Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Vocatii > Mobil |   


Autor: George Petrovai         Publicat în: Ediţia nr. 758 din 27 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

George PETROVAI - CONSIDERAŢII DESPRE ARTĂ – ELEMENTE DIN FILOSOFIA CULTURII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. Cum şi când a apărut arta?  
 
Arta, chiar şi cea naivă, trebuie neaparat să fie un produs conştientizat al spiritului, altfel spus totalitatea formelor de manifestare şi conştientizare ale sensibilităţii umane inteligentă şi creatoare. Forţele spiritului, în permanenta lor tentativă de căutare a absolutului şi de reprezentare sensibilă a concretului, se materializeză în acele forme specifice cunoscute sub numele de creaţii artistice. Însă creaţiile artistice nu sunt lucruri în sine. Misiunea lor, implicit misiunea artei şi a artistului, este pe de-o parte de-a bucura şi înnobila sufletul consumatorului de artă, pe de altă parte de-a intra în patrimoniul universal ca izvor de apă vie, mereu pur şi dătător de puteri creatoare.  
 
Rădăcinile artei sunt înfipte în negura vremurilor, când omul dobândea conştiinţa eului prin forţa raţiunii şi prin nevoia tot mai presantă de frumos. Şi astfel, în negura vremurilor, negura minţii se destrăma! Negreşit că practicile religioase cărora omul le-a dat un lung şi greu tribut (de pildă, jertfele umane cerute de Moloh, ori de nesăţioşii zei azteci), au şi meritul de-a fi îndrumat paşii proaspătului biped pe terenul virgin al artei. Putem oare să ne închipuim ritualurile omului primitiv (ceva foarte asemănător cu cele ale şamanilor şi ale magilor africani ori polinezieni), lipsite de aspectul decorativ al ţopăielilor şi urletelor, ce se vroiau dans şi muzică? Căci, în mod sigur homo ludens l-a precedat şi apoi a coexistat cu homo sapiens... „Dar”, se poate obiecta, „de ce să ne oprim la neîndemânatecul om primitiv, când păsările, de exemplu, se zbenguie şi cântă incomparabil mai armonios?!” Aşa este, numai că în timp ce celelalte vieţuitoare sunt conduse în hârjoneala lor de instincte, omul, cu toată rudimentaritatea lui, acţiona cvasiconştient – îşi condimenta jertfele aduse forţelor necunoscutului, în dorinţa sacră şi prioritară de-a şi le apropia, căci teama de necunoscutul veşnic bănuitor şi nemulţumit îl paraliza! De unde şi primele forme de adorare şi idolatrie, mugurii triumfători ai religiilor de mai târziu: animismul, fetişismul, totemismul, magia şi cultul morţilor.  
 
Însă goliciunea pereţilor peşterilor şi grotelor începuse să-i otrăvească bucuria izbânzilor vânătoreşti şi militare de peste zi. Scenele rituale şi cele de luptă aprigă pentru supravieţuire, trebuiau săpate în stâncă pentru a sta mărturie destoiniciei şi vitejiei dobândite în lupta cu necunoscutul, cu duşmanii şi – de ce nu? – cu el însuşi. Astfel, acele insinuări de fresce, emoţionante dovezi ale zbaterii prometeice a omului primordial (mitul prometeic este cu siguranţă cel mai reprezentativ mit al civilizaţiei umane!), se constituie în repere luminoase pe traseul pieptiş al istoriei omului şi artei sale.  
 
2. Imită arta realitatea?  
 
Fără-ndoială, natura rămâne inepuizabilul izvor din care se alimentează arta. Din acest motiv, „întreţinerea” ei impune o totală înrobire în faţa realităţii? Fireşte că nu, deşi o bună parte a consumatorilor de artă se arată indignaţi de aşa numitele sacrilegii săvârşite de artiştii mai puţin ortodocşi în respectul ce-l datorează perfecţiunii naturii, părerea lor nestrămutată fiind aceea că o operă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât este mai autentică, adică cu cât imită mai bine natura.  
 
Pesemne că, vorba unui critic, mulţi dintre ei chiar suspină: „De ce nu suntem pe vremea lui Zeuxis, care picta strugurii cu atâta veridicitate, încât păsările păcălite se îmbulzeau să-i ciugulească?!”... Din păcate, adaug eu, nu suntem nici pe vremea lui Michelangelo, Leonardo şi Rafael, nici pe vremea impresioniştilor şi a lui Vincent van Gogh, nici măcar pe vremea lui Picasso. Suntem în secolul 21, un secol al mobilităţii, tranzienţei şi impermanenţei, un secol al foamei neostoite de nou şi senzaţional până la şocant, dar un secol prea puţin dispus la jertfe de tipul aducerii-aminte şi al respectului îndelungat. Vasăzică, redus la rolul de copist, artistul ar fi cu atât mai vrednic de stimă, cu cât ar reproduce mai fidel fragmentul de natură care l-a inspirat. Valoarea creaţiei (carte, tablou, sculptură sau film) ar fi, în această accepţiune, apreciată după puterea ei de iluzionare.  
 
Cauza care-i îndeamnă pe unii consumatori de artă să aibă atari pretenţii, este în primul rând nevoia de-a avea un corespondent în realitate. Dacă, de exemplu, pictorul îşi botează pânza Bătrân citind, cel ce-o priveşte, pornind de la titlu, caută să descopere imaginea unui bătrân, de regulă evlavios, care citeşte cu osârdie Biblia. Fac precizarea că din cele spuse nu decurge cu necesitate rolul strict sugestionabil al titlului, cât mai ales capacitatea liniar-constructivă a respectivilor iubitori de artă!  
 
În al doilea rând, preferinţa arborată destul de zgomotos pentru arta clasică (căci – nu-i aşa? – Hieronymus Bosch rămâne la fel de incitant şi derutant chiar şi pentru secolul nostru), prin urmare, această preferinţă pentru arta clasică, decurge din teama respectivului consumator de-a nu fi antrenat de arta modernă pe nişte tărâmuri unde este conştient că se poate rătăci din pricina puţinelor repere certe pe care le are la îndemână.  
 
În al treilea rând, poate cu excepţia exegeţilor şi, desigur, a snobilor, ceilalţi iubitori de frumos se lasă „dijmuiţi” de arta care-i precede cu vreo 2-3 generaţii, ba chiar mai mult. De ce? Deoarece creaţiile cu care de bine, de rău ne-am familiarizat între timp nu doar ochiul şi urechea, ci şi cugetul (fireşte, cu neprecupeţitul aport al criticilor şi atotştiutorilor), aceste creaţii ne sunt infinit mai apropiate de simţire şi înţelegere decât acele producţii ale artei care de-abia acum încearcă să-şi croiască drum spre inimile şi cugetele noastre, dar care întâmpină o firească rezistenţă, fie din cauza convenţionalului comod, statornicit de timp şi obişnuinţă în noi, fie din cea a ofensivei unor forme ce au darul să stârnească emoţia disconfortului prin lipsa acelor principii şi prejudecăţi care reprezintă armătura de rezistenţă a echilibrului şi armoniei lăuntrice.  
 
Pentru operele ce ne comunică secvenţe, ori – mai degrabă – aparenţe de viaţă (gen romanele de aventuri sau cele siropos-sentimentale), succesul, dictat de acceptul entuziast al masei de consumatori, este garantat, întrucât: a) suntem înclinaţi să ne iluzionăm, pentru ca astfel, prin eroii îndrăgiţi, taman ca în basme să ni se pară că..., adică să evadăm din cătuşele unei vieţi banale şi plictisitoare, înainte ca aceasta să devină insuportabilă; b)suntem mult mai obişnuiţi cu panorama diversificată a vieţii, ce lesne ne pricinuieşte aleanul şi nemulţumirea, decât cu sensurile ilustrate de artist, după ce acesta, el însuşi un scârbit de minciunile şi ipocriziile semenilor, a degajat respectivele sensuri de zgura vieţii, transformându-le în făclii luminoase ale scopului uman.  
 
Creând o operă ce se ridică deasupra acestor aparenţe, se cere o convertire a obişnuinţelor publicului consumator de artă, altfel spus se cere ca acesta să meargă împreună cu artistul înspre esenţă. Evident, pentru un asemenea demers este nevoie de acea sensibilitate care se dobândeşte doar prin neîncetate acumulări culturale... Însă stabilirea corespondenţelor cu realitatea nu-i valabilă pentru toate artele. În arhitectură, de pildă, nu se caută echivalenţe din simplul motiv că nu există case naturale. Deci pretenţia noastră de a reduce arta la realitate, deja a suferit un eşec. Şi nu-i singurul. Când un vas sau o medalie sunt împodobite cu desene stilizate care n-au „rubedenii” în realitate, le acceptăm ca fiind fireşti. Lucru, de altminteri, valabil pentru toate aşa-numitele arte minore: tapiserie, ceramică, arte decorative. Aceasta însă nu ne îndreptăţeşte să credem că depăşind graniţele realului, pe loc se plămădeşte o capodoperă. Arta a oscilat şi continuă să oscileze între cele două împărăţii antagonice: realul şi irealul (fantasticul).  
 
Dar printr-un tainic simţ al echilibrului şi armoniei lăuntrice, ea se fereşte să depăşească anumite limite trasate de bunul simţ al esteticului pe care artistul şi-l autoimpune, iar receptorul îl aşteaptă şi-l pretinde.Căci creaţiile artistice sunt opere zămislite de oameni pentru oameni, pentru nevoile lor de frumos şi pentru aspiraţiile lor înspre mai frumos. Constrânsă la imitaţie, arta se vulgarizează, după cum dacă navighează doar în apele irealului (literatura ştiinţifico-fantastică, de exemplu), aceasta intră în categoria sui-generis de artă anticipativă.  
 
Istoria ne demonstrează că arta autentică niciodată nu se confundă cu realitatea, pentru că în ea se evidenţiază contribuţia transfiguratoare a artistului, respectiv fantezia încărcată de farmec şi inefabil cu care acesta, graţie harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, izbuteşte să redea în chip cuceritor secvenţa de viaţă asupra căreia s-a aplecat. Cu completarea că operele care se îndepărtează prea mult de realitate, deseori întâmpină rezistenţa receptorilor consumatori.  
 
3. Cum se apreciază opera de artă?  
 
Citind o carte, privind un tablou ori ascultând acordurile unei melodii, dacă respectivele creaţii au valoare artistică, simţi instinctiv cum emoţia te răscoleşte. O operă de artă se adresează în egală măsură inimii şi minţii. Receptarea operei de artă, atât în ceea ce priveşte latura intelectivă, cât şi cea emoţional-estetică (muzica deţine un plus de vrajă faţă de celelalte arte), presupune din partea receptorului o amplă şi profundă instruire.  
 
Dar nu cumva pentru receptarea laturii estetice nu avem nevoie de o pregătire specială? Căci după spusele lui Kant, frumosul este ceea ce-ţi place fără conceptualizare...Ceea ce vrea să spună că frumosul fără farafastâcuri (o zi luminoasă, un colţ de natură, un chip frumos) impresionează toţi oamenii, desigur, cu intensităţi diferite, şi că în faţa veritabilului frumos vibrează atât sufletul exegetului, cât şi cel al neiniţiatului sau neinstruitului. S-ar părea că aşa stau lucrurile, dacă nu s-ar ţine cont de următoarele două aspecte, care vrând-nevrând invită la conceptualizare după o temeinică instruire:  
a)Sfera esteticului a fost lărgită prin asimilarea urâtului, dar nu ca un concept antiestetic, ci ca un mod de expansiune, iradiere şi ipostaziere a frumosului interceptat la limitele lui inferioare;  
b)Frumosul nu e unic, ci infinit nuanţat şi structurat pe multiple planuri de complexitate, respectiv de puritate.  
 
Notă: Pentru Plotin, iar după el şi pentru alţi gânditori, Frumosul absolut este Unul, adică Dumnezeu!  
 
După cum frumuseţea frustă a trandafirului sălbatic păleşte în faţa culorilor şi a parfumului trandafirului cultivat, tot astfel esteticul frust al unui colţ de natură este deseori depăşit de esteticul artistic. Prin frumuseţea sau sălbăticia ei, natura ne încântă, ne înduioşează sau realmente ne îngrozeşte. Grandoarea naturii (munţi prăpăstioşi, ape vijelioase, marea înfuriată) nu emoţionează, ci provoacă un extaz vecin cu teama. Simţim emoţii doar în faţa lucrurilor şi a fiinţelor delicate, respectiv neajutorate: flori, animale inofensive urmărite de răpitori, copii, oameni ameninţaţi de răutatea semenilor sau de stihiile naturii. Dar autenticele creaţii artistice întotdeauna provoacă emoţii! Această emoţie este complet diferită de emoţia datorată milei şi compasiunii, ca şi de cea datorată unui şoc (de pildă, o întâlnire subită ori emoţiile de la un examen). Căci emoţia artistică ţine de înţelegerea mesajului transmis de sufletul artistului către inima şi simţirea consumatorului de artă, prin urmare, ea este generată de bucuria stabilirii unei relaţii adecvate între operă şi iubitorul de artă.  
 
Relaţia de mai sus nu este de informare, aşa ca în cazul studierii unui document ştiinţific sau a unei fotografii, nici doar de natură afectivă (scrisori de dragoste, album de familie etc.). Legătura stabilită între creaţie şi consumatorul de artă, mai exact între artist şi receptor, este de natură estetică. O astfel de apropiere ajută la eliminarea limitelor de interpretare şi obligă la adoptarea ideii că opera de artă nu-şi epuizează potenţialitatea artistică (emoţional-estetică). Ba dimpotrivă, iubitorul de artă va căuta să se apropie de esenţa simţirii şi gândirii artistului din noi şi noi unghiuri de abordare (de pildă, citind şi recitind un roman), astfel descoperind cu bucurie şi uimire noi izvoare de lumină şi frumuseţe întru împlinirea sa estetică.  
 
Valoarea creaţiei artistice este ireductibilă la ceva anume – idee, senzaţie, sentiment sau concepţie, pentru că mai presus de rolul ei informativ este rolul său formativ-cultural, şi asta fiindcă deţine acea forţă indicibilă care transformă ideea, senzaţia, sentimentul şi concepţia, ne transformă pe noi înşine!  
 
George PETROVAI  
Sighetul Marmaţiei  
19 ianuarie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
George PETROVAI - CONSIDERAŢII DESPRE ARTĂ – ELEMENTE DIN FILOSOFIA CULTURII / George Petrovai : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 758, Anul III, 27 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 George Petrovai : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Petrovai
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!