Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 315 din 11 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Geamănul din oglindă, roman, Prima zi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ  
  
ROMAN DE AL FLORIN ŢENE 
  
Prima zi:  
  
Reîntâlnirea 
  
(Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!  
  
Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!) 
  
Când am început să citesc într-una din agende-le cu coperte albastre ale prietenului Constantin Ene, era Duminica a douăzecea de după Rusalii, când în Biserica Ortodoxă Română se ţinea slujba despre Sfinţii Mucenici Evlampie şi Evlampia, cuvioşii Vasion şi Teofil Mărturisitorul. Vizionasem împreună la televizor emisiunea „Universul credinţei”. De atunci a început povestea despre un scriitor, prieten din copilărie. 
  
Cerul era acoperit de nori cenuşii. Dinspre biserica din centrul municipiului aşezat pe malul Someşului Mic se auzeau cântece religioase. Constantin Ene, venit pentru zece zile în oraşul nostru, mi-a întins mai multe agende cu coperte albastre decolorate. Nu ne mai văzusem de mulţi ani. 
  
-Citeşte, te rog! Ai să găseşti multe din amintirile noastre. 
  
Am luat una din agende îngălbenită de vreme, cu fotografia lui Gheorghe Gheorghiu Dej pe a doua pagină. Cenuşie imagine. Privind-o, amintirile de atunci au început să capete contur. Mă înfiorau a tristeţe. Între timp soţia ne-a adus în farfurioare de cristal dulceaţă de prune umplute cu sâmburi de nucă. 
  
-V-am adus şi baclava, ne-a atenţionat Tina, punând o tavă de alamă încărcată de prăjituri pe măsuţa din sufragerie.  
  
-Nu trebuia să vă deranjaţi! 
  
-Nu este nici-un deranj, a replicat Tina. E o plăcere să fii din nou, în casa noastră. Mă duc să vă aduc şi două pahare cu apă. 
  
-Îmi amintesc ... cu mulţi ani în urmă ... mama ta ne-a servit exact cu ce avem în faţă... atunci când am sărbătorit trecerea examenului de maturitate. 
  
-Constantine, istoria se repetă, dar pe un alt palier de cunoaştere şi existenţă. 
  
Între timp Tina ne-a adus două pahare de cristal umplute cu apă minerală, după care s-a retras discret în bucătărie. 
  
-Deosebirea este că atunci, în micul nostru oraş nu exista în unicul magazin alimentar „Oltul” apă minerală! 
  
Îl priveam pe Constantin cum mănâncă dulceaţa cu linguriţa de argint. 
  
-Când ne-a servit mama la acel eveniment din tinereţe, dulceaţa am mâncat-o cu o linguriţa de alpaca. Doar farfurioarele şi paharele de cristal sunt aceleaşi. Tina le-a păstrat cu sfinţenie! 
  
După ce am mâncat delicateţele aduse de soţie am început să citesc din agendă. Privindu-l cu coada ochiului, Constantin se uita la cărţile din biblioteca mea destul de bogată. 
  
10 octombrie:  
  
Suntem în curte şcolii împreună cu Vali, Bebiţă, Nicuşor, Vorel, Bebe, Florin şi alţi colegi. Jucăm fotbal. Noi am cules via ieri. Era un soare catifelat ce ne mângâia pielea feţei. M-am săturat de must. Am băut împreună cu Dinu şi Florin. Mustul curgea direct din lin. Sora mea, Veronica, Nina şi Sonia, colegele ei, „jucau strugurii”. Noi, alături de mama şi tata aduceam în coşuri de nuiele struguri, pe care îi răsturnam în lin".  
  
Am luat de lângă mine o altă agendă. Pe una din pagini am găsit lipită o tăietură de ziar pe care era publicat un articol de Constantin. L-am citit cu mare atenţie.  
  
5 martie:  
  
„După Marea Unire din 1918 , aşa cum se cunoaşte, au început să se dezvolte mai toate ramurile economiei naţionale. Prin acest act înfăptuit la Alba Iulia la 1 Decembrie s-a realizat unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare. 
  
Un rol important în europenizarea României l-a avut presa literară şi literatura care cunoaşte o efervescenţă deosebită din care nu lipsesc polemicile, uneori violente. În acest context se impun personalităţi ca Mihai Sadoveanu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Lucian Blaga, Gib Mihăescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu şi alţii, care prin lucrările lor publicate în ţară şi străinătate au avut un rol deosebit în cunoaşterea realităţilor din România pe drumul modernizării. 
  
A crescut numărul ziarelor cu pagină literară şi revistele literare se înmulţesc. O parte din ele, prin rezumate traduse în limbi de circulaţie internaţională, fac cunoscute operele scriitorilor români. Revista „Viaţa românească” - apărută la 6 martie 1906, dar care îşi încetează activitatea în timpul Primului Război Mondial, reapare în 1920 sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, tot la Iaşi. Dar din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată de Mihai Ralea şi George Călinescu. În acea perioadă „Viaţa românească” pune accentul pe autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială şi europenizarea ca asimilare a spiritului naţional. În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul literar cunoscut sub numele de poporanism. În cadrul redacţiei s-au dezvoltat mulţi scriitori, printre care amintim pe Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Pătrăşcanu, Mironescu, Sadoveanu, Topârceanu şi alţii.  
  
În perioada abordată disputele literare se duceau în jurul modernismului şi al tradiţionalismului.  
  
Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. El apare în literatura secolului XX-lea opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei. Acest curent susţinea europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei, promovarea scriitorilor tineri, teoria imitaţiei, eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană. Cultivarea prozei obiective şi evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic. 
  
Eugen Lovinescu, în literatura noastră, teoretizează asupra modernismului în revista „Sburătorul” şi în cenaclul pe care-l conducea. Revista lui Lovinescu apare la Bucureşti între anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927. Cenaclul „Sburătorul” are o existenţă mai îndelungată, funcţionând între 1919-1947, când a fost interzis de comunişti. Obiectivele acestei grupări erau: promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea tendinţei moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin promovarea unor nume ca: Ilarie Voronca, Camil Petrescu, Ion Barbu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, etc. Un proces mai îndelungat a cunoscut cel de-al doilea obiectiv. Eugen Lovinescu îşi dezvolta concepţiile sale moderniste în Istoria civilizaţiei române moderne şi în Istoria literaturii române contemporane. În aceste ample lucrări modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului XX explicat prin factori materiali şi morali, care cuprinde un proces de o modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică, teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti, principiul sincronismului care în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. La revista „Sburătorul” colaborau, printre alţii, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Tristian Tzara şi alţii.  
  
În acea perioadă era promovat şi curentul denumit tradiţionalism, prin care se înţelege, continuarea vechilor valori tradiţionale, insistându-se pe ideea că istoria şi folclorul sunt cele două domenii relevante ce definesc specificul unui popor. Nichifor Crainic, la aceste două domenii, mai adaugă factorul spiritual, credinţa religioasă ortodoxă care ar fi, spunea scriitorul, elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc din România. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţa ei ideea de religiozitate. Revista tradiţionalistă este „Gândirea” care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, din redacţia căreia mai făcea parte şi Gib I. Mihăescu. În 1929 revista se mută la Bucureşti şi conducerea ei este luată de Nichifor Crainic. Această publicaţie apare până în 1944. Scriitorii care se înscriau în curentul tradiţionalist au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorile miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi. La acest curent au aderat Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dramaturgii Adrian Maniu şi Lucian Blaga. Aici intră „Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în două serii. Această publicaţie îşi propune să fie cu rădăcini în toate domeniile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei, Paul Zarfipol, îi dă direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o preia Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. În această revistă au publicat: Gala Galaction, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat Bengescu, şi alţii. 
  
În perioada interbelică apar şi publicaţii care promovează avangarda. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul non-conformist numit dadaism. Acesta a fost iniţiat la Zurich de Tristian Tzara, originar din România. Scriitorii care scriau în spiritul dadaismului îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să stăvilească barbaria şi crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, tangenţiind cu absurdul. Din acest curent s-au desprins constructivismul şi suprarealismul. 
  
Constructivismul de la noi s-a grupat în jurul revistei „Contemporanul” la conducerea căruia se afla Ion Vinea. Constructiviştii promovau ideea necesităţii unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventează forme noi, conturând natura. La solicitarea lui Ion Vinea au colaborat la revistă Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, dar şi pictori şi sculptori, printre care şi Constantin Brâncuşi. În acea vreme au mai apărut reviste constructiviste ca: „Integral” şi „Punct”. Tot în acea perioadă, aşa cum spuneam mai sus, a apărut şi curentul suprarealismului ce a fost teoretizat şi promovat de revistele „Alge” şi „Urmuz”. Acest curent urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al oniricului, al delirului în care spaţiile umane scapă controlul conştiinţei. Dintre reprezentanţii suprarealismului român amintim pe Aurel Baranga, Saşa Pană şi chiar pe Tudor Arghezi, iar pe plan european pe Louis Aragon şi dintre pictori pe Pablo Picasso. După cum se observă literatura şi arta română rezonează cu spiritul european. 
  
În perioada interbelică, după actul Marii Unirii de la Alba Iulia romanul românesc atinge nivelul valoric european. Romanul românesc îşi extinde evantaiul tematic, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi complexe ce interesează şi cititorul european. Fiindcă multe din aceste romane sunt traduse în limbi europene. Sunt publicate în aceste limbi romane semnate de Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu şi alţii. Apariţa romanului Ion de Liviu Rebreanu în anul 1920 a fost un eveniment editorial. Acesta fiind primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţă pe care o degaja. Romanele apărute în perioada interbelică continuă inspiraţia rurală prin operele lui Mihail Sadoveanu şi ale lui Liviu Rebreanu, dar având valori cu totul superioare şi cu modalităţi specifice. Era vremea ca romanul românesc să devină afluent al fluviului romanului european. Acum apar romanele cu subiecte citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii fiind oraşul ce se modernizează împrumutând arhitecura franceză sau germană. Atunci apar creaţiile lui George Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu. În acest context se dezvoltă şi problematica intelectualului inegalabil ilustrată de romanele lui Camil Petrescu. Garabet Ibrăileanu este unul dintre acei care intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Aici fiind vorba de romanul de creaţii, care prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor, şi romanul de analiză care este interesat de viaţa interioară de psihic. În acest domeniu teoretic o mare importanţă conferinţa lui Camil Petrescu intitulată „Noua structură şi opera lui Marcellu Prust”. Din acest studiu s-a desprins o nouă viziune a supraposibilităţilor de cunoaşterte a fiinţei umane în acord cu evoluţia filosofiei şi ştiinţelor. 
  
În perioada interbelică romancierii, asemeni confraţilor din Europa, experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel exista tendinţa de întoarcere la modele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în Enigma Otiliei. El considera necesitatea dezvoltării romanului românesc pe linia studiului caracterului. Romanul interbelic cunoaşte şi alte orientări cum este lirica în opera lui Ionel Teodoreanu, estetizanta şi simbolistica la Mateiu Caragiale, memorialistica la Constantin Stere şi fantastica la Mircea Eliade.  
  
În perioada aceea s-au format marile personalităţi precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Constantin Brâncuşi. Proza interbelică se dezvoltă prin nuvelistica lui Gib I. Mihăescu, reportajul prin Geo Bogza şi proza originală a absurdului prin Urmuz - deschizătoare de drumuri pentru literatura deceniilor următoare. În urma acestei sumare analize putem afirma că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut un rol important şi de netăgăduit în dezvoltarea literaturii române şi integrarea ei în marea literatură europeană. 
  
* 
  
-Interesant articol, Constantine! 
  
-L-am scris pe când eram student. Greu l-am publicat. Cenzura îşi spunea cuvântul. A trebuit să-l modific de câteva ori. Gib Mihăescu nu fusese, încă, reabilitat. Dar tot nu l-am şters din articol. În demersul meu m-a ajutat profesorul Piru. 
  
-Ai păţit şi tu cum am trecut şi eu prin „Furcile Caudine” ale Comitetului Raional de Partid. 
  
-Îmi aduc aminte ... înfiinţasei cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură. Doreai să-l botezi Gib Mihăescu. 
  
-Da! Şefii locali, de la raion, nu doreau să poarte numele scriitorului din oraşul nostru natal. Ba ... mai mult, a început să mă ancheteze, că ce ... şi cum, ce este cu acest cenaclu ... ce vreau să fac cu el ... nu cumva doresc să fac propagandă unor idei reacţionare? Toate aceste întrebări mi le-a pus unul Nichita, secretar cu propaganda, venit din Moldova. Drept să-ţi spun ... îmi era teamă că mă dau afară din liceu. Prin 1965 soţia a publicat un articol în ziarul regional o ştire despre activitatea cenaclului cu numele Gib Mihăescu. Numai atunci cei din urbea noastră au acceptat să-l denumim aşa. 
  
-Vremuri şi viermuiri ...  
  
Constantin a luat o carte din bibliotecă şi a început s-o citească. Mă uit mai bine şi văd că este romanul meu „Chipul din Oglindă! Primul meu roman. În el se regăseşte Constantin ca personaj pe când era redactor la ziarul „Lumina de pe Lotru”. Mi-am alungat gândurile şi am început să citesc mai departe în agendă. 
  
10 aprilie:  
  
„Este Vinerea Prohodului. Nu ne ducem la biserica din centru că ne urmăresc profesorii în frunte cu directorul Chelărescu. Ne ducem la Sfântul Ilie de pe o stradă lăturalnică, de pe strada Bălcescu. 
  
Ora 21. Când am ieşit de la sfânta slujbă l-am văzut pe profesorul de matematică. Am trecut pe celălat trotuar. Eram cu Bebe. Norocul nostru a fost că el locuieşte alături şi pe deasupra era şi întuneric. Am intrat în curte imediat. Precis urmărea elevii care au fost la biserică.Doar este secretarul UTC pe liceu.” 
  
Mai dau câteva pagini. Descopăr multe tăieturi din reviste şi ziare îngălbenite de vreme, lipite cu grije pe diferite pagini ale agendei. Citesc cu atenţie un articol. E bine scris. Documentat!... gândesc. 
  
10 Mai.  
  
Ziua regelui. 
  
Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească 
  
 Se spune că este frumos, nu ce este frumos, ci ce ne place. Dacă frumosul este receptat numai de eu, nu şi de noi, nu este frumos. Această calitate trebuie să fie socială pentru a fi apreciată în acest sens. Asupra înţelegerii frumosului un rol important îl are felul cum îl percepe moda şi societatea dintr-o epocă dată. Frumosul era altul în epoca sclavagistă, altfel în epoca medievală şi altfel este perceput în epoca prezentă. 
  
 Există două feluri de frumuseţe: utilă şi inutilă. Frumosul util este graţie elementului intelectual şi elementului sensibil de satisfacţie resimţită: el este o anticipare a plăcutului prin perceperea unor mijloace bine organizate în acest scop; el satisface inteligenţa, voinţa şi sensibilitatea; când acest triplu rezultat se produce, când utilul ne poartă dinainte la termen şi la scop, finalitatea devine frumuseţe utilă. 
  
 Trebuie să fi poet în tine însuţi pentru a iubii natura. Sentimentul poetic nu s-a născut din natură, este natura însăşi, care apare transformată în oarecare măsură. 
  
 „Nu privi-s-ar putea să vezi”, „Nu asculta-s-ar putea să auzi”, „Nu gândi-s-ar putea să afli”, „Nu lua hotărâri-s-ar putea să greşeşti”, „Nu umbla-s-ar putea să te împiedici”, „Nu alerga-s-ar putea să cazi”, „Nu trăi-s-ar putea să mori”. Citind aceste lucruri într-un ziar, mai completez cu: „Nu muri că s-ar putea să devii iarbă, să te pască vaca, laptele să-l bea o mamă care naşte un copil. Şi te naşti din nou”. 
  
 Criticilor care critică de dragul de a critică, pentru aşi arăta superioritatea, le spun: îi avertizez că încalcă perceptul moral, prin excelenţă; iubiţi-vă unii pe alţii, cum spunea altă dată Alfred Fouillee. În definitiv, dacă bunăvoinţă este, şi o datorie faţă de om, de ce nu am avea-o şi faţă de operele sale, în care a pus tot ceea ce a crezut că are mai bun în el? Cartea scrisă, cât de imperfectă ar fi ea, este încă una din manifestările cele mai înalte a eternei voinţe de a trăi, şi în acest sens demnă de respect. Criticul care desfinţează o carte, pe drept cuvânt, este gâde.(Criminal). 
  
 A creea înseamnă a şti să fi în acelaşi timp subtil precum gândirea şi real ca viaţa. 
  
 Se spune că omul este stilul, atunci spun că viaţa este subiectul. 
  
 Adevărata artă trebuie să pătrundă, dar să nu cuprindă.  
  
 În artă e bine să nu te pierzi în prea multe detalii, fiindcă în loc să se completeze se anulează unele pe altele. Astfel, vrând să arate mai multe lucruri deodată se riscă să nu se vadă nimic. 
  
 Caracterul unui om se dezvăluie şi se apreciază prin acţiune, chiar dacă îl cunoaştem numai din discuţie, până nu vedem persoana acţionând nu putem spune că ne cunoaştem. Nu ne putem lăuda că ne cunoaştem pe sine dacă nu ne-am văzut la lucru. 
  
 Dacă stilul este arta de a stârni interesul, eticul este echilibrul interesului. Dacă stilul este arta de a plasa gândul, eticul este felul cum îl plasezi. Stilul este de a scoate în evidenţă, de a trasmite, de a spune totul de la autor semenilor săi în întregime. Însă, eticul este legea bunului simţ care cenzurează scoaterea în evidenţă a ceea ce doreşte să trasmită autorul. 
  
 Pentru mine metafora este o viziune, iar comparaţia un silogism. 
  
 Între frumos şi poetic există o diferenţiere. Frumosul rezistă mai ales în formă, în proporţii şi armonie, poeticul rezultă, îndeosebi, din ceea ce exprimă şi sugerează forma, mai curând din ceea ce ne arată. Frumosul se vede, poeticul se întrevede. Frumosul se aude, poeticul se ascultă. 
  
 Etimologic, se pare, că din limba latină vine cuvântul cultură. Rădăcina din care a derivat este verbul calere, ce înseamnă a cultiva anumite lucruri, cu înţelesul de a le îngriji, pentru a le ameliora calitatea sau a le creşte productivitatea. După mine, cred că vine de la credinţă, de la cult, de la ceremonialul impus de acesta. Cicero punea în discuţie cultura animi prin această expresie înţelegea efort educaţional cu efect în rodirea sufletului. 
  
 Inteligenţa este abilitatea de aţi folosi cunoştiinţele. Capacitatea omului de a rezolva prin gândire probleme noi. Coeficientul de inteligenţă se calculează: C.I. = V.M/V.F .100, din care V.M. - este vârsta mentală şi V.F - este vârsta fizică a copilului. 
  
 Pentru un idiot gradul de inteligenţă este între 0-22; pentru copii eminenţi gradul de inteligenţă este de 130 şi peste.  
  
* 
  
Am pus agenda deschisă cu faţa în jos pe mânerul fotoliului. Reflectam. Intrând în sufragerie Tina a luat farfurioarele golite. 
  
-Dragul meu, plec la piaţă. De acolo mă duc la Ionuţ să-i duc lapte pentru fetiţă. 
  
-Bine, iubito! 
  
-Mulţumesc doamna Tina pentru servirea ireproşabilă. Nu trebuia să vă deranjaţi... 
  
-Nu este nici-un deranj. Nu des ne calcă pargul casei cel mai bun prieten la soţului meu. 
  
-Pa! Am plecat! 
  
-Pa! Puşica... 
  
-Încă odată vă mulţumesc pentru ospitalitatate. 
  
Ieşind Tina a lăsat un parfum fin de liliac care mi-a amintit de sfârşitul romanului „Insula viscolului”. 
  
-Constantine, mă gândesc ca în cele zece zile care le stai în oraşul nostru, fiecare să citim ce am scris în perioada de când nu ne-am mai văzut. Ce zici? 
  
-Foarte bine. Îţi voi reciti „Insula viscolului”. 
  
-Acest roman face parte din trilogia cu acelaşi nume. 
  
-„Chipul din oglindă”, bănuiesc că este primul. L-am citit. Care este al treilea volum? 
  
-„Orbul din Muzeul Satului”! 
  
-Interesant titlu! 
  
-Are o simbolistică. Orbul este poporul român care votează de parcă ar fi legat la ochi. Iar Muzeul Satului este ţara. Unde... în satele noastre se trăieşte ca în evul mediu! 
  
-Vorba lui Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat”. Nu este o laudă că acest dicton proslăveşte arhaicul localităţilor noastre rurare. 
  
-Ce zici, Constantine! Vrei ca în aceste zece zile cât stai în oraşul nostru să vii la noi, să facem lectură din ce am scris în perioada de treizeci de ani de când nu ne-am văzut? 
  
-De acord! Dar din păcate eu nu am adus cărţile. 
  
-Nu-i nimic. Am aceste agende şi voi citi din articolele lipite aici. Şi apoi... discutăm. 
  
-Bine! Eu citesc din trilogie. 
  
-Eu ... am găsit un articol interesent, semnat de tine în revista ...  
  
Se cunoaşte faptul că esenţa istoriei, spunea Gertrude Himmelfarb, constă în consemnarea marilor evenimente ale vieţii publice şi a influenţei lor asupra oamenilor de rând, dar şi, adaug eu, eroul din tabăra adversă este perceput criminal pentru cealaltă parte. Tot în acest context mai există o zicală românească care spune că nimeni nu este profet în satul lui. Toate aceste idei converg spre ceea ce spunea Ducele de Conde, contemporan al Regelui Louis XIV că: „Nici un om nu este un erou în ochii valetului său”, fapt ce l-a făcut pe Hegel să-i amplifice sensul: „Nici un om nu este un erou în ochii valetului său, nu deoarece primul nu este un erou, ci deoarece celălalt este valetul!”. Hegel în „Fenomenologia minţii” subliniază faptul că eroii sunt „indivizii universal-istorici”, considerându-i ca fiind instrumente decisive ale evoluţiei istorice. Din păcate, trebuie să aduc o mică rectificare le ce scria Hegel, eroii sunt instrumente decisive în evoluţia părţii din care fac parte şi sunt percepuţi de adversari ca instrumente involutive. Decebal, eroul nostru legendar, a fost pentru romani un duşman care, printre altele, a fost o frână în civilizarea barbarilor din Dacia. 
  
Eroilor, pe care îi proslăvim şi unii au ajuns chiar sfinţi în Calendarul ortodox, nu putem să le acordăm imunitate în privinţa capacităţii de comportament imoral. Unii dintre ei au călcat în picioare „multe flori inocente”, cum scria Hegel, au zdrobit multe lucruri în drumul lor, pentru a-şi ajunge ţelul. Să nu uităm grozăviile făcute de Ştefan cel Mare, care alături de luptele sale antiotomane (Vaslui, Podul Înalt, Valea Albă, Războieni, etc), a tăiat capete nevinovate după un judeţ superficial şi hotărâri luate la mânie. Pentru noi, domnitorul Moldovei anilor 1470 este un erou naţional, dar pentru ungurii care stăpâneau cetatea Chilia cucerită de Ştefan la 23-25 ianuarie 1465 este un criminal care a tăiat multe capete. La fel a fost socotit şi de locuitorii oraşului Baia care, în urma focului pus de Ştefan şi oastea sa, au pierit în incendiu odată cu casele lor. Există un proverb românesc: „Scopul scuză mijloacele”. Scopul lui Ştefan cel Mare era independenţa Moldovei şi suzeranitatea ei. 
  
În aceaşi situaţie a fost Vlad Ţepeş, dar şi Avram Iancu care deşi stăruia pentru împăcarea dintre revoluţionarii români şi cei maghiari a luptat, totuşi împotriva trupelor revoluţionare maghiare. Dacă pentru românii din Transilvania el a fost un luptător revoluţionar democrat, pentru nobilii maghiari şi chiar printre revoluţionarii maghiari a fost considerat un trădător şi chiar criminal. Lenin, Stalin, Ana Pauker, Dej, Luca, Chişinevski, Ceauşescu şi majoritatea liderilor comunişti au fost criminali în adevăratul sens al cuvântului, dar în timpul vieţii au fost consideraţi eroi datorită politicii de inversare a valorilor. 
  
Despre eroi Hegel spunea că ei sunt vulnerabili la năpastele care se abat asupra lor. Ei mor în tinereţe, ca Alexandru Machedon, Avram Iancu, sau sunt ucişi, ca Cezar, Tudor Vladimirescu, ca Lăpuşneanu, Codreanu, etc. Se pare că acest tip de erou, individual universal-istoric, aparţine trecutului. Ei apar, în condiţiile statului modern şi al Uniunii Europene, în condiţii necivilizate. Aceştia sunt consideraţi terorişti. Situaţia aceasta o întâlnim în Anglia, în Palestina, dar şi în Spania. Luptătorii basci sunt eroi pentru o parte din populaţia Ţării Bascilor, dar criminali pentru restul Europei unite şi civilizate. Aceştia sunt antieroi care posedă un oarecare atribut vag care ţine de eroism. Ei sunt, cel puţin, individualităţi anonime apărute din masa de oameni obişnuiţi. Astăzi, termenul de om obişnuit poate fi un termen contestabil - termenii corecţi în sens strict politic sunt poporul de rând şi masele anonime. Se observă, în contextual europenizării şi al fenomenului globalizării, că aceşti oameni de rând, anonimi ameninţă să disloce nu numai indivizi universali ca Napoleon, să zicem, ci toate figurile elitiste, termen care în conotaţia sa actuală, include regi, preşedinţi, aristocraţi, cât şi lideri ai clasei muncitoare - toţi cei care se desprind de masele anonime pur şi simplu datorită faptului că nu sunt anonimi, că posedă identităţi pregnante, care pot fi lesne recunoscute ca aparţinând numai fiecăruia dintre ei. Se observă că nu numai figurile de elită sunt înfierate, ci şi temele elitiste-marile evenimente ale istoriei în care eroii joacă în mod necesar roluri proeminente, şi faptele şi ideile şi cărţile geniale (vezi situaţia lui Eminescu). Istoria văzută de sus este înlocuită treptat de istoria văzută de jos, o istorie a oamenilor obişnuiţi angrenaţi în activităţi cotidiene. În locul eroilor neamurilor apar neamurile pe post de fapte eroice.  
  
Tratarea cu suspiciune a istoriei elitiste duce la excluderea unor figuri, evenimente şi idei de seamă care au determinat de facto cursul istoriei, pentru a nu leza spiritul şi mândria naţională a celeilalte părţi, azi inclusă în Uniunea Europeană. În lipsa voinţei, în lipsa indivizilor, eroii lipsesc şi ei, dar lipsesc totodată şi răufăcătorii. După ce am trăit afirmarea libertăţii în decembrie 1989, mi-am dat seama că în evenimente adevărat mari nu lipsesc nici eroii, nici răufăcătorii, nici criminalii, nici valeţii şi nici profeţi. În lipsa libertăţii şi a voinţei, virtutea, eroismul şi viciul nu pot exista. Iar în lipsa virtuţii şi a viciului, nu poate fi vorba de eroii din oglinda răufăcătorilor din tabăra adversă. Nu poate exista decât poporul de rând care nu recunoaşte eroi şi răufăcători - doar marile evenimente istorice. 
  
În concluzie, istoricii trebuie să accepte ideea că măreţia, geniul, eroii, unicitatea există cu adevărat, că este de dorit ca oamenii să preţuiască aceste calităţi şi să şi le dorească, iar naţiunile să respecte valorile istoriei popoarelor chiar dacă, uneori, le-a fost potrivnice. Să accepte că există adevăruri care nu ţin seamă de deosebirile dintre rase, clase, sexe, şi că toţi oamenii pot cunoaşte aceste adevăruri şi pot fi edificaţi de ele. 
  
* 
  
-Repede a trecut timpul! S-a întunecat ... -Acum observ şi eu. Ne-am luat cu cititul şi timpul s-a derulat de pe mosorul vremii croşetând cămaşa nopţii. 
  
-Nu se dezminte poetul din tine.  
  
Între timp Constantin s-a ridicat de pe fotoliu şi a ieşit în holul apartamentului. Pentru o clipă i-am văzut imaginea lui în oglindă. Semăna cu mine. Brunet cu părul tuns şi înalt cum îl ştiam. Doar ridurile de la coada ochilor îi trăda vârsta. 
  
L-am condus până jos la intrarea în scara blocului. Ne-am urat o seară bună şi a luat-o încet spre staţia de tranvai. Să-l ducă la hotel. L-am privit din spate, avea acelaş mers de raţă ca mine şi cum se depărta de repede parcă urca spre cer proiectat pe norii cenuşii anunţând o ploaie târzie de toamnă. 
  
Cum am intrat în casă a sunat telefonul. Era Tina. 
  
-Da! Bine, te aştept.Da, da, a plecat. Vine mâine după amiază, după ce ţine prelegerea la Universitate. 
  
M-am aşezat la calculator şi am început să scriu la acest roman. Tic-tacul ceasului din hol marca fiecare secundă interferând cu vibraţiile taxtaturii. Prin minte îmi treceau zeci de întâmplări prin care am trecut. Altele văzute în meseria mea de profesor, funcţionar şi apoi de ziarist. Pe scară se aude cum se deschide uşa vecinei. Venea de la servici. Se vede treaba că în săptămâna aceasta lucrează în tura a doua la spital. Este asistentă. Ne povestea într-o seară ce greutăţi întâmpină personalul medical din reţeaua sanitară. Lipsa acută de medicamente, dar şi şpaga pe care o primesc medicii, surorile şi chiar infirmierele. Acestea din urmă, ne spunea vecina, nu schimbă lenjeria până nu-i bagi în buzunarul halatului ceva bani. 
  
-Nu am bani, domnule doctor! Nu am de unde! 
  
-Atunci nu te operez! Hai... marş de-aci. Am treabă. Când te răzgândeşti să mă cauţi. 
  
Şi omul a plecat umilit. Gândea: „Am fost şi eu cineva la viaţa mea. Am construit hidrocentrale ca inginer hidrotehnist. Acolo la Lotru mi-a murit fiul şi soţia, pe şantier, într-un accident de muncă. Se urcaseră pe schelă să vadă dacă se respectă proiectul barajului de arocamente. Ghinionul lor a fost că s-a prăbuşit schela cu ei. Au căzut în hăul prăpastiei de la înălţimea de 60 de metri împreună cu alţi patru de la proiectare”. 
  
Sună interfonul. E Tina! Mă scol de la calculator... Apăs pe buton să-i deschid uşa de la intrarea în scara blocului. Îi aud paşi cum urcă la etajul unu. Paşi mărunţi şi repezi. Îi deschid uşa. 
  
-Bună, Florine! 
  
-Bine ai venit! Ce fac nepoatele? 
  
-Stai să-mi dau jos haina şi să mă fac comodă. Apoi am să-ţi povestesc totul... 
  
Tina se îndreptă cu haina de culoarea cafelei cu lapte şi o agăţă în cuierul de pe holul cel mic. Se aşeză pe fotoliu şi îşi scoase pantofii. 
  
-Uf ... sunt noi şi mă cam strâng. 
  
-Ar trebui să-i punem pe calapod. Dă-mi-i încoa! 
  
Am luat din raftul de lângă baie calapoadele de lemn de mărimea... piciorului soţiei şi le-am forţat să intre în pantofi. Între timp Tina îşi mişca degetele picioarele ca o descătuşare. 
  
-Hai, spune ce făceau copiii şi nepoatele? -Dana era la cumpărături în cărucior cu Anastasia, Catinca îşi făcea lecţia la germană iar Ionuţ venise de la redacţie şi scria la calculator editorialul pentru ziarul de mâine. 
  
-Bine că sunt sănătoşi cu toţii. 
  
-Le-am dus câteva banana şi două kilograme de mere. Nu uita să-ţi iei medicamentele, între timp aranjez masa de seară. 
  
După ce am mâncat câte o farfurie de rădăcinoase date pe răzătoare ne-am retras fiecare în camera lui. Înainte de a adormi m-am tot gândit la Constantin şi la romanul la care lucrez. Somnul m-a cuprins pe nesimţite, aşa, ca după o baie de aburi. 
  
Din prima zi l-am întâlnit pe Mihai plimbându-se singur prin Câmpiile Elizee din dreapta tatălui Ceresc. Totul era alb, copacii, iarba, râul ce străbătea peisajul, până şi stelele ce le vedeam deasupra emanau o lumină alb-argintie. Nu m-a văzut. Eram în spatele lui şi-l priveam. Făcea un pas el, făceam şi eu unul. La un moment dat l-am auzit recitând o poezie, după cât îmi aduc aminte scrisă în anul 1880, intitulată „Răsai asupra mea ... ”: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”... a încheiat recitarea Poetul. 
  
- Mihai! Am auzit un glas de femeie ce venea de mai Sus. Ţi-am dat tinereţea veşnică, ţi-am dat credinţa, deşi o parte destul de însemnată o aveai. Am constatat citindu-ţi articolele publicate în ziarul Timpul. În ele apărai Biserica strămoşilor tăi. 
  
-Prea Sfântă Maria şi aici simt că nu mi-am făcut datoria deplină faţă de credinţa mea creştină: „Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Din inima-mi- adânc noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară”. 
  
-Pentru un pământean Eminescule, ai făcut destul. Te-ai mântuit prin suferinţă. Ba, un poet pe nume Constantin, care acum se află în spatele tău, a propus Bisericii Ortodoxe Române să te canonizeze. Ţie, nu-ţi mai trebuie acest rang pământean, atâta timp când Dumnezeu te-au uns Serafim pentru a fi înger păzitor pentru literatura ţări tale. Înainte de ai răspunde Fecioarei Maria, Mihai a întors capul spre mine. I-am văzut pe seninătatea feţei un zâmbet aproape imperceptibil. 
  
-Prea Sfântă Biserica noastră străbună a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba română şi naţionalitatea... 
  
Am recunoscut în aceste fraze un pasaj din articolul „Cu timpul au început a se recunoaşte...” publicat în „Curierul de Iaşi” din iunie 1877. Pe care l-am citit şi comentat eu şi prietenul Eminescu pe o bancă în Copou. Ce vremuri...! 
  
-Serafim Mihai, datorită literaturii scrisă de dumneata, folosind limba literară modernă la timpul acela de ieri, raportat la infinitatea timpului şi al veşniciei noastre, Biserica neamului tău a putut să folosească o limbă românească curată. 
  
-Aveţi dreptate Prea Sfântă Maria, am zis eu. 
  
-Da! Şi glasul acela de cristal, cald şi împăciuitor a tăcut. 
  
Mihai s-a întors spre mine şi mi-a întins aripa sa de înger pe care i-am mângâiat-o cu mâna mea de nou venit.  
  
-Mihai, nu ştiu dacă ai aflat că am propus Biserici Ortodoxe Române să fii canonizat Sfânt. 
  
-Aici se află toate ştirile de pe Pământ. Pe mine propunerea ta mă lasă Nemuritor şi rece. 
  
-Am dorit să te apăr prin sfinţire de răutăţile oamenilor. Te împroşcă cu noroi. 
  
-Ştiu, dragă Constantine, mai discutam acest lucru... Îţi mai aduci aminte în redacţia „Timpul” din Bucureşti? Îţi spuneam atunci că acei oameni „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece...” 
  
-Da, da...! l-am întrerupt. Hai să privim spre Pământ, spre petecul acela mic al ţărişoarei noastre... 
  
-Nu mai sunt ale noastre. Infinitul şi veşnicia sunt ale noastre. 
  
Apoi Mihai a dat la o parte o perdea ţesută din ioni încărcaţi cu energia infinitului şi în faţa privirilor noastre s-a arătat, în toată splendoarea lui albastră, Pământul. A mai dat la o parte încă o perdea ţesută din acelaş material şi ne-a apărut ţărişoara noastră cu toată istoria ei. A mai dat la o parte încă o perdea şi a apărut Prezentul. 
  
-„Eminescu este cadavrul din debara”, l-am auzit pe unul Patapievici. „A fost un beţiv” spunea un terchea-berchea, numit Ianus... „Avea haine murdare” spunea una Raluca Ion, iar poetaşul Dinescu, în zeflemea zicea în redacţia „Adevărului”: „Am şi eu speranţe că voi călca pe urmele mai tînărului meu coleg, mai tânăr cu 100 de ani, şi că urmaşii Patriarhului mă vor blagoslovi cu titlul de sfânt”. 
  
Vorbele acestea au căzut ca un trăznet peste noi. Albul din jur parcă căpătase culoarea cenuşie. 
  
-Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac! am auzit vocea Sfintei Marii venind de undeva de un Sus inaccesibil nici îngerilor. 
  
Când m-am trezit era dimineaţă şi la „Radio Actualităţi” un grup de studenţi teologi cânta „Tatăl nostru” pe muzica prietenului lui Eminescu, Ciprian Porumbescu. Soarele strălucea prin fereastră. Începeam o nouă zi. „Ce vis ciudat visasem!” 
  
Al.Florin ŢENE 
  
URMEAZĂ 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Geamănul din oglindă, roman, Prima zi / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 315, Anul I, 11 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!