Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 392 din 27 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - SĂRĂCIA – STAREA DE FAPT A ROMÂNILOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aşa cum omul are înclinaţia genetică spre păcat, minciună şi strâmbătate, iar nu spre virtute, adevăr şi dreptate, tot astfel societăţile înclină mai degrabă către sărăcie şi nefericire decât înspre prosperitate şi fericire. Căci toate comunităţile umane (de la cele mai simple, cum ar fi familia, până la cele mai complexe – popoare, naţiuni, conglomerate de naţiuni) sunt în definitiv nişte sisteme în necontenită mişcare şi transformare, cu siguranţă cele mai complexe şi mai dificile sisteme pe care mintea omului caută să le cunoască, să le organizeze şi să le dirijeze. 
  
În chip asemănător celorlalte tipuri de sisteme, comunităţile umane (sistemele sociale) sunt formate din indivizi (elemente) şi din multitudinea relaţiilor statornicite între aceştia – fie relaţii de consangvinitate, fie relaţii de liberă asociere, fie (grosul acestora) relaţii impuse prin legi cu caracter general şi obligatoriu. Dificultatea înţelegerii şi supervizării unor astfel de sisteme decurge atât din diferenţele psiho-mentale dintre indivizii alcătuitori (înzestrare intelectuală, grad de cultură, nivel de pregătire profesională, rolul atribuit factorului moral prin credinţă şi educaţie etc.), cât şi din complicatele raporturi statornicite între aceştia deopotrivă de tradiţie (vechi mecanisme de atitudine socială) şi de legile emise de-a lungul timpului în vederea preîntâmpinării inerentelor conflicte generate de derapaje, care toate la un loc au menirea să facă sistemul social măcar mai uşor suportabil de către majoritatea cetăţenilor, dacă armonizarea general umană rămâne pe mai departe un vis al utopiştilor. Iată motivul pentru care cârmuitorii de pretutindeni acordă prioritate principiului „Decât dezordine mai bine nedreptate”, chiar dacă unii dintre ei or fi fost cândva animaţi de idealuri precum binele şi fraternitatea generală...  
  
Revenind la conceptul de sărăcie, trebuie subliniat că, deşi ea (sărăcia) nu este un viciu decât conjugată cu degradarea moral-sprituală, ipostază în care cu adevărat se fac simţiţi colţii mizeriei şi dezastruoasele consecinţe ce decurg de-aici pentru sănătatea unei societăţi, totuşi, nici o societate nu poate cunoaşte prosperitatea reală atunci când majoritatea cetăţenilor sunt săraci şi timoraţi. 
  
Ce-i de preferat, sărăcia morală ori cea spirituală? 
  
Marile şi plinele de învăţăminte exemple din morala şi filosofia universală pun în evidenţă necesitatea acceptării sărăciei exterioare de către cel care doreşte bogăţia şi pacea lăuntrică: Nemuritorul Buddha (Sakya-Muni) n-a şovăit să-şi lepede privilegiile de prinţ şi să caute singurătatea, conştient fiind că numai prin meditaţie şi asceză poate cunoaşte ataraxia şi prin ea fericirea eliberării depline; două sute de ani mai târziu, Socrate, acest nemuritor prinţ al gândirii libere şi curajoase, le-a oferit semenilor memorabile mostre din dispreţul său suveran faţă de fast şi bogăţie; iar mai presus de toţi, Mântuitorul Iisus s-a afirmat drept duşmanul neîmpăcat al bogăţiilor adunate pe pământ, „unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii”. Câţi dintre slujitorii bisericilor din toate timpurile au urmat pilda şi îndemnurile Învăţătorului? Orientându-ne după opulenţa catolică, opulenţă împotriva căreia s-a ridicat Reforma (a doua mare schismă a creştinismului) şi luând aminte la belşugul etalat de cam toţi slujitorii bisericii orientale, avem dovada concludentă că numărul adevăraţilor urmaşi ai apostolilor este jenant de mic. 
  
Căci bisericile nu numai că au admis şi continuă să admită bogăţia, dar chiar se zbat din răsputeri să înşface noi şi variate bunuri (donaţii libere ori impuse sub formă de zeciuială, diverse tranzacţionări de acţiuni şi alte valori etc.), banii şi avantajele materiale oferite la schimb fiind de cele mai multe ori singura modalitate, pe cât de concretă pe atât de convingătoare, în acţiunile de atragere a neofiţilor, respectiv – aşa ca în cazul bisericilor neoprotestante – în ofensiva răspândirii crezului ”până la marginile pământului”. 
  
Este adevărat că mai sunt pe ici-pe colo feţe bisericeşti care şi-au făcut o datorie de conştiinţă din a trăi sobru, ba chiar la limita sărăciei, lucru demn de toată cinstea şi prin aceea că astfel de existenţe pilduitoare ilustrează netemeinicia sofismelor utilizate de regulă de către protipendada clericală pentru a-şi justifica ruşinoasa şi neîntrerupta contradicţie dintre vorbe şi fapte, precum mult invocata spusă Să faci ceea ce zice popa, nu ceea ce face el... 
  
Că bogăţia reprezintă o stare exterioară şi absolut întâmplătoare pentru om, rezultă cu prisosinţă şi din exemplul dat de aceia care deodată, din îndemnuri doar de ei auzite, se hotărăsc să-şi împartă averea celor defavorizaţi de soartă. Scriitorul Lev Tolstoi este prin el însuşi un exemplu în acest sens, iar în scrieri ne înfăţişează la un înalt nivel artistic schimbarea radicală petrecută în viaţa părintelui Serghi din splendida nuvelă cu acest nume, după ce în urma unei decepţii în dragoste, tînărul ofiţer Stepan Kasatski renunţă la avere şi carieră pentru a se călugări, respectiv prin prinţul Nehliudov din romanul Învierea, cel care la rândul lui renunţă la toate pentru a-şi urma fosta iubită în Siberia, după ce aceasta o apucă din vina lui pe căi greşite şi ajunge să fie condamnată pentru încurcăturile în care o vâră meseria de prostituată. 
  
Dar trebuie să facem distincţie între sărăcia impusă şi sărăcia autoimpusă. Prima formă ţine aproape în exclusivitate de carenţele organizatorice şi de nepriceperea combinată cel mai adesea cu corupţia gestionarilor averii unei ţări – guvernanţii şi oamenii lor de încredere din teritoriu. Cum acest păgubitor fenomen este tipic pentru România zilelor noastre, în partea a doua a prezentului articol îi voi acorda cuvenita atenţie... 
  
Negreşit că sărăcia se datorează şi unor factori aflaţi în inseparabilă legătură cu firea individului, cum ar fi lipsa de îndrăzneală a acestuia şi – de ce nu? – ghinioanele ce se ţin scai de el. Oricare ar fi cauza, sărăcia reprezintă principala sursă de erodare moral-spirituală şi biologică a celor mai mulţi dintre membrii unei societăţi, precum şi de încordare a relaţiilor dintre ei, încordare care cu necesitate tinde spre conflict. 
  
Sărăcia autoimpusă este apanajul firilor dârze, de-o înaltă ţinută axiologică, dar şi a firilor excentric-veleitare. Însă mesajul veleitarilor este limitat, căci el se datorează plictiselii, teribilismului ori dorinţei de-a şoca. Rezultă că numai persoanele din prima categorie sunt purtătoarele năzuinţelor evanghelice, graţie acelei atitudini rare, fecundată de generozitate şi iubire sinceră. Fiind impusă doar de hotărârile hrănite cu credinţa în forţa transfiguratoare a dragostei, măreţia acestui comportament nu poate fi egalată decât de măreţia imboldului său moral. 
  
Şi atunci, este bogăţia necesară sau nu este? 
  
Cred că bogăţia ca scop în sine nu numai că nu e de dorit din pricina distorsiunilor spiritual-conceptuale şi sociale pe care invariabil le generează, dar e cât se poate de nocivă prin influenţa tiranică exercitată asupra indivizilor şi grupurilor umane, prin invidiile cărora le dă naştere şi prin competiţiile nimicitoare pe care le antrenează. Este adevărat că o situaţie materială bună se constituie într-o liniştitoare şi productivă certitudine pentru spiritul pornit pe calea acumulării de bogăţii nepieritoare. Dacă Platon şi Goethe, bunăoară, ar fi fost hărţuiţi de lipsuri şi de grijile sâcâitoare ale imediatului, oare cât ar fi izbutit ei să finalizeze din ceea ce au dat umanităţii? Greu de răspuns la această întrebare, deoarece geniile posedă resurse nebănuite de rostire întru eternitate... La celălalt pol se situează viaţa plină de neprevăzut şi privaţiuni a inegalabilului François Villon, precum şi aceea a pictorului Vincent van Gogh. Dar creaţiile celor doi, mai degrabă impulsionate decât frânate de precaritatea mijloacelor materiale, şi-au ocupat cu autoritate locul binemeritat din loja de onoare a culturii universale. Aşadar, o situaţie materială bună poate fi socotită cel mult ca o posibilitate în plus pentru împlinirea celor hărăzite de favoarea divină, nicidecum ca o condiţie impusă destinului. 
  
*** 
  
Vorbeam mai sus de cele două linii de forţă ale guvernanţilor români – incompetenţa şi corupţia, pe care sărăcia triumfătoare rulează nestânjenită înspre ruina totală a ţării. Şi în regimul bolşevic erau, har Domnului, destui incompetenţi, căci Universitatea „Ştefan Gheorghiu” chiar pentru aşa ceva a fost înfiinţată: Să dea cât de cât un lustru intelectual acelor activişti, care, pentru zelul demonstrat, erau recrutaţi şi trimişi pe cheltuiala statului-partid la această fabrică privilegiată de clănţăi, din rândul cărora se asigura necesarul de cadre de conducere la toate nivelele şi în toate compartimentele sociale. Evident, întrucât scopul declarat al acestei instituţii de tristă amintire era acela de-a crea cadre de nădejde pentru politica agresivă a partidului bolşevic, trierea aspiranţilor se făcea pe bază de dosar, conform înşeleptului principiu „Câte locuri, atâţia candidaţi”... Dar ce să ne mirăm de ce-a fost la acea vreme, când în zilele noastre noţiunea de examen este pe cale de dispariţie, ba mai mult, unele dintre universităţile apărute după Decembrie '89 ca ciupercile după ploaie, îşi asigură necesarul de cursanţi doar cu ajutorul generos al absolvenţilor... fără bacalaureat. La urma urmei o admirabilă continuitate a românilor la acest capitol, dacă avem în vedere faptul că unii dintre activiştii de frunte ai partidului comunist se trezeau „studenţi” mai înainte ca ei să-şi terminat liceul. Şi atunci, pentru ca voia partidului să fie deplină, aşa ca în zicala cu nutreţul întreg şi rumegătoarele sătule, pentru cei în cauză s-au înfiinţat cursurile fără frecvenţă, adevărată mană cerească şi pentru alţii. 
  
Ar mai fi de adăugat că printr-o corectă comparaţie, incompetenţa antedecembristă ni se prezintă azi ca fiind mai lesne suportabilă ca cea postdecembristă. Din următoarele două motive: 
  
1) Este adevărat că politica promovată de partidul bolşevic ţintea nelibertatea şi sterilizarea intelectuală, dar tot aşa de adevărat este că ţara nu era înglodată în datorii externe, că şomajul era cunoscut pe aceste meleaguri doar din citite şi auzite şi că tot românul putea sta liniştit în ceea ce priveşte locul de muncă, respectiv pensia de boală sau de bătrâneţe. Prin urmare, cu toate erorile de fond ale industrializării haotice şi ale urbanizării turbate, se poate afirma că pe ansamblu politica economică antedecembristă a fost mai aproape de nevoile vitale ale omului de rând. A, că apăruse în acele timpuri pătura subţire a privilegiaţilor nomenklaturişti şi cea a învârtiţilor cu izul specific lichelelor, că alimentele, medicamentele, curentul electric şi presa erau pe sponci, iar contactele cu străinătatea practic reduse la zero! Dar, mă rog, în zilele de-acum nu s-a constituit oribila pătură a ciocoilor, mână în mână cu ticăloşii care trag sforile politice? Care-i avantajul politic şi material pentru România cu nişte oficiali aproape nebăgaţi în seamă de străini şi cu hoardele sale de migratori situaţi în vecinătatea delictului?  
  
Chiar dacă milioane de români oneşti trudesc din greu pe toate meridianele lumii pentru a contribui cu economiile lor la mult jinduita prosperitate generală, ţara sărăceşte de la un an la altul, numărul şomerilor şi al dezrădăcinaţilor creşte într-un ritm mai mult decât îngrijorător, iar avalanşa datoriei externe stă gata-gata să o pornească la vale peste disperarea celor mulţi şi peste îngâmfarea celor puţini.  
  
Ce folos că galantarele supermagazinelor sunt doldora de produse străine atrăgător ambalate, dacă buzunarele grosului clienţilor sunt de la o zi la alta mai goale? Care postură este mai umilitoare şi mai descurajantă pentru bietul român, cea de ieri când el avea niscaiva bani şi vitrinele erau mai goale ca după un război, ori cea de azi când vitrinele sunt pline ochi, dar el este mai sărac ca năpăstuitul Iov?!... 
  
2) Cel de-al doilea motiv îi vizează pe conducătorii românilor din cele două perioade – ante şi postdecembristă, cu diplomele care le atestă şcolile isprăvite. Ei bine, dacă Nicolae Ceauşescu a fost necontenit luat în tărbacă pentru studiile sale de cizmar neîmplinit, dacă soţia sa a fost pe îndelete forfecată pentru pasiunea achiziţionării diplomelor fără acoperire valorică în studii sau cercetare ştiinţifică şi dacă unii dintre miniştrii de-atunci erau croiţi după calapodul intelectual al şefului lor, conducătorii postdecembrişti ai românilor fac mare tam-tam de şcolile absolvite, ba unii dintre se fudulesc cu diplomele dobândite în străinătate.  
  
Carevasăzică, nu numai că moda inaugurată de sărmana Elena Ceauşescu cu diplome achiziţionate în condiţii suspecte a ajuns în perioada postdecembristă un fapt atât de curent încât s-a banalizat de-a binelea, dar ni se demonstrează negru pe alb de către aleşi că în cei 22 de ani scurşi de la Decembriadă am avut parte de cele mai reprezentative exemplare extrase de vrerea democratică a poporului din străfundurile fiinţei sale, nu doar la capitolul bune intenţii (înzestrare morală), ci şi la cel al studiilor (înzestrare intelectuală).  
  
Asta fiind starea de lucruri reală cu aleşii postdecenbrişti, este firesc să te întrebi şi apoi să întrebi: Cum naiba se explică faptul că ţara a fost preluată fără datorii în Decembrie 1989, ba chiar cu însemnate creanţe, iar după 22 de ani de guvernări profund democratice a ajuns la coada ţărilor din Uniunea Europeană şi cu o datorie de peste 100 de miliarde euro? 
  
Dacă nu cedăm binecunoscutei ispite de-a pune starea dezastruoasă a României de azi pe seama fatalităţii, atunci putem spune că acesta-i unul din paradoxurile care i-au dus faima scurtei sale istorii postdecembriste peste mări şi ţări. Şi când te gândeşti că Germania şi Japonia n-au avut nevoie de atâţia ani ca să se smulgă din molozul celei de-a doua conflagraţii mondiale pentru a intra triumfător în grupul de elită al celor mai industrializate state din lume! 
  
Dar iată alte două paradoxuri moşite de perioada postdecembristă, la care după cum se vede România n-are de gând să renunţe cu una cu două: 
  
a) Paradoxul dintre uriaşele resurse agricole ale ţării (pământ bun de uns pe pâine) şi postura sa penibilă de importatoare a circa 80% din necesarul de alimente. Unde sunt numeroşii noştri specialişti şi cum de nu văd că acesta-i drumul sigur pe care trebuia de ani buni să ne angajăm pentru a ne impune ca ţară producătoare (nu doar consumatoare) între partenerii din UE? Numai astfel vom putea afirma că suntem ce-am fost, ba chiar mai mult. 
  
b) Paradoxul dintre eforturile făcute pentru obţinerea specialiştilor şi condamnabilă uşurinţă cu care ei sunt lăsaţi de autorităţi să plece în străinătate, astfel ca ţările bogate (vestice) să devină şi mai bogate, iar românii tot mai săraci. 
  
Deşi se ştie prea bine că pământul şi materia cenuşie reprezintă cele două locomotive de mare forţă care trag naţiunile moderne înspre prosperitate, iată că România îşi permite să le folosească doar din când în când şi numai pentru manevre. De unde se vede limpede că lucrurile pe aceste meleaguri nu vor intra degrabă pe un făgaş normal, adică destins şi productiv, atâta timp cât agricultura va rămâne în continuare cenuşăreasa economiei noastre muribunde şi atâta timp cât Traian Băsescu şi ciracii lui vor susţine că Nemulţumiţii n-au decât să plece din ţară. Păi chiar asta fac oamenii de valoare ai acestui pământ batjocorit de ticăloşi – pleacă din România, nemulţumiţi până la ofensă de modul cum sunt trataţi şi retribuiţi! 
  
Cât priveşte corupţia, apoi ea este o plagă atât de înrădăcinată în structura mental-spirituală a românilor ciocoiţi şi în sistemul lor instituţional, încât înclin să cred că va începe să dea îndărăt de-abia după eliminarea focarului de infecţie de pe Dâmboviţa. Ceea ce se poate realiza fie printr-o reîmpărţire administrativ-teritorială a acelor părţi din Europa unită care produc şi exportă doar probleme (Balcanii în primul rând), fie prin diminuarea competenţelor actualelor capitale (sau, mă rog, a unora dintre ele) şi preluarea lor de către instituţiile centrale din Bruxelles: Parlamentul european, Ministerul de Externe, Ministerul Apărării etc. 
  
George PETROVAI 
  
Sighetul Marmaţiei 
  
sfârşit de an 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - SĂRĂCIA – STAREA DE FAPT A ROMÂNILOR / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 392, Anul II, 27 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!