Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Ganduri > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 848 din 27 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ ŞI AFIRMARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Toate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a căţărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri şi a unei tot mai distinse plictiseli.  
 
Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune şi în mai puţin bune) se plictisea ca un rege şi medita asupra plictiselii dizolvante ca un înţelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt” ... Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care loveşte orbeşte în toţi aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezişul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiţii, sentimente. Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuşi şi de consecinţele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativităţii în plan moral: „Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniştii şi echilibrului lăuntric se contractă şi spaţiul dobândirii fericirii statornice se dilată!”. Iar dacă notăm cu „m” masa plăcerilor procurate şi cu „v” viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: „P=m/v²”, potrivit căreia plictiseala este direct proporţională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor şi obligaţiilor sociale) şi invers proporţională cu pătratul vitezei de derulare a acestora.  
 
Nota 1: Dezgustul se instalează atunci când doar buna creştere şi teama de ridicolul situaţiei care s-ar crea se opun tentaţiei resimţită de atâţia dintre noi de a urma măcar o dată în viaţă exemplul „demonului” dostoievskian Nikolai Stavroghin, adică să prinzi zdravăn cu dinţii de urechea celui mai simandicos personaj din societate şi să tragi de ea până i-o vei sfâşia ...  
 
Plictiseala devine concretă şi activă prin intermediul plictisitorului şi plictisitului, gazdele sale predilecte. Dar ce diferenţă între cei doi! Plictisitorul întruchipează exasperantul în neobosita sa pendulare dintre gol şi monoton, pe când celălalt reprezintă trufaşa recreaţie a unui spirit într-atât de scârbit, încât îşi refuză până şi alinarea prin speranţă şi visare.  
 
Pornind de la indivizi, până şi popoarele pot fi plictisite, respectiv plictisitoare. După secolul de aur al culturii lor ( secV-IV î.e.n.), grecii şi-au putut permite să devină sceptici prin renunţare până la declin şi să fie obosiţi până la plictiseală, căci renunţarea provine din preaplinul spiritului, iar scepticismul exprimă inevitabila plictiseală stoarsă de destin din oboseala unei culturi mari. Dar grecii au devenit sâcâitori şi plictisitori de-abia când din palma întinsă a istoriei (epoca medievală şi modernă) s-au pornit să ciugulească firimiturile rămase de la festinul spiritual al strămoşilor lor. Tot aşa, obosiţi de greutatea veacurilor de cultură şi civilizaţie pe care au le-au purtat pretutindeni în lume din generaţie în generaţie, englezii, francezii şi germanii zilelor noastre au dreptul la vacanţe ale spiritului, petrecute în tabere ale scepticismului şi plictiselii. Nu şi românii, cu toate că Emil Cioran vede destinul acestora ca pe unul à rebours, marii vinovaţi pentru neîmplinirile lor fiind după el resemnarea şi scepticismul. Resemnarea, da! Pentru că resemnarea, spre deosebire de renunţare, are vocaţia orizontalei şi împinge conştiinţa la sacrificii prin asumarea indolenţei.  
 
Dar de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică şi spirit de copil somnolent, când tot Cioran ne înştiinţează că el (scepticismul) este „ţesătura spumoasă de gratuităţi elegante şi inutile” a unui spirit crepuscular?! Mai degrabă contemplativismul, această adevărată filosofie a resemnării şi răbdării, care, întărită prin ziceri de felul Capul plecat sabia nu-l taie, a turnat suficient plumb în picioarele românului pentru a face din el un personaj anistoric.  
 
Nefiind copt pentru scepticism, românul zilelor noastre şi-a creat căi adecvate de rulare înspre luminiţa de la capătul tunelului: ridicolul specific regimului comunist, neruşinarea din perioada postdecembristă. Cum între cele două perioade situate de o parte şi de alta a Decembriadei există o perfectă continuitate în deprinderi şi năravuri (iată încă o dovadă că evenimentele din Decembrie ʼ89 nu-s de rangul revoluţiei, căci caracteristica revoluţiei este schimbarea), pesemne că s-ar fi cuvenit să încep cu începutul – anii de coşmar ai „iepocii” de aur, când au fost forjaţi toţi aceia care mai apoi au pus umărul la demolarea ţării, nu şi a crezului comunist, în felul acesta ei profitând din plin cu toţi ai lor (clanuri, găşti, partide) de orientarea macazului politic pe direcţia unei democraţii la fel de originală precum asasinarea cuplului Ceauşescu. Dar oricât te-ai strădui şi oricât de destoinic ai fi, nu poţi să comprimi substanţa unui fragment de istorie doldora de suferinţă şi deznădejde într-un articol pe care ţi-l doreşti limpede în conţinut şi rezonabil ca mărime, chiar de-ai călca pe urmele adorabilului sfat latin „Non multa, sed multum” (Nu multe, ci mult) ...  
 
Neruşinarea, aşadar, este trăsătura distinctivă a postdecembrismului românesc, într-atât de prezentă în fapte şi intenţii, pe stradă şi-n birouri, în presă, politică, şcoli, cultură şi familii, practic în toată această goană năucă după mai mult şi mai făţos, încât face din minciună o necesitate, din hoţie o banalitate, iar din ipocrizie o jalnică realitate. Şi astfel, în vârtejul circului generalizat şi permanentizat, din ce în ce mai puţini români iau aminte la faptul că ne cam fuge pământul de sub picioare (la propriu şi la figurat) şi din ce în ce mai mulţi dintre ei ori nu se sinchisesc de ceea ce urmează („După noi, potopul ... ”), ori realmente văd un progres în schimbarea condiţiei lor de ridicoli în aceea de groteşti.  
 
Desigur, dacă e să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, atunci întâietatea la acest capitol îi revine politicii. Nu doar pentru că politica românească primeşte, hrăneşte, ocroteşte şi revigorează aproape toată floarea cea vestită a scursorilor cu ştaif de pe aceste meleaguri şi de mai departe, ci mai ales pentru faptul că prin funcţiile ce-i revin în stat, ea înalţă nesimţirea aleşilor la rangul reprezentării internaţionale, care astfel pentru străini devin un simbol al identităţii noastre naţionale.  
 
Nota 2: Potlogăria la care s-a pretat europarlamentarul Adrian Severin ar fi fost doar una oarecare dacă acest nedemn reprezentant al României proceda aidoma celorlalţi tovarăşi de coţcărie, adică îşi prezenta demisia (implicit îşi recunoştea greşeala) mai înainte ca evidenţa faptelor săvârşite să facă praf şi pulbere din resturile onoarei sale. Dar nu, în autentic stil dâmboviţean, ipochimenul în cauză încă mai încerca să iasă basma curată cu ajutorul acelui munte de nesimţire la care de regulă apelează toţi cei de teapa lui. (Pentru completarea tabloului, este de dorit să se revadă enorma nesimţire de care a dat dovadă primul ministru Victor Ponta în faţa probelor mai mult decât evidente de plagiat, seninătatea miştocărească cu care le-a ignorat şi firescul cu care a rămas pe post, precum şi cariera de „martir” a puşcăriaşului Adrian Năstase, la consolidarea căreia trudesc din greu o seamă din fidelii săi tovarăşi de idei!)  
 
Ruina de azi a României nu poate fi pusă pe seama îmtâmplării ori a fatalităţii. Ea este rezultatul logic al tuturor guvernărilor postdecembriste, ele toate – într-o măsură mai mare sau mai mică – contribuind prin jaf generalizat, incompetenţă, impostură şi cedări succesive de suveranitate la hârbuirea fără precedent a moştenirii ce revine urmaşilor. Iar Uniunea Social Liberală (USL), actuala coaliţie de guvernământ, pe bună dreptate se poate mândri cu fapte vrednice de cartea recordurilor după un an de cârmuire:  
 
• Sărăcirea dramatică a grosului românilor prin ofensiva în creştere a preţurilor, taxelor şi impozitelor;  
 
• Promisiuni cu carul şi finanţări cu ţârâita sau chiar deloc (de pildă, niciun obiectiv major din Maramureş nu a fost prins de Guvern în planul său de finanţare pentru anul 2013, deşi nouă din cei 13 parlamentari maramureşeni sunt usl-işti!);  
 
• Privatizarea – unica modalitate prin care Guvernul poate înşfăca bani buni şi fără dobândă, căci altminteri n-are cum evita coşmarul ineficienţei totale şi, desigur, pierderea deloc neglijabilă de voturi în campaniile care urmează;  
 
• Înrăutăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană şi organismele financiare mondiale, atât prin măsurile în forţă întreprinse anul trecut de Guvern şi clientela sa parlamentară în vederea debarcării lui Băsescu (atunci s-au păpat vreo 22 de milioane de euro, pentru ca la sfârşitul lunii de suspendare, lucrurile să revină în matca lor de dinainte), dar mai ales prin declaraţiile patriotardo-belicoase ale sinistrului cuplu Ponta-Antonescu.  
 
Numai în pielea lui Ponta să nu fii, acum când cu toată susţinerea de circa 70% a supraponderalului nostru Parlament (e drept, din ea face parte neonorabila dar consistenta grupare a parlamentarilor cu dosare penale) şi cu tot belşugul de miniştri (din care unii sunt miniştri delagaţi, adică fără sarcini bine precizate prin protocolul confederaţilor, iar alţii sunt cu dosare penale), cu toate astea, zic, el nu face nici mai mult şi nici mai altfel (a se citi mai bine) decât alde Boc şi Ungureanu, prim-miniştri împotriva cărora tuna şi fulgera pe vremea când era în opoziţie.  
 
De unde cele două concluzii care se impun atenţiei noastre:  
 
1) România este într-o permanentă campanie electorală, campanie în care se consumă timp şi resurse, dar nu pentru propăşirea ţării şi binele alegătorilor, ci pentru avantaje personale, de clan şi partid. Acest obiectiv este atins prin acţiunea convergentă a tuturor acelor mijloace, oricât ar fi ele de murdare, graţie cărora adversarii redutabili de idei sunt iremediabil compromişi în ochii alegătorilor mai înainte de-a li se face vânt de pe scena politică. Dovadă în acest sens sunt ţărăniştii şi formaţiunea lor ...  
 
Rezultatul unei atari concepţii de discreditare până la completa lichidare, nicidecum de confruntare politică cu armele rodnice ale cuvântului inspirat şi ale devotamentului dezinteresat, se văd pretutindeni în România de azi, o ţară unde traiul decent rămâne pe mai departe o aspiraţie, dreptatea un ideal imposibil de atins, iar mizeria din oameni şi din afara lor o realitate tot mai descurajantă.  
 
2) Cât va mai dura până când politrucii României vor pricepe că opoziţia trebuie să fie constructivă prin criticile întemeiate aduse actului de guvernare şi că ea poate gândi şi simţi într-un asemenea chip doar dacă în orice moment este pregătită să guverneze, adică este capabilă să ducă mai departe ceea ce s-a făcut prin eforturile predecesorilor, nicidecum să irosească timp şi resurse naţionale prin bătuta pe loc (cu justificările aferente) sau, şi mai grav, prin paşi făcuţi înapoi, pe motiv că foştii cârmuitori n-au ales strategia adecvată?  
 
Care sunt cauzele că, totuşi, se ajunge uneori la un impas, recte o astfel de alternativă păgubitoare pentru ţară şi dezamăgitoare pentru alegători? Fie că s-au ivit asperităţi de colaborare între cei doi adversari de idei (cu toate astea parteneri loiali întru atingerea ţelului comun al întregii lor politici – binele naţiunii şi prestigiul ţării, obiective supreme pentru a căror înfăptuire trebuie să cedeze şi unii şi alţii exact atâta cât e nevoie pentru stabilirea celei mai optime formule de cooperare), fie că opoziţia încă nu-i coaptă pentru guvernare, prin urmare ea trebuie să-şi înteţească eforturile în această direcţie, aşa ca la o adică să poată prelua din mers şi fără zguduiri sau sincope frâiele puterii.  
 
N.B. După cum spuneam mai sus, nesimţirea nu-i prezentă doar în politică. Pe vremea când la cârma Institutului Cultural Român (ICR) era patibularul H.-R. Patapievici, acesta a cheltuit, mai bine spus a mătrăşit peste patru miliarde lei (exact: 4.086.887.500 lei) doar în perioada 2009-2012 cu promovarea operei prietenului său M. Cărtărescu peste hotare (tipărire, traduceri, reclamă, deplasări în străinătate, drepturi de autor), astfel încât – în pofida neîmplinirilor de stil, limbaj şi concepţie – să facă din el un perpetuu candidat la Premiul Nobel ...  
 
George PETROVAI  
Sighetul Marmaţiei  
12 aprilie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - NERUŞINAREA CA MOD DE EXISTENŢĂ ŞI AFIRMARE / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 848, Anul III, 27 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!