Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 902 din 20 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - LUCIFER (PANORAMA DEZILUZIILOR)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Partea I
(Facerea)


Cândva,
într-un trecut atât de-ndepărtat
că timpul n-avea chip
şi spaţiul dormita,
doar Duhul făr-odihnă
prin haos rătăcea
şi medita la planul prefacerii-n esenţă,
aşa ca nefiinţa să-şi piardă-a sa prezenţă
în confruntarea cu fiinţa de nezăgăzuit
prin voia Celui care e viul infinit.

Atunci
s-au înjghebat contururi din veşnicii inerte
şi necuprinsul dobândi a sale sensuri certe,
cu cerurile sus şi mofturile jos –
părţi dintr-o simfonie supranumită Cosmos.

Dar până şi-un proiect divin
în fapt nu poate fi-mplinit,
când lumea o închide-n sine
şi de lumină-i văduvit.

Tocmai de-aceea Fiat lux
a fost rostit şi s-a deschis –
ca trupu-mpuţinat al beznei
împins să fie în abis.

(De reţinut acest aspect
ce grandiosul deserveşte:
Contrastul bine ticluit
valoarea operei sporeşte!)

Cum al luminii ochi se-ndreaptă
spre-nalturi nehotărnicite,
în cer, din fina ei substanţă,
olaturile-au fost zidite,

o lume supratemporală
unde mişcarea-i rău văzută,
căci până şi-n intenţii zace
neascultarea îndrăcită...

Din a luminii spumă-apoi,
Părintele a tot ce este
ne-a plămădit nemuritori,
cereştile fiinţe-agreste

etern închise-n mulţumirea
de-a fi cum sunt neabătut –
un abandon în resemnarea
prezentului neîntrerupt...

Şi fiecare dintre noi
(cum scris e-n legi cutumiare)
primi acea însărcinare
ce se-asorta cu al săi soi.

Fiind al aurorei fiu iubit,
eu, Lucifer, lumină-nvăpăiată,
luceafăr deveneam când crugul
avea obrajii rumeni ca de fată

şi mă sforţam pân' la durere
necunoscutul să-l străpung
cu pâlpâiri fără speranţă
pentru un drum atât de lung,

încât se şuşotea la colţuri
că sunt un vanitos rebel,
dispus la orice mişelie
doar-doar voi fi mai sus ca El.

De-aceea, Tatăl m-a chemat
la o discuţie aparte;
vroia, privindu-ne în faţă,
să mă deschidă ca pe-o carte.

- Tu, fiule, mi-a spus la urmă,
de fraţii tăi eşti diferit:
Nu doar că spiritul de turmă
de când te ştiu te-a îngrozit,

dar zorul tău de-a şti cât ştie
numai Atoatefăcătorul,
în surd şi prelungit conflict
te-a situat cu-ntreg soborul!

Căci, dragul meu, repetitivul
şi neclintirea-n ascultare
sunt temelia armoniei
pentru întreaga Mea lucrare.

Cum ea a fost perfect făcută
odată pentru totdeauna,
orice amestec din afară
cu perturbarea e totuna

pri scotocirea fără şanse
după al tainelor nectar –
ispita rozei aspiraţii
spre o viaţă de calvar...

Cu nărăvaşii de-alde tine
boală curată-i amânarea,
fapt pentru care am decis
că se impune separarea.

Doar astfel voi putea salva
eterna linişte cerească,
iar tu vei bea din ce-ţi doreşti
şi setea o să-ţi tot sporească,

până în ziua când scârbit
de libertatea-nsingurată,
după repaos vei tânji
cu cerbicia de-altădată.

(Dar soarta nu-i o haină veche
pe care-o lepezi plictisit
când demodată ţi se pare,
ci şi cu bune şi cu rele
ea-n spate trebuie purtată
până în clipa de pe urmă,
chiar dacă n-a fost ajustată.)

Te pregăteşte să cobori
pe la Pământului rotund,
unde sunt toate rânduite
ca să-ţi bei cupa pân' la fund:

Verdeaţă vei găsi pe el
şi viaţă-n timp încătuşată,
dar mai presus de toate-i omul
cu a sa fire încifrată,

o arătare imprecisă
în lut trupesc adânc înfiptă,
ce deja-Mi pare diferită
de scânteierea-n Duh cuprinsă.

I-am aşezat în Paradis
pe-Adam şi pe femeia lui,
nădăjduind că prin purtare
vor fi ca fiii cerului

şi că Pământul populat
cu creaturi asemeni lor
se va-nălţa şi înfrăţi
cu cerul într-un cosmic cor.

Dar până nu-i voi cerceta
cu de-amănuntul pe-amândoi,
vreau ca Edenul să rămână
loc de răsfăţ doar pentru noi...

Ţi-i dau pe mână! Sunt ai tăi
cu tot ce au şi-şi mai doresc.
Doar sufletele Îmi revin
ca parte dintr-un dar ceresc.

Iar testul dacă nu-l vor trece,
cum pare că se va-ntâmpla
cu-acest hibrid ce-ţi seamănă
strâns ghem în carapacea sa,

îi vei urma apoi afară
la suferinţa ce-i aşteaptă
pe ei şi pe urmaşii lor,
ca-n veci să-şi plângă a lor soartă.

Căci nemurirea-i o pedeapsă
pentru fiinţele deşarte –
teama de moarte şi-o înving
sperând la viaţă după moarte.


Partea a II-a
(Coborârea)


Şi-aşa se face c-am plecat
neîncercat de vreun regret.
Ce, Doamne, să fi regretat
când ceru-i un tărâm inert?!

Ca gândul străbăteam deşerturi
dintre imense lumi stelare,
căci golul plinului urmează
în nesfârşită alternare,

iar întunericul absoarbe
c-o foame-n veci nepotolită
a sorilor imensă vlagă
şi-a stelelor dulce ispită.

Cât a durat călătoria
s-o spun nu-mi este cu putinţă –
la zoruri mari timpul se umflă
de-şi pierde orice socotinţă ...

Ajuns la ţintă-ntr-un sfârşit,
Pământului ocol i-am dat
şi ochii mi i-am desfătat
cu jerbele din colorit.

Aveam de-a face cu un Ianus
din paradoxuri rotunjit?
Privit de sus e-un strop de-azur,
de-aproape-i curcubeu boltit ...

Edenul l-am găsit pe dată,
dar poarta lui fiind păzită
cu paloşul de foc în mână
de-un înger cu nărav de brută,

ca peste tot unde-s portari
am fost oprit pe-un ton răstit
şi numai după lungi dezbateri
să intru mi s-a-ngăduit.

Grădina-ntinsă îmi părea
un colţ din lumea părăsită –
cu pomi rodiţi şi pomi în floare
într-o lumină potrivită,

ca din ardoarea în extaz
cu care firea-i îmbibată,
orice dorinţă de-altceva
să fie-n faşă suprimată

sau pedepsită exemplar
când tinde spre păcat hain;
entuziasmul exaltat
de-asasinat nu-i chiar străin...

Tot căutând, sub un copac
pe porumbei i-am dibuit –
el gânditor, ea plictisită,
„Nu-i tocmai cuplul fericit”,

mi-am spus uitându-mă la ei
cum spate-n spate lâncezeau.
„Ce le lipseşte ăstora
îndată eu am să le dau:

Niţică variaţie
în liniştea încremenită,
ca să-şi astâmpere aleanul
cu seva-n vrere priponită ... ”

Şi, lunecos precum un şarpe
cu chip de-arhanghel ipocrit,
m-am furişat lângă femeie
- chitind c-acolo-i de lovit

de vreau ca zidul şubrezit
al ascultării să-l străpung –
şi i-am şoptit c-o patimă
mai verde ca mireasma-n crâng:

-Tu, mult mai vie decât viul,
de facere făcută mama
a tot ce este viu,
fii pentru mine împlinirea
acelui vis
ţesut duios în noaptea depărtării
când te priveam de sus.
O, nu pleca!
Mai lasă-mă să te privesc
cum te-am privit de-atâtea ori
din ceru-nsingurării mele
şi-n schimbul adorării dă-mi
tot ce-i în tine de prisos –
dă-mi chiar durerea, dar cu ea
dă-mi şi speranţa că odată
iubirea va ţâşni
din primul nume de femeie.

Cum între timp se ridicase
şi se-ndrepta cu pas grăbit
spre-un pom din mijlocul grădinii,
din spate astfel i-am vorbit:

-Crezi poate că te amăgesc
că-ntreg Pământu-mi aparţine
cu ce-i pe el şi ce-o să fie?
Păi, draga mea, eu ştiu prea bine
ce te frământă chiar acum:
O poftă de copil te-ndeamnă
să guşti din rodul pomului oprit
(chiar mărul lângă care stăm),
dar teama de păcat se-mpotriveşte
şi tot crescând pofta-i canon cumplit.
Iar eu îţi spun că nu-i păcat
din pomul vieţii să te-nfrupţi
şi că departe de-a muri
de-abia pe urmă tu vei şti
cum binele din rău se scoate
aşa ca aurul din piatră,
şi-atunci asemeni Domnului vei fi!
Dar chiar şi muritoare, pentru mine
pe veci mult adorata vei rămâne,
căci al Pământului stăpân râvneşte
la fericirea de-a avea stăpână ...

-O, tu, al soarelui egal
prin frumuseţea orbitoare,
mai dulce-n glas decât dulceaţa
şi-n toate făr-asemănare,

nu pot, dar cred că nici nu vreau
sa mă opun la ce îmi place!
Femeie sunt şi-n veci de veci
femeile asta vor face ...

*
Am părăsit-o-ncredinţat
că totul merge ca pe roate –
când cuplul este închegat,
păcatu-i doar pe jumătate!

Mult n-a trecut şi amândoi
- după ce-n măr s-au dedulcit –
amarnic fură beşteliţi
de Domnul foarte cătrănit.

Dar s-a pornit un circ pe cinste:
Bărbat şi soţ adevărat,
Adam plângea şi se jura
că nu se ştie cu păcat

şi că doar Eva-i vinovată
de-ntreaga tărăşenie,
deşi era normal să ştie
că-s condamnaţi l-aceeaşi soartă.

Într-adevăr, îndat-apoi,
cu trupurile gârbovite
- vie oglindă a durerii
ce-nsoţitoarea omului va fi
până în ceasul de pe urmă –
cei doi spre poartă-au fost conduşi
şi-n praful drumul zvârliţi,
iar poarta după ei mai straşnic zăvorâtă

Atuncea eu,
cu-ntâia misiune
fără cusur îndeplinită
(deşi c-un gust amar
dup-o atare reuşită),
în grabă tălpăşiţa mi-am luat
spunându-mi drept încurajare
pentru acel ceva-n formare
ce timpului îi dă viaţă
şi nu poate nicicum lipsi:
„Cum omu-şi va aşterne, tot astfel va dormi!...”


Partea a III-a
(Cunoaşterea luciferică)


Şi iată-mă din nou pornit
Pământu-n lung şi-n lat să-l bat,
ca eu întâiul să cunosc
ce-n burta sorţii s-a-nchegat.

Iar când aleanul mă cuprinde
cum braţele-l cuprind pe drag,
las freamătul etern al mării
să-l ia cu el departe-n larg,

sau pe poteci croite-n munţi
din al răşinii iz sălhui,
las crestelor pierdute-n nori
ispitele tehuiului

şi astfel redevin ce-am fost
când Tatăl mă însărcina
ca omului să-i fiu tovarăş
după ce raiu-l va rata...

Dar cine ar putea pretinde
că ştie omul ca pe apă
dacă Atoateştiutorul
avea senzaţia că-I scapă?!

Aşa şi eu. Pînă la Abel
şi moartea lui în Cain pitită
de gelozia criminală,
ştiam c-a omului ursită

(după-ntâmplarea din Eden)
cu suferinţa-l va uni
şi-apoi că moartea mai la urmă
în hăul fără fund îl va zvârli.

Dar una-i omul ce se stinge
când ceasul lui a fost oprit,
un fenomen inevitabil
pentru al vieţii circuit,

şi alta mare grozăvie
când vrea pe semeni să-i robească,
ba chiar a fratelui viaţă
o ia prin crimă mişelească.

De-aceea, Cain cu fapta lui
în cronici nu-i un fitecine –
de-a pururi pentru om rămâne
simbol al sceleratului,

deşi-n atâtea mii de ani
de-abjecţie înfloritoare,
cu crima sa e mic copil
printre coloşii faptelor murdare.

Căci alta nu-i istoria umană
decât o ciorbă lungă şi amară,
pe care vrednicii istorici-bucătari
cu polonicele în mână,
o mai lungesc oleacă şi-o tot dreg
dup-al clientului gust îndoielnic,
dar făr' vreodat-a izbuti
capra cu varza să împace
ca celor ce-o mănâncă să nu li se aplece.

*
Atâţia regi şi generali
din carnea vremii au muşcat,
convinşi că-n urmele lăsate
secretul nemuririi l-au aflat,

încât păreau al vrerii braţ
ce sorţii-i poate comanda
să nu mai facă praf trecutul
atunci când clipa-n loc va sta...

Numai că timpu-i orb şi surd
în mersul său furiş de fiară,
zdrobind în fălci şi înghiţind
tot ce-i menit ca să dispară –

însufleţitul laolaltă
cu stelele hodorogite,
apocalipsă pentru om
şi pentru-a sale ifose smintite.

Captiv în plasa timpului
din faşă până moartea-l ia,
omul esenţa o vizează
cu mintea şi cu inima,

prin nesfârşite teorii
despre cum este sau va fi,
dar mai ales prin crez fierbinte
că neştiutu-l va-mblînzi.

Să fie omul, aşadar,
pios sau filosof ateu?
De regulă-i încrucişarea
dintre un demon şi un zeu,

el, singura fiinţă care,
deşi de moarte-ncătuşată,
distinge între rău şi bine
ca justul din păcat să-l scoată...

Credeam că-n crezuri cel puţin
- religii şi mitologii –
el liniştea şi-o va găsi
după atâtea nerozii

în transă parcă săvârşite.
Dar răstignirea lui Hristos
l-a-nfăţişat ca pe-un colos
al faptelor nelegiuite.

(Cum, Doamne, altfel să-ţi explici
decât prin doaga ce-i lipseşte,
că răului i se supune,
iar Binele îl necinsteşte?!)

Convins că n-are nici o şansă
să schimbe omul cum n-a fost,
după ce Însuşi Creatorul
în lume îi dăduse-un rost

şi el cu firea lui abraşă
norocului i-a făcut vânt,
divinul sol L-am aşteptat
într-un pustiu de pe Pământ,
ca să-I descriu pericolul
la care sigur se expune.
Fireşte, nu m-a ascultat,
ci Şi-a văzut de misiune...

(În Evanghelii întâlnirea
e prezentată diferit:
Cică sunt tatăl vicleniei
şi că pe El doar L-am momit!)

De-aceea, eu nu cred că omul
vrea o schimbare de substrat –
la a păcatului savoare
renunţă doar un ins ciudat!

Cu-atâtea lacrimi, intrigi şi războaie
istoria umană-i pildă
de cum nu trebuia să fie,
îndeosebi atunci când clerul
condamnă păcătoşii la speranţă
prin fanatism şi violenţă.
Şi-aşa se face că-ntr-o lume
de suferinţă arhiplină,
în care cultele prosperă
credinţa-n perfidie preschimbând,
nu sfinţii-s pentru om de trebuinţă,
ci spre eroi se-ndreaptă a sa năzuinţă,
deşi se spune despre ei
că doar în mituri au temei...

Desigur, nu pot da uitării
a omului de preţ silinţă –
frumosul fără seamăn din cultură
şi-al vieţii clocot prin ştiinţă.

Dar rău-i cu adevărat
în lume marele cârmaci
prin servi precum e poluarea,
ori etica unor dibaci.


Partea a IV-a
(Dezamăgirea)


Da, Tată, punct cu punct
ce mi-ai prezis s-a împlinit:
Am obosit tot alergând
şi-atâtea ştiu că m-am scârbit!

Ştiu, de exemplu, că Pământul
prin vrerea marilor sforari
(conducători şi generali)
a devenit deja mormântul

atâtor specii strămutate
în vaste sere nucleare
şi c-omenirea s-a-mpăcat
cu gândul morţii planetare

în urma unei încleştări
fără învinşi şi-nvingători –
dezastru cu greu evitat,
cum s-a vădit de-atâtea ori.

Mai ştiu că omu-i acea fiară
ce cu cruzimea se desfată,
în care timp pesemne-şi plânge
de milî pentru a sa soartă...

Iar în asemenea momente
cu deznădejde ghiftuite,
mă remontează seva stoarsă
din spusele-Ţi înţelepţite,

precum acel Sunt Cel ce sunt
care-Ţi redă unicitatea.
Căci totul este doar prin Tine
şi-n Tine-şi află unitatea!

De-aceea, Tată, Te-aş ruga,
ca-n spiritu-ndurării Tale,
să vezi în mine rătăcitul
sătul de fumuri abisale,

amarnic regretând dispreţul
cu care starea mi-o priveam
când toate îmi veneau de-a gata
şi totuşi altceva doream...

Nimic nu-i mai de preţ ca bunul
pe care ştii că l-ai pierdut,
fapt pentru care îmi doresc
să fie iar ca la-nceput!
----------------------------------------------

George PETROVAI
Sighetu Marmaţiei
mai-iunie 2013







 

Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - LUCIFER (PANORAMA DEZILUZIILOR) / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 902, Anul III, 20 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!