nesfârşită zare;

apoi privirea mi-o-mbăiam
în feeria de culori
şi fluture-mi doream să fiu
ca să mă zbengui printre flori ...

Când pe Horeb mi Te-ai vădit
ca rug arzând fără să ardă,
am înţeles că locu-i sfânt
şi-i tabú omul să Te vadă.

Cu-ncredere m-ai onorat
făcându-mă al Tău trimis,
ca planu-n toate să decurgă
cum din vechime ai promis.

Vroiam să scap de-nsărcinare
printr-o eschivă nefondată:
că eşti enigmă chiar prin nume
şi că mi-i limba încleiată.

Dar când mi-ai spus pe-un ton răstit:
“Sunt Cel ce sunt, şi-i îndeajuns!”,
îndată am pornit la drum
cu zelul proaspătului uns.


Meditaţia III
(Ieşirea din Egipt)

Aveam poruncă de la Tine,
ca împreună cu Aaron
evreilor să le vorbesc
de planul Tău şi-a lor silinţă
în ascultare şi credinţă,
apoi să dau de Faraon
(eu, vistierul vrerilor divine
pentru a fratelui rostire)
şi-ndată să-l înştiinţez
că-ndemnul Tău imperativ
este ca robii să-i sloboadă
din seculara lor trudire,
în caz contrar peste Egipt
şi peste-ntreaga-i seminţie
se va abate grea urgie.

Cum Faraonul se credea
zeu mai puternic decât Tine,
a necinstit a Ta poruncă,
ba în trufia-i sfidătoare
i-a osândit pe bieţii robi
la munci atât de-apăsătoare,
încât pe capul meu cădeau
reproşuri grele, felurite
pentru amestec nepermis
în taina lucrurilor scurse
din viitor înspre trecut,
ce răul – deja cunoscut
şi devenit obişnuit –
l-a-nlocuit cu un calvar
mult mai perfid şi mai amar
decât obida dinainte.

Atunci, ca Faraonul să-nţeleagă
că-i un nevrednic muritor
şi că Tu, Domnul, eşti Unicul
de viaţă şi de moarte dătător,
trimis-ai plăgi pustiitoare
peste-a Egiptului suflare,
ca inima de căpcăun
a bestialului stăpân
(după ce Tu i-ai împietrit-o)
să se înmoaie şi să plângă
pentru trufia sa nătângă,
văzând cum prăpădenia loveşte
c-o suverană necruţare
doar egipteni fără crezare.

Cădeau din cer neîncetat
- de-a valma peste om şi vite –
urgii, pornite sau oprite
la semnu-n mine germinat
de voia-Ţi-faptă-n necreat,
şi-n tot Egiptul se-auzea
cum bate vântul nimicirii,
când peste trupul său slăbit
de faraonica-ndârjire,
s-au abătut în ritm sporit
actori haini din piesa groazei:
ba broaşte, muşte şi lăcuste,
ba piatră, foc, epidemii
şi-alte cu dichis năpaste.

Veni la rând a zecea plagă
cu moartea primului născut
din om şi din nevorbitor,
când Însuşi Tu ai coborât
ca moartea să o odrăsleşti
în casele neînsemnate
cu sânge ritual din Paşte,
dovadă c-aici locuiau
cei care nu Te proslăveau.

De-abia când moartea se-nnădi
la egiptenii din olat
şi când chiar fiul de-mpărat
de nefiinţă fu luat,
de-abia atunci veni poruncă
să părăsim îndată ţara,
ca-n straiţe să luăm deodată
poveri şi blestem laolaltă ...
Împovăraţi cu toate cele
- copii, mâncare şi odoare –
ne-am aşternut la drum spre mare
(pestriţ convoi de mii şi sute),
călăuziţi şi-ncurajaţi
de-a Ta statornică vegheare:
un stâlp de nor ziua plutind,
alt stâlp în noapte luminând.

Şi tocmai când ne-nchipuiam
că am scăpat pentru vecie
de egipteni şi-a lor robie,
văzurăm carele de luptă
ce alergau mâncând pământul,
ca să ne-ntoarcă înapoi
cum cîinii-ntorc turma de oi.
Căci chibzuind la ce va fi
după plecarea noastră-n pripă,
ei au văzut marea risipă
în lipsa forţei de-a munci ...

O, Doamne, ce mai hărmălaie
se ridică din toată gloata!
Cei slabi plângeau
şi blestemau,
iar unii m-acuzau făţiş
că i-am momit cu libertatea,
ca pe-un măgar să schimbe calul
şi în deşert să-şi afle moartea.

Degeaba gura mi-am bătut
cu întâmplări fără uitare,
precum miracolul ieşirii
din egipteana împilare,
un dar divin care obligă
copiii neamului evreu
la veşnică recunoştinţă
faţă de Domnul Dumnezeu.
S-au liniştit încet-încet
când alt miracol s-a ivit:
deşi părea c-acuşi-acuşi
ne-ajung oştenii egipteni,
din ochii lor am dispărut
în norul-stâlp dumnezeit,
păstrând între grupările adverse
o neschimbată depărtare
până la-n veci neliniştita mare.

Aici, de-ndată undele atinse
de-al meu toiag umplut cu har,
s-au despărţit făcând cărare
prin stâncăria apelor cu sare
- ce spumegau
şi clocoteau,
dar de poruncă ascultau –,
ca tot norodul urmărit
şi de uimire amuţit,
să vadă de pe malul dimpotrivă
cum zidu-nşelător se frânge
şi-n bubuitul reunit
a zeci şi sute de cascade,
se prăbuşeşte catastrofic
peste armata egipteană,
scoţând pe urmă la lumină
firimituri din făloşenia umană.

Iar marea-nchisă cum a fost
de la geneză până azi,
îşi murmura cântarea sa
tot împingând talaz după talaz
- ce rana nevăzută i-o lingeau –,
iar forţa-i colosală o sorbeau
nenumărate vălurele foşnitoare,
prea slabe-n neclintirea vremii
ca pieptul mamei să nu-l cate
pentru refacerea-ndrăznelii
de-a mângâia cu voluptate
trupul fierbinte al ţărânei.


Meditaţia IV
(Pribegia prin pustie)

Ne-am refăcut cu chiu cu vai
după cumplitele-ncercări,
ca să ne-aşternem iar la drum
cu gândul la acele zări

unde ştiam că ne aşteaptă
mănoasa Ta făgăduinţă –
o ţară de legendă vie
pentru-ndelungă folosinţă ...

Dar drumul prin pustietate
nu-i desfătare şi plăcere
chiar şi atunci când e bătut
de oameni în plină putere,

necum de-o gloată-ngreunată
cu prunci, femei, bolnavi, bătrâni,
care la marşuri faţă fac
doar în căruţe şi pe-asini.

Nici mie nu-mi era uşor
cu cei optzeci de ani în spate –
dar n-aveam voie să mă plâng,
ci să m-arăt pildă în toate.

Strângeam din dinţi şi rezistam
- fiind vechi prieten al pustiei –
ba chiar şi vreme îmi făceam
să văd sublimul grozăviei.

Întinsul spaţiu cotropit
de-atotputernicul nisip,
mă-nfiora şi m-atrăgea
cu forţa sa de arhetip.

Părea că-i lumea nefiinţei
ce-a precedat creaţia –
tărâm de forme netrezite,
ce-şi are frumuseţea sa.

Când soarele se-nalţă-n zori
ca dintr-o mare-ncremenită,
de-atâta hiperfrumuseţe
simţirea pare obosită.

Iar la apus, alt recital
de frumuseţi dezlănţuite –
cascade de culori zvârlite
peste tăcerea de opal ...

Apoi, din gloată se-auziră
iar strigăte nemulţumite:
că de-nsetare stau să moară
şi că servesc răbdări prăjite.

Nu şi-au curmat cârtirea şuie
nici când cu mană i-ai hrănit,
ori când – lovind eu cu-ndoială –
din stâncă apa a ţâşnit.

Ba şi mai şi: urcând pe munte
ca Legea Ta să o primesc,
la-ntoarcere m-am îngrozit
văzându-i cum Te preţuiesc.

Căci ţopăiau cu-nverşunare
şi se-nchinau unui viţel,
pe care-l dăltuiră-n aur
dup-al Egiptului model.

Atunci, cuprins de grea mânie,
pe toţi ai vrut să-i prăpădeşti!
Dar i-ai iertat la ruga mea,
făcând astfel dovada că Tu Eşti.

În schimb, mi-ai poruncit să-i plimb
ani patruzeci fără oprire,
ca să dispară păcătoşii
şi să ai parte de cinstire.


Meditaţia V
(Înfăptuiri şi previziuni)

Să stai cu Domnul la taifas
nu-i la-ndemâna orişicui,
iar prietenia Sa aparte
- în care El tot dăruieşte
ca ochiul inimii să-L vadă -,
onoare-i pentru om, dar şi îndemn
să-şi biruie nefericitul lui impas
din astă viaţă ca un scurt popas.

... Tu, care gândul omului citeşti
şi inima i-o cercetezi,
îmi ştii prea bine străduinţa
de-a Te servi după puteri
ca planul să Ţi-l împlineşti,
în chipul ăsta ajutând
la-nscrierea destinului evreu
în cartea lumilor ce-or fi,
prin legi cu rol transformator
pentru alesul Tău popor:
la sărbători şi-n ritual,
la masă şi-n plan social.

E drept c-aceste transformări
au fost imperativ cerute
de voia-Ţi supratemporală
şi cu ocoluri împlinite
din pricini doar abia schiţate
sau prin abateri pronunţate.
Dar, cum se vede desluşit,
progresu-n lume-i nelipsit;
atâta doar că-n plan moral,
omul pe rac l-a depăşit ...
Cum omenirea se îndreaptă
spre catastrofe, nu spre bine,
pentru evreii nenăscuţi
nu-i greu de-ntrevăzut ce vine:
nemulţumiri, războaie, necredinţă
şi multă, multă suferinţă.

---------------------------------------  

George PETROVAI
Sighetul Marmaţiei
Crăciun 2012

 

Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - TEATRU: DE PROFUNDIS (CHEMAREA NEROSTITULUI) / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 761, Anul III, 30 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!