Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 993 din 19 septembrie 2013        Toate Articolele Autorului

GEORGE ENESCU, CINCIZECIŞIOPT DE ANI DE LA MOARTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

GEORGE ENESCU ŞI CASA DE LA MIHĂILENI  

- Ion N. OPREA -  

Începută anul acesta, ianuarie 2013, prin pagini de Facebook dar şi în săptămânalul Suplimentul de cultură al Ziarului de Iaşi, campania George Enescu şi Casa de la Mihăileni-Botoşani, relevă cunoştinţele uneori sumare pe care diferite categorii de oameni le au despre existenţa marelui nume al muzicii internaţionale, unii crezând că imobilul de la Mihăileni ar fi doar clădirea bunicilor după mama compozitorului şi virtuosului muzician român, iar apelul făcut în mass-media pentru salvarea casei familiei ar fi mai puţin important.  

De altfel, spune „Suplimentul…” la care m-am referit, oficialii de Botoşani afirmă că „şansele ca acest dosar să fie aprobat sunt mari”, chiar dacă „nu este vorba de o valoare arhitectonică, ci de una memorialistică…”  

Promisiunea este încurajatoare, dar dacă…  

Faţă de cele de mai sus, Victor Eskenasy acuză şi faptul că „nimeni din presă nu a găsit util să deschidă şi apoi să aprofundeze o anchetă reală despre acest simbol naţional”, cum este sau „ar trebui să fie în mod real George Enescu şi moştenirea sa”.  

Date referitoare la cele discutate astăzi, personal le-am oferit cu mult timp în urmă, când în volumul „Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii, 1874-2006”, de Ion N. Oprea, Editura Edict-Production, Iaşi, 2006, 344 p., elaborată la împlinirea a 600 de ani de atestare documentară a târgului Dorohoi ( 1407-2007) – menţionam în opera citată următoarele: p.228-230: „…Situată la 7 kilometri de Siret şi la 35 de kilometri de Dorohoi, pe drumul naţional 17A, comuna Mihăileni este o localitate relativ nouă, ea a fost întemeiată de boierul C. Mareş în 1792, pentru asigurarea moşiei sale cu braţe de muncă. Iniţial a purtat numele de Vlădeni şi era cunoscută prin iarmaroacele care se ţineau aici.  

În 1835, Mihalache Sturza, domnul Moldovei, cumpără târgul de pe Molniţa, căruia îi dă numele de Mihăileni.. şi pe care îl investeşte cu atributul de reşedinţă a judeţului Dorohoi. Aşezarea, devenită domnească, începe să cunoască o dezvoltare economică şi socială deosebite. Fiind la graniţă cu Bucovina (care era ocupată de austrieci) ea devine punct de vamă, reglementând traficul pe una dintre însemnatele artere comerciale ce venea din Lemberg şi cobora spre Balcani.  

În 1892, satul, răscumpărat de la Grigore M. Sturza, fiul şi moştenitorul fostului domnitor, devine „târg liber” cu o viaţă social-economică de sine stătătoare, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind sediu administrativ de plasă.  

În timpul răscoalei din 1907, ţăranii din Zvoriştea şi din satele vecine s-au adunat la Mihăileni, au atacat târgul şi au dat lupte cu armata.  

Aşezarea Mihăileni s-a remarcat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi în deosebi a olăritului, ceramica produsă aici fiind apreciată şi căutată.  

Mihăileni are şi o frumoasă tradiţie culturală. Aici au funcţionat societăţi culturale cu o bogată activitate şi s-au editat reviste la care au colaborat şi Nicolae Iorga, Eusebiu Camilar, George Lesnea, Petru Manoliu ş.a.  

Monografia localităţii (Mihăilenii de altădată, Editura Litera, Bucureşti, 1982), scrisă de colecţionarul de artă populară Nicolae Zaziacinschi, originar din Mihăileni, reflectă aceste tradiţii, valorificate şi continuate în zilele noastre.  

Astăzi vizitatorul poate vedea la Mihăileni Monumentul Eroilor Neamului ridicat de Societatea „Gh. Asachi” în 1934.  

Se mai păstrează casa în care au locuit bunicii dinspre mamă ai lui George Enescu, Ion şi Zenovia Cosmovici şi în care s-a născut Maria, mama reputatului muzician.  

De asemenea, pot fi văzute mormintele lor. George Enescu îndrăgea acest sat în care venea în timpul verii. Aici a compus unele dintre lucrările sale: „Plugar” (1900), „De ziua ta”, „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op 8” (1901) etc.  

Mihăileni este şi localitatea de obârşie a poetului Ion Păun Pincio, a romancierului Ury Benador, a dramaturgului şi traducătorului Petru Manoliu „îşi susţin pledoaria Dragoş Cusic şi Dragoş Luchian în „Mic îndreptar turistic”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989”...  

*  

Despre Mihăileni scria şi pr. C. Ciocoiu, la 1 decembrie 1923 în „Contribuţii la istoria judeţului Dorohoi”, nota Ion N. Oprea la pagina 157 din cartea citată: „…Mihăilenii este cel dintâi târg, în privinţa regulărei, al treilea în privinţa vechimii şi una din comunele urbane, capitala plăşei Berhommetele, ale judeţului Dorohoi. Mihăilenii se înfiinţează după luarea Bucovinei, când se stabili aici punctul de frontieră a ţării spre Bucovina sau Austria. Aşezându-se vama şi autorităţile respective, mulţi negustori fugeau din târgul Vlădeni (lângă Mihăileni, partea nord-est), înfiinţat de curând de către proprietarul C. Mareş, pe moşia cu acelaşi nume şi se stabileau la frontieră, la trecătoare. La Vlădenii vechi, unde fusese târg, mai înainte de Mihăileni, există şi astăzi biserica Sf. Gheorghe, construită de C. Mareş, din lemn şi bârne, formând un totul încheiat de jos până cu bolţile de sus, cu inscripţie la uşa bisericii săpate în lemn: „Această biserică s-a făcut în zilele Prea Sf. Mitropolit Calimah Gavril la 1785, luna 8, meşter Ierodiacon N. Chirilă”.  

*  

Din ziarul „Chemarea Nouă” care la 10 decembrie 1931 publica „Sărbătoarea Maestrului George Enescu” la cei 50 de ani ai săi cartea lui Ion N. Oprea reproduce informaţii importante despre eveniment (p.68-76): „…În seara zilei de 12 noiembrie piaţa primăriei era o mare de capete. Venirea Maestrului este întâmpinată de sunetul muzicii militare şi nesfârşitele urale ale mulţimii. Pe toate scările primăriei, elevele liceului de fete şi ale şcolii profesionale, în mândru port naţional, îl întâmpină cu urale şi cu flori. În sala de recepţie toată intelectualitatea Dorohoiului îi face o impresionantă primire, la care se adaugă şi corul comunal. Din partea comunei vorbeşte dl. V. Dimitriu, preşedintele comisiei interimare predându-i Diploma de onoare a oraşului Dorohoi. Din partea judeţului dl. prefect Eduard de Burbure arată cu multă pietate amintiri din copilăria sărbătoritului, de când au început să pâlpâie primele licăriri ale geniului muzical.  

Impresionantă a fost cuvântarea domnului C.N. Iancu, directorul Şcolii normale de învăţători din Şendriceni, care arată că sărbătoritul e un uns al Divinităţii, ca să sintetizeze în sublima sa artă tot geniul doinei şi al zbuciumului sufletesc de secole al poporului românesc…  

…Ca un modest omagiu prezintă sărbătoritului o pictură cu un colţ de natură, în care a fost un vechi conac boieresc iar astăzi este un atelier, în care se făuresc sufletele fiilor de plugari spre a deveni luminătorii poporului, din ale cărui comori spirituale s-a inspirat arta marelui maestru”.  

*  

Plecând de la autocaracterizarea pe care şi-o făcea marele artist – care se vedea cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor – Ion N. Oprea foloseşte drept argument (p.70 din op. cit). ceea ce scrie despre geniul muzicii Andrei Tudor în George Enescu „Viaţa în imagini”, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, 1961: „ În această mărturisire a bucuriei de a crea, se defineşte întreg artistul Enescu, care şi-a pus o viaţă de muncă şi strădanii în slujba muzicii pentru a dărui şi altora bucuriile nespuse ale acestei arte. Compozitor, violonist şi dirijor de frunte, mare pianist şi pedagog. Enescu a fost poate cel mai cuprinzător înzestrat şi cel mai multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu strălucire, opera componistică reprezintă latura esenţială şi desigur, cea mai trainică a complexei sale personalităţi artistice. Dar şi interpretul a fost mare printre cei mari, fiindcă în cântul său a străbătut întotdeauna sufletul creator al artistului, care a fermecat generaţiile de ascultători, ducându-le spre tărâmurile luminate ale artei”…  

Deschizând cel de-a 7-lea volum enciclopedic, apărut în 2013 sub genericul Nemuritori, în Univers istoric, literar, ştiinţific, autorul Dr.George M. Gheorghe şi colaboratoarele sale fiice Dr. Claudia Lucia Ionescu, Dr. Geta Elena Răducanu, citim despre GEORGE ENESCU: „,,,născut în anul 1881 la Liveni, azi comuna purtându-i numele, violonist, pianist, compozitor, dirijor, profesor în domeniu, un unicat pe plan mondial şi care a ridicat componistica românească la gradul cel mai înalt al muzicii universale. În creaţia sa realizează o sinteză genială, apreciază experţii muzicologi. Pornind de la orientarea postromantică (Brahms, Wagner) şi de la cuceririle simfonismului francez (Franck, Faure) el ajunge la maturitate la o surprinzătoare originalitate de limbaj, bazată pe valorificarea potenţelor expresive ale cântecului românesc. Citând în continuare: două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră, o simfonie concertată pentru violoncel şi orchestră, trei sonate pentru vioară şi pian (a III-a, în caracter popular românesc), o simfonie de cameră, opera Oedip etc. A fost preşedinte de onoare al Societăţii Compozitorilor Români şi iniţiatorul Premiului de compoziţie care-i poartă numele. Violonist de renume, în arta interpretativă o viziune unică şi de o mare nobleţe, printre elevii săi numărându-se alţi celebri violonişti de mai târziu: Christian Ferras, Ivry Gitlis şi mai ales asul mondial interpretativ Yehudi Menuhin (1916-1994), care i-a fost şi un bun prieten”.  

Ducându-se în ascendenţa lui Enescu, Ion N. Oprea prelua de la acelaşi Andrei Tudor şi scria în aceeaşi pagină: „Străbunicul Enea Galin era cântăreţ de strană vestit pentru vocea sa; bunicul Gheorghe Enescu a fost şi este preot cu o voce vestită în toată împrejurimea; tatăl său Costache Enescu, deşi era şi el înzestrat cu darul cântecului, a rupt însă cu tradiţia familiei şi n-a mai îmbrăţişat cariera preoţiei, ci a devenit întâi învăţător, apoi luând în arendă o moşie, agricultor”.  

„În nordul Moldovei acolo unde şesurile nesfârşite ale Siretului se îngână cu colinele molcome care vestesc Carpaţii, „pe acele plaiuri moldovene cu lanurile de orz şi porumb, cu petecele de păduri bătrâne la orizont şi cu vechile sate pierdute între sălcii şi mesteceni” - aşa cum cu nostalgică dragoste îşi zugrăvea Enescu ţinuturile natale, într-un interviu din 1936 – se află satul Liveni-Vârnav şi Carcalia.  

Şi, descriind interlocutorului său – un străin – case şi locuri natale, Enescu încheia: „Mai ales nu încercaţi să aflaţi toate acestea într-un atlas. Cel mult veţi găsi – între Siret şi Prut – doi afluenţi ai Dunării, oraşele Iaşi şi Dorohoi; Liveni-Vârnav şi Carcalia aparţin însă amintirilor mele”.  

Iar din George Balan , „Răsăritul de soare” a „Copilăriei”, tot din „George Enescu”, Editura Tineretului, 1962, Ion N. Oprea preia şi scrie (p. 72 op. cit. ): „Dacă o apuci pe drumul ce duce spre târgul Darabanilor, dai la un moment dat de o potecă ce o ia spre miazăzi. Ea te conduce spre o aşezare alcătuită din câteva zeci de case ţărăneşti. Este satul Liveni-Vârnav.  

Casa pe care o căutăm este oarecum detaşată de sat. Ajungi la ea coborând. Intrarea îi este străjuită de trei nuci bătrâni. În fund, o grădină. Pretutindeni salcâmi, care te întâmpină cu mireasma lor suavă. Casa bătrânească, modestă, de om cu posibilităţi mijlocii. În faţa ei, tradiţionalul cerdac făcut din scânduri şi unit prin stâlpi cu straşina”…  

Mai târziu, pe la cinci ani, după ce avusese o vioară adevărată şi-şi demonstrase potenţele, tatăl său, Costache Enescu, intuind „că în fiul său puteau să zacă ascunse însuşiri excepţionale”, îi caută un profesor şi „recurse la serviciile unui lăutar foarte cunoscut prin părţile locului, Niculae Chioru. Dar, după câteva lecţii, acesta constată că nu mai are ce să-l înveţe pe copil: îi „furase” tot meşteşugul”…  

 

Viaţa lui George Enescu a fost brăzdată şi ea de toate neprevăzutele, dar ea a fost mereu legată de Dorohoi, de meleagurile natale. Înainte de a pleca la Paris, pentru totdeauna, după încheierea războiului, ultima vizită a făcut-o pe tărâmurile copilăriei, la Tescani, la Liveni şi la Dorohoi – unde a fost primit cu urale. În drumul spre prefectură s-a oprit şi la furnizorul său de peniţe, cumpărându-i-le pe toate care erau în depozit. A poposit apoi la Mihăileni, la mormântul mamei sale căreia i-a şoptit: „De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung”.  

Dezlipirea, după cum am spus, a fost pentru totdeauna: „O, Moldovă, draga mea / Cine pleacă şi te lasă, / E pătruns de jale grea”  

Au fost versurile pe care le-a rostit pe puntea vasului care-l ducea, mai întâi, la New York..  

*  

La 14 iulie 1954, scrie Ion N. Oprea (p.73), Enescu are o comoţie cerebrală. Rămâne parţial paralizat. Din ţară îi sosesc ultimii bani: 74.000 lei depuşi la C.E.C. , drepturi de autor, expediaţi de avocatul Romeo Drăghici, prietenul său.  

Patul de suferinţă nu i-l veghează Maruca Constantinescu, soţia sa, cu care îi era valabilă căsătoria doar în Elveţia, din motive de procedură neîndeplinită, ci o asistentă socială. Marea sa iubire îl lăsase singur în ghearele suferinţei. A bolii. Proprietăţile din ţară îi fuseseră confiscate, direct sau cu oarecare… perdea. Apartamentul din Rue Clichy din Paris, ca şi vila de la Bellevue, lângă Paris, fuseseră vândute în ultimii ani tot din cauza lipsurilor materiale personale. Ultimele zile şi le petrece în hotelul „Atala” din Rue de Chateaubrand. Oamenii de inimă îi sunt alături. Îl vizitează, pentru a-i veghea ultimele clipe, regina Belgiei, sosită special de la Bruxelles. Maruca, marea lui iubire, nu-şi face apariţia. Moare în noaptea de 4-5 mai 1955, acum 58 de ani, şi se odihneşte în cimitirul parizian Pere Lachaise. Yehudi Menuhin, elevul său, avea să spună lumii întregi: „Enescu va rămâne pentru mine ABSOLUTUL prin care eu judec pe alţii”.  

 

De faţă în momentul morţii lui George Enescu a fost şi un anume Bediţeanu, agent al securităţi române care l-a supravegheat permanent pe compozitor. Dintr-un document din 27 mai 1955 rezultă că el a încercat să-l determine pe muzician să se reîntoarcă în ţară, el este acel care a luat vestita vioară Guarneri şi mai multe partituri muzicale ale preţuitului George Enescu. Cercetările de ultim moment confirmă că imediat ce George Enescu şi-a dat obştescul sfârşit, Bediţeanu a împachetat aceste şi alte obiecte în două valize pe care le-a încărcat în maşina s-a personală şi s-a făcut nevăzut. Se crede că ele au ajuns la Bucureşti, la guvernul român, iar astăzi, cine ştie în ce colecţie a unui fost sau actual demnitar se află acea vioară Guarneri, că de manuscrise, probabil, se ocupă CNSAS  

În încheierea eseului său, Ion N. Oprea cita ceea ce este Parisul pentru foarte mulţi dintre români (op.cit. p.75): “Parisul este patria de suflet a multor români. Nu cerşetorii din metrou, spărgătorii de parcometre, şuţii, proxeneţii, infractorii de tot felul pe care ni-i prezintă presa şi mai ales televiziunea sunt românii care domină Parisul, Franţa. Lumea „învârtiţilor” ar trebui să ştie că şi Panait Istrati înainte de a face literatură, de a-l cunoaşte pe Romain Rolland a făcut salahorie. Astăzi Panait Istrati este un mare autor francez, tipărit şi citit la Paris mai mult decât la Bucureşti. Brâncuşi îşi doarme somnul de veci tot în Franţa, dar mai înainte de a deveni maestrul sacru, el a tras clopotele la biserică, a aprins şi stins lumânările, a fost cântăreţ în strană.  

Hotelul „Dieu” este spitalul unde a profesat românul Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina, omul care a lucrat cu Etienne Lancereaux – unde a încercat marile decepţii ale furtului intelectual, locul unde o placă discretă, neinaugurată festiv, îi poartă amintirea, Cioran şi Mircea Eliade sunt alte personalităţi române care înnobilează Parisul. La Theatre de la Huchette se joacă „Cântăreaţa Cheală” a lui Eugen Ionesco. De aproape 50 de ani românul dă lecţii de viaţă francezilor.  

De numele lui Cioran sau Mircea Eliade se leagă cele ale lui Brauner, Ilarie Voroca, Brassei, Ştefan Lupaşco, ale Annei de Noailles, ale prinţesei Martha Bibescu şi nu numai, Străzile poartă nume de români. Şi casele: Panait Istrati, Iulia Haşdeu, Dora Distria (Elena Ghica), Maria Ventura, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu, Eli Lotar, fiul lui Arghezi, Traian Tzara – fondatorul dadaismului –Traian Vuia, Henri Coandă, Elena Văcărescu, Dinu Flămând, Virgil Irunca, Monica Lovinescu, Paul Goma ş.a. sunt nume despre care ar trebui să ni se vorbească mai des, decât despre campionii infractorilor români la Paris”.  

 

…Născută la Iaşi, pianista Raluca Ştirbăţ, stabilită la Viena, mare promotoare a operei nemuritorului, argumentează în Suplimentul de cultură de la Iaşi (nr.396/aprilie 2013) necesitatea salvării casei lui George Enescu de la Mihăileni, Botoşani.Că George Enescu a fost proprietarul casei de la Mihăileni, nu a renunţat niciodată la ea, că a făcut act de administrare a imobilului şi dorea să o păstreze mereu în bună stare, valoroasa artistă, susţinătoare în lumea întreagă a maestrului, aduce în pagină publică următoarea scrisoare aflată în posesia doctorului Ştefan Botez din Constanţa, nepot după o verişoară a compozitorului:  

„Prin aceasta declar că pun casa mea cu grădina ce o înconjoară, situată 34 strada Florilor, Mihăileni, verişoarei mele Eugenia Dimitriu, născută Partenie la dispoziţie pe timp nelimitat, atât cât ea, sau copii săi, vor fi cu domiciliu în Mihăileni. Imediat ce ea sau copii săi vor părăsi Mihăilenii, casa cu grădina îmi vor fi restituite în bună stare, ţinând socoteală de vechime.  

George Enescu, Dorohoi, în 23 august/10 septembrie 1918.  

Casa de la Mihăileni

Se face astfel proba că această casă a aparţinut nu doar bunicilor după mama lui George Enescu, ci direct compozitorului după moartea mamei acestuia, iar introducerea clădirii pe lista monumentelor istorice, pentru salvarea şi restaurarea ei – pentru introducerea în circuitul cultural-turistic românesc – este o datorie a statului român.  

Se pare că în acest sens, ieşeanca are deja sprijinul artiştilor şi muzicologilor occidentali – ceea ce e minunat – mai rămâne să fie convinşi şi românii. Dacă nu se va întâmpla ca şi cu locuinţa lui Ionel Teodoreanu de la Iaşi, dar nu numai cu ea!*  

*  

Uneori, morţilor nu le se îngăduie liniştea trebuitoare nici după ce li s-a luat sufletul. În cazul muzicianului nostru, documentele de arhivă concluzionează că, în ziua de 8 iulie 1955, Enescu a fost scos din cavoul provizoriu unde fusese depus şi aşezat în altul obţinut pe veci de la o familie Branly. Deshumarea şi transferul au fost făcute în mare secret, la ele, în afară de preot, au participat foarte puţine persoane. Interesant este că, spun aceleaşi documente, nici o inscripţie, nimic nu spune că acolo este înmormântat românul George Enescu. Cavoul a fost iscusit pecetluit, bine cimentuit. Pe mormânt – doar câteva flori…  

La 15 septembrie 1965 s-a înregistrat o cerere pentru înălţarea la Paris a unui bust a compozitorului, preşedinte a grupului român de iniţiativă a fost Yehudi Menuhin, dar develirea datează din 19 iunie(!). La eveniment, un fost elev al maestrului, Antoine Golea, declara: „ultimele zile ale acestui mare muzician au fost triste şi el a murit în sărăcie”. „Aşezat sub bustul lui Enescu şi extrem de emoţionat”…, Yehudi Menuhin, care a luat cuvântul în continuare, l-a contrazis: „Nu, nu este adevărat că a fost uitat şi că a murit în sărăcie, nu s-a putut face mai mult pentru George Enescu pentru că el era de o mândrie extraordinară…”  

 

Autor,  

Ion N. OPREA,  

- jurnalist, scriitor, eseist  

 

Referinţă Bibliografică:
GEORGE ENESCU, CINCIZECIŞIOPT DE ANI DE LA MOARTE / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 993, Anul III, 19 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!