Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 319 din 15 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Geamănul din oglindă, roman, A şasea zi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ, roman de Al.Florin ŢENE 
  
A şasea zi: 
  
„Orice iad incepe prin a uita” 
  
(Să nu ucizi) 
  
Cand dimineaţa bătea cu degetele de lumină in 
  
fereastră Constantin se trezi. Somnul odihnitor ii 
  
limpezii gandurile. Ideile expozeului pregătit se 
  
aşezară in ordinea cronologică pe ca1re o dorea. Vroia 
  
să fie explicit, coerent şi pe inţelesul studenţilor. Dorea 
  
să transmită auditoriului chitesenţa mesajului, că: 
  
Inteligenţii joacă roluri faţă de laţii; proştii joacă roluri 
  
faţă de ei inşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se 
  
inşele singuri. Imbrăcandu-se se gandi la ce zicea 
  
Lovinescu: „O lucrare de artă trăieşte prin ea; fiind 
  
frumoasă, ea şi-a indeplinit menirea şi nu are nevoie 
  
de recunoaşterea nimănui”. Inchizand camera 
  
căminului din Parcul Babeş cobora scările ne mai 
  
aşteptand să vină liftul care la acea oră mai tot timpul 
  
era ocupat. „Am să incep expunerea”, gandi, cu 
  
această frază: „literatura este, inainte de toate, semnul 
  
puterii omului asupra haosului şi al morţii”. Aerul curat 
  
şi ozonat al dimineţii il invioră. Ajuns in staţie se pierdu 
  
in mulţimea ce aştepta tranvaiul. Ne-am sculat dis-dedimineaţă 
  
şi impreună cu Tina ne-am aşezat la masă. 
  
Am mancat cate o cană cu lapte amestecat cu cereale. 
  
Privind la televizor am aflat ultimile veşti 
  
guvernamentale. 
  
-De două decenii, Tina dragă, ăştia nu se mai 
  
opresc din certuri. Clasa noastră politică nu a inţeles 
  
că duşmanul nu este in afara ţării noastre, este la noi, 
  
este in noi. In mentalitatea guvernaţilor, exponenţii 
  
vechiului regim comunist. E bine să gonim, aşadar, noi 
  
inşine, duşmanii noştri, indoiala ucigaşă şi, mai ales, 
  
această convingere absurdă că individual ar putea fi 
  
salvat in clipa in care colectivul ar fi ameninţat cu 
  
pieirea. 
  
-Ai dreptate! Nu a inţeles că unirea in scopul 
  
binelui neamului nu reuşeşte niciodată cand se face 
  
impotriva cuiva; ea triumfă intotdeauna cand se face 
  
pentru ceva. 
  
-Aşa este! Dacă prin anii '90 trecerea la 
  
democraţie părea uşoară, acest fenomne devine acum 
  
tot mai greu. Ceea ce este incă uşor astăzi, va deveni 
  
maine imposibil. 
  
-Din situaţia aceasta cred că numai regalitatea 
  
ne v-a mai scoate. 
  
-Poate...! Eu mă duc să lucrez. Mai am mult de 
  
scris la roman. Abia la jumătate am ajuns. 
  
-Eu răman să gătesc. 
  
M-am retras in camera destinată biroului. M-am 
  
aşezat la calculator şi... naraţiunea incepu să se 
  
aştearnă pe ecranul monitorului. 
  
„-Şi cum iţi spuneam, dragă Aura, familia Mihăescu a 
  
suferit foarte mult. Le-a luat casa in care s-a instalat 
  
Intreprinderea Raională Vinalcool, iar cărţile scriitorului 
  
au fost interzise. Fata cea mare s-a descurcat, cum sa 
  
descurcat, la Bucureşti, cu sprijinul poetului N. 
  
Crevedia, rudă de familie. Fata cea mică a rămas aici, 
  
alături de mamă, suferind rigorile aberante ale 
  
regimului. In toamna lui 1959, cand am infiinţat 
  
cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură am dorit 
  
să-i dau numele Gib I. Mihăescu. Insă cei de la 
  
Raionul de Partid nu au vrut. Aşa că i-am dat numele 
  
de „Orizont”. 
  
Mergand pe strada, fostă 1 Mai, pe acelaş trotuar, 
  
ieşind dintr-o curte, se intalniră cu Mircea, un coleg de 
  
şcoală de pe vremuri. Se imbrăţişară. Parcă devenise 
  
mai mic. 
  
-Ce mă bucur că te-am intanit! Ce mai ştii despre 
  
colegii noştri? se revărsară intrebările lui Constantin, 
  
precum o rafală de mitralieră. 
  
-Mai uşor! Tot aşa de ... repezit ai rămasă Costică!? 
  
-Mai ... ! A contribuit şi meseria de ... reporter practicată 
  
in tinereţe. Dar de ce să stăm in stradă? Să mergem la 
  
o cofetărie. 
  
-Bine zici! 
  
Se intoarseră. După caţiva zeci de metri intrară pe 
  
bulevardul principal al oraşului. Intrară intr-o cofetărie 
  
care pe vremea tinereţii lor nu exista. Mirosul imbietor 
  
de cafea pusese stăpanire pe incăperea mobilată 
  
modern şi tapiţată cu materiale ce imitau mahonul şi 
  
pielea de căprioară. Mircea a comandat două cafele 
  
iar Aura şi-a ales o „Baclava”. 
  
-Pentru prima dată, o astfel de prăjitură turcească, am 
  
mancat la mama ta Constantine. 
  
-Odată cand am venit la tine, doamna Ene m-a servit 
  
şi pe mine. Alături cu un pahar cu sifon. 
  
-Era vremea cand ne pregăteam pentru examenul de 
  
maturitate. 
  
-Timp in care, tu cu Liviu, scriaţi un roman ştiinţificofantastic. 
  
-Da, da! Printre picături cand ne plictiseam de invăţat 
  
scriam la el. Il intitulasem „Naufragiaţi in cosmos”. 
  
-Ce-o mai face Liviu? 
  
-Zilele trecute am fost la Baia Mare! spuse Aura. Am 
  
lansat un dicţionar de personalităţi la biblioteca 
  
judeţeană. La manifestare ...  
  
-A venit şi Liviu, continuă Constantin. S-a pensionat. O 
  
viaţă intreagă a fost director la Centrul de Calcul. 
  
-Ne spunea că s-a mutat la ţară in casa socrilor, care 
  
erau destul de avuţi. Au făcut avere cu stupii ce ii 
  
aveau. Tot „albinele”, prin 1980, le-a construit o vilă in 
  
municipiu. 
  
-S-a descurcat ... „săracul” Liviu! 
  
-Ce mai şti de Gabi, de Radu...? 
  
-Gabi a lucrat o perioadă ca inginer contructor in 
  
Germania, căsătorit fiind, după cum ştii, cu fata unui 
  
avocat de aici. Iar Radu e c-am bolnav. L-a măcinat 
  
responsabilitatea pe care a avut-o ca prim-ministru pe 
  
timpul Convenţiei. 
  
-Eee ... cum trece timpul! Am imbătranit şi noi! 
  
-A trecut ... şi nu ştiu dacă am gustat din fericire ...  
  
-Dragă Mircea, iţi răspund cu ce zicea Blaga: „Dacă 
  
vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ţi orice ca ţintă, 
  
numai un singur lucru nu: fericirea!”. 
  
-Interesant! 
  
-Iţi mai aduci aminte de intamplările macabre pe care 
  
le-am trăit? Cu lovirea lui Piţi-cartoforul, cu moartea lui 
  
Cărăuşanu şi a lui Potop?” 
  
* 
  
M-am oprit din scris. Gandul imi fugea către o 
  
intamplare petrecută in oraşul natal. „O să scriu 
  
despre asta. A fost o perioadă ce a inspăimantat pe 
  
toată lumea”. Rămas in faţa calculatorului, prin minte 
  
mi se derula, precum secvenţele unui film, imagini ale 
  
intamplărilor de atunci ...  
  
* 
  
„Piţi jucase poker pană pe la ora trei dimineaţa cu 
  
Roşagă, secretarul P.C.R. pe oraş, cu Niţă avocatul şi 
  
cu Balotă directorul. Caştigase o sumă frumoasă de 
  
bani. Se intorcea acasă. Plouase şi asfaltul plin de 
  
gropi umplute cu apă il făcea să le ocolească cu 
  
prudenţă. Pe drum se gandea la ameninţările lu 
  
Roşagă. „Ce-o să-mi facă!? Imi ia caii de la bicicleta... 
  
pe care n-o am”. Incepuse din nou să picure. Grăbi 
  
pasul. Din stanga auzi un foşnet. Şi atat. 
  
Dimineaţa tot oraşul vorbea de această intamplare. 
  
Internat in spital Piţi nu-şi mai aducea aminte de nimic. 
  
Doar avocatul Niţă a spus pe la prieteni că in seara 
  
aceea a jucat poker pe bani mulţi in biroul 
  
preşedintelul Coperativei Meşteşugăreşti impreună cu 
  
Roşagă... care a plecat imediat după Piţi, şi cu Balotă 
  
care a rămas să mai fumeze un „Aviator”. Doctorii au 
  
bănuit că a fost lovit in cap cu un saculeţ umplut cu 
  
nisip. Miliţia s-a făcut doar că cercetează cazul ... Insă 
  
despre această intamplare se discuta peste tot, la 
  
piaţă gospodinele, salariaţii in instituţii, mai tot oraşul 
  
işi dădea cu presupusul. 
  
* 
  
-Imi aduc aminte! Vremuri nesigure... 
  
-Mircea, dragă, Cărăuşanu a fost aruncat de la etaj pe 
  
scările clădirii de langă Cinematograful „Dacia”. 
  
-Se intorcea de la jocul de poker. A fost urmărit, impins 
  
peste balustradă, i-a luat banii şi... 
  
-Aproape toţi care caştigau işi găseau moartea in felul 
  
acesta. Acelaşi lucru s-a intamplat cu Potop care a 
  
fost şi el aruncat de la etaj. 
  
-Constantine, hai să nu mai discutăm despre astfel de 
  
cazuri macabre, interveni Aura. 
  
-Ai drepate! Insă inchei discuţia cu o concluzie. Care? 
  
-Lasă pe mine s-o spun! sări Mircea. Cred că la 
  
acelaşi lucru ne gandim amandoi. 
  
-Spune! 
  
-Imediat după revoluţia din '89, secretarul de partid pe 
  
oraş Roşagă a cumpărat fabrica de cauciuc. Fără 
  
niciun imprumut de la bancă. De unde avea ataţia 
  
bani? 
  
-Acest fapt doream să-l spun şi eu. Dar mai e ceva! Un 
  
coleg de liceu, mai mare cu doi ani decat noi, doctorul 
  
Uţei, fost director la Spitalul Lăţeşti, a fost aruncat intro 
  
iarnă in... fantana spitalului. Şi de data sta, nimeni nu 
  
a văzut nimic... 
  
-Ştiu eu mai multe despre acest caz! Roşagă 
  
deschisese o secţie a fabricii in această comună, fiind 
  
văzut in nenumărate zile in compania doctorului. 
  
Acesta fiind neinsurat, a putut de-alungul carierei sale 
  
de peste patruzeci de ani să strangă o sumă frumuşică 
  
de bani. Se presupune, fiindcă nici acest caz poliţia nu 
  
l-a rezolvat, că activistul de partid a imprumutat bani 
  
de la doctor şi venind scadenţam adică data inapoierii 
  
datoriei, acesta a recurs la soluţia... pe care o ştim cu 
  
toţii. 
  
-Gata! interveni din nou Aura, după ce inghiţi şi ultima 
  
inghiţitură de baclava. 
  
-Dar, să-ţi spun un secret Constantine! Ceva ce numai 
  
caţiva din foşti noştri colegi il ştiu! 
  
-Da? se miră Constantin. 
  
-Nu ştiu ce avea profesoara de geografie şi cea de 
  
matematică cu tine de te ţineau numai in...şah! Cu 
  
toate că tu răspundeai bine la lecţii, dar note mari nu 
  
primeai. Pe cand noi, eu, iţi spun sincer, Biţă, Gabi şi 
  
Popescu nu invăţam mai nimic, insă luam note mari. 
  
Te-ai gandit vreodată de ce? 
  
-Nu! 
  
-Iţi spun eu! N-o să-ţi vină să crezi... dar, iţi 
  
spun adevărul gol goluţ. 
  
-Hai, spune odată! il indemnă Constantin nerăbdător.” 
  
* 
  
M-am opri din scris. Prin minte imi alergau, 
  
precum iepurii sălbatici speriaţi de vanător, tot felul de 
  
amintiri. Mi-a adus aminte de intamplările povestite 
  
odată de Popescu. M-am lăsăt in voia lor... 
  
* 
  
„Se apropia miezul nopţii. Biţă, Popescu, Mircea şi 
  
Gabi se intorceau de la film. Cele cateva becuri cu 
  
neon de pe strada principală erau singurele care 
  
spărgeau liniştea cu bazaitul lor. 
  
-Măi fraţilor, filmele astea cu soldatul sovietic mereu 
  
victorios mă c-am inervează! 
  
-Lasă Gabi, sunt frumoase şi ele, interveni Popescu. 
  
Să fim bucuroşi că nu ne-a văzut directorul. Alfel 
  
maine am fi fost scoşi in careu şi eliminaţi pe trei zile. 
  
-In fiecare seară se duce in control. Ii pedepseşte mai 
  
ales pe cei ca noi... care trebuie să ne pregătim pentru 
  
examenul de maturitate. 
  
-Haideţi pe la mine, suntem pe-aproape. Bem un 
  
pahar de vin din via profesoarei de matematică. 
  
-E trecut de miezul nopţii, se aude acceleratul de 
  
Bucureşti. 
  
Ajunşi pe strada spitalului, botezată mai nou 
  
Bagdazar, intrară in curte, tiptil, tiptil. 
  
-Să nu facem gălăgie să nu ne audă domnişoara 
  
Mariana! Popescu răsuci cheia in uşa de la intrare şi 
  
pătrunseră in holul mare al casei. Lumina neonului din 
  
stradă albăstrea aerul incăperii. 
  
-Incet fraţilor că văd uşa intredeschisă unde doarme 
  
profa. 
  
Intrară in camera lui Popescu, inchiseră uşa, şi 
  
aprinseră lumina. 
  
-Bine că nu e intrerupt curentul. Mai in fiecare noapte 
  
se opreşte. Am o lampă cu petrol şi cand vreau să 
  
citesc mai mult o aprind. 
  
-Unde zici că ai vinul? Mi-e sete! Interveni Gabi. 
  
-Imediat cobor in pivniţă. 
  
Popescu a luat canceul de sticlă de pe masă şi ieşi 
  
incet pe uşă. Din cand in cand se auzea scarţaitul 
  
podelei. Intre timp Biţă, care mai fusese pe acolo, 
  
scoase dintr-un dulăpior patru pahare de sticlă avand 
  
desenat pe ele cate un strugure. Intre timp a sosit şi 
  
Popescu cu borcanul plin ochi. 
  
-Repede ai venit! 
  
-Cu talvul se scoate repede din butoi. Cu o suflare se 
  
umple şi avand capacitatea canceului operaţiunea se 
  
termină imediat. 
  
Nerăbdător Gabi, „fetiţa mamei” cum era poreclit, el 
  
fiind băiat fin, turnă in pahare. 
  
-Noroc fraţilor! 
  
-Să avem succes la examene! 
  
Ciocniră paharele şi pe nerăsuflate le-au dat pe gat. 
  
-Bun vin! Zise Biţă, care turnă in pahare lichidul de 
  
culoarea rubinului. 
  
Gustară fiecare din vin şi discuţia despre presupusele 
  
subiecte de la examene se incinsă. 
  
-Cred că ne va da la romană pe Eminescu. 
  
-Posibil. Mai ales că anul acesta se implinesc o sută 
  
zece ani de la naştere. 
  
-Ne omoară cu aceaşi poveste din... „Impărat şi 
  
proletar”. 
  
-Au politizat prea mult acest poem. 
  
-Poate ne dă un subiect despre iubirea de ţară in 
  
poezia lui. 
  
-Ştiţi ce zicea Eminescu despre acest sentiment? 
  
intrebă Gabi. 
  
-Spune, dacă şti! 
  
-Iubirea de ţară, spunea poetul născut la Ipoteşti, e 
  
pururea şi pretutindenea iubirea trecutului. Şi mai 
  
spunea, continuă Gabi, patria vine de la cuvantul pater 
  
şi numai oamenii care ţin la instituţiile părinţilor lor, la 
  
petecul de pămant sfinţit de sangele părinţilor pot fi 
  
patrioţi. 
  
-Măi, colega!? Te-ai pregătit bine! Se miră Biţă. 
  
După ce terminară un canceu cu vin, Popescu se duse 
  
şi-l umplu din nou. 
  
-Venind cu borcanul m-am uitat in cameră la profa. 
  
Doarme descoperită...are nişte pulpe de...intri in 
  
boală. 
  
-E femeie bine! 
  
-Mai pune un pahar, să bem! Pe urmă mă duc şi eu să 
  
mă uit, zise Biţă. 
  
Can cel de al doilea canceu fu pe sfarşite, Biţă se 
  
strecură afară din cameră. Ceilalţi doi aşteptau. După 
  
cateva minute văzand că nu se intoarce, Popescu ieşi. 
  
Se intoarse repede inapoi cu sufletul la gură. 
  
-Ce este? Il intrebă Gabi. 
  
-Biţă e in pat la Mariana! I-o trage! Cu ce plăcere ii 
  
răspundea că-mi venea să mă duc şi eu... Pfh... ce 
  
bulane are... 
  
-Nu mai spune!? Ce curaj pe el! Măi, Popescule, stai 
  
cu o astfel de comoară şi tu... de lemn Tănase! 
  
-Nu am mai avut o femeie... 
  
-Haha... eşti virgin! Pentru chestia asta mai adu un 
  
canceu cu vin! 
  
Popescu ieşi cu borcanul gol. Gabi se aşeză pe 
  
marginea patului. I se făcuse pielea pe braţe ca cea de 
  
găină. După un timp auzi paşi in hol. „E Popescu”, 
  
gandi. Insă in pragul uşii apăru Biţă care işi prindea 
  
catarama de la cureaua pantalonilor. Gabi il privi 
  
intrebător. Biţă s-a lipit de tocul uşi zambind. Dă-te la o 
  
parte. Trebuie să vină Popescu cu vin. Chiar atunci 
  
Popescu inpinse cu piciorul uşa. Aducea intr-o mană 
  
canceul cu vin şi in cealaltă un castron de pămant ars, 
  
made in Horezu, plin cu fructe uscate, prune şi felii de 
  
mere. Le puse pe masă şi il privi intrebător pe Biţă 
  
care intre timp se aşeză pe un scaun. 
  
-Ce te uiţi aşa la mine!? I-am tras-o şi gata. E bună, 
  
rău de tot! I-am promis că mă intorc mai tarziu. 
  
-Şi te duci iar?! 
  
-De ce nu!? 
  
-Dar, noi nu mai mergem la şcoală maine? 
  
-Nu se inchide şcoala dacă lipsim noi. I-a mai pune un 
  
pahar, Popescule! 
  
După ce mai băură cate unul, Biţă făcu o propunere 
  
care ii surprinseră pe ceilalţi. 
  
-Gabi, du-te tu in locul meu. I-am promis că mă 
  
intorc... 
  
-Dacă vede că nu eşti tu!? 
  
-Nu se prinde! O incaleci, dar să nu vorbeşti. Ii dai ... un 
  
clei şi gata. 
  
-Nu a intrebat de Popescu!? 
  
-Ba, da! I-am spus că doarme. 
  
Gabi se dezbrăcă şi rămase doar in chiloţi. Mai bău un 
  
pahar de vin, să prindă curaj, şi ieşi din cameră. 
  
Ceilalţi rămaseră descusandu-l pe fericitul care a avuto 
  
pe profesoara lor de matematică. 
  
-Să ştiţi că e o brunetă focoasă. Merită să o iubim. 
  
Dar ... tot ce facem acum să nu afle nici musca in cer. 
  
Juraţi? 
  
-Jurăm! 
  
-Dacă păstrăm tăcerea poate reuşim să repetăm 
  
figura, măcar odată pe săptămană. Ce ziceţi? 
  
-De acord! Răspunseră. 
  
Aşteptarea se prelungea fapt ce ii nelinişti pe cei trei. 
  
-Acum te duci tu Mircea! zise Popescu sperand să mai 
  
amane ... Avea emoţii. 
  
-Bine! Numai să nu se prindă. 
  
După ce mai băură un pahar cu vin intră in cameră 
  
Gabi. 
  
-Ei, cum a fost? Intrebară ceilalţi nerăbdători. 
  
-E bună fraţilor! Bună de tot ... dar s-a prins că nu este 
  
Biţă. 
  
-Cum!? 
  
-Ştiţi ce mi-a zis, după ce am inceput să i-o dau? 
  
-Băi puştule, tu nu eşti Biţă! Ăla dădea mai rar. Tu 
  
coţăi des ... Şi a aprins veioza. S-a uitat la mine ... eu 
  
dădeam in continuare ... Aaa ... tu eşti Gabi Matache din 
  
a unşpea A? I-am răspuns că da. A stins lumina şi m-a 
  
intrebat caţi suntem. I-am spus că patru in total. Bine, 
  
mi-a răspuns. Să vină şi ceilalţi doi. Inclusiv blegul de 
  
Popescu ce-l am in chirie!” 
  
* 
  
Aceasta este povestea dragă Constantine. De aceea 
  
noi aveam note mari la matematică. In fiecare 
  
sambătă ne duceam la ea. 
  
-Bine, dar la geografie aproape tot voi luaţi notele cele 
  
mai mari. De ce? Fiindcă la orar nu eraţi grozavi... 
  
-Acolo este altă poveste. 
  
-Care!? 
  
-Colegul nostru Marin era nepotul profesoarei şi stătea 
  
in gazdă la ea, după cum şti. El umbla in caietul cu 
  
planificările lecţiilor şi afla subiectele de la 
  
extemporale şi teze pe care ni-le dădea. Noi scriam 
  
teza sau extemporalul de-acasă şi le predam 
  
profesoarei cand se sfarşa ora. In clasă ne făceam că 
  
scriem. De fapt scriam baliverne. Tot ce ne trecea prin 
  
cap. 
  
-Acum inţeleg... 
  
-Să mergem! Interveni Aura. Doresc să vizităm locul 
  
unde a fost casa părinţilor tăi Constantine. 
  
Ieşiră din cofetărie.” 
  
*** 
  
-Sună interfonul! Deschide tu, Florine! 
  
M-am ridicat de la calculator şi am apăsat pe 
  
butonul de langă uşă. Nu după mult timp apăru in prag 
  
Constantin. 
  
-Salut! 
  
-Bine ai venit! Să intrăm in sufragerie. 
  
Intre timp Constantin şi-a dat haina jos şi o 
  
aşeză in cuierul instalat pe holul ce lega camera mică 
  
cu biroul lui Florin. Dinspre bucătărie venea un miros 
  
imbietor. 
  
-Ce faci acolo, Tina? 
  
-Vă fac cateva clătite umplute cu dulceaţă de 
  
vişine! 
  
-Bine! 
  
-Nu trebuia să vă deranjaţi! Interveni şi 
  
Constantin. 
  
-Nu este niciun deranj! Este o plăcere! 
  
Aşezaţi fiecare pe fotoliile alese de acum şase 
  
zile, unde se aflau pe unul Agendele lui Constantin şi 
  
pe celelalt cărţile lui Florin. 
  
-Cum a fost astăzi la Universitate? 
  
-Le-am vorbit despre „Cultură şi democraţie”. A 
  
fost sala plină de studenţi. 
  
-Mă bucur că ai succes. 
  
-Să lăsăm asta ... mai bine să citim ce-am mai 
  
scris. 
  
-Bine zici! 
  
Constantin a luat cartea de poeme „Sonată 
  
pentru creşterea ierbi”, iar eu am inceput să răsfoiasc 
  
o Agendă. 
  
In incăpere se lăsă liniştea. Doar din cand in 
  
cand se auzeau strigătele copiilor ce se jucau in parcul 
  
de alături. Nu după mult timp intră Tina cu un platou 
  
plin cu clătite, pe care il aşeză pe o măsuţă de lemn 
  
sculptat, dar nu inainte de a fi intins o faţă de masă pe 
  
măsură, cusută cu aţă de borangic in culori pastelate. 
  
-Frumoasă faţă de masă. Cată muncă şi cată 
  
lumină a ochilor ţesută in ea. 
  
-Aşa este! Este cusută de mama, mama lui 
  
Florin. Săraca, Dumnezeu s-o odihnească, toată ziua 
  
cosea. Avem multe lucruri cusute de dansa. 
  
-Poate de aceea a făcut la ochi glaucoma, 
  
interveni Florin. 
  
-A fost oarbă 6 ani. A locuit cu noi. 
  
-Ştiu! Imi mai spunea Florin la telefon. 
  
-Vă rog să serviţi! Cat sunt calde ... Mă duc să 
  
aduc şi două pahare cu apă. De care doriţi? Plată, 
  
sifon sau minerală? 
  
-Mulţumesc! Plată să fie! 
  
Tina se indoarse cu o tavă cu două pahare. Le 
  
aşeză pe măsuţă, in timp ce Constnatin şi Florin 
  
savurau cate o clătită. 
  
-Pe mine vă rog să mă scuzaţi! Trebuie să mă 
  
duc la Catinca s-o iau de la şcoală şi apoi voi sta cu 
  
amandouă, şi cu Anastasia. 
  
-De ce trebuie să stai? 
  
-Păi ... Dana trebuie să meargă pană la şcoală 
  
unde este contabilă să definitiveze nişte acte. 
  
-Bine, mamă! Să nu uiţi ochelarii şi telemobilul. 
  
-Nu! 
  
-Mulţumesc pentru clătite! Sunt tare gustoase! 
  
Interveni Constantin. 
  
-Am plecat! 
  
Se auzi uşa de la intrare cum se inchide. Din 
  
cand in cand gălăgia făcută de copii ce se jucau in 
  
parcul de langă bloc mai tulbura liniştea ce se 
  
aşternuse in cameră. Am inceput să citească un eseu 
  
publicat in revista „Agora literară”, lipit la pagina care 
  
indica data de... 
  
28 iunie: 
  
„ Nietzsche intre răsăritul zeilor şi amurgul lor” 
  
Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche 
  
caută să redescopere „cărarea pierdută” către 
  
empireu. In lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol 
  
prin care să inţeleagă „sensul religios” ca un reazem 
  
supranatural. Reanodand firul din prima perioadă a 
  
creaţiei sale, in care zeii greci işi găsiseră loc in 
  
omagiile sale, Nietzsche consemnează in „Amurgul 
  
idolilor” dorinţa de intoarcere a lui Dionysos, aceasta 
  
constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un 
  
simbolism mai inalt decat acest simbolism grec, cel al 
  
cultului dionisian”. 
  
Filozoful abandonează armele revoltei sale contra 
  
zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie 
  
negativă” (cum scria Heidegger in „Nietzsche” Gunter 
  
Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), 
  
pentru gandirea nietzscheană, a insoţit tot timpul 
  
mersul gandirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 
  
1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” in 
  
„teologia pozitivă“, ce ne aduce in plin plan 
  
contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul 
  
zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. 
  
Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de 
  
tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate 
  
spirituală in afară de aceea a spiritului propriu, 
  
Nietzsche ridică statui in opera sa altor idoli noi. 
  
Karl Jaspers in lucrarea sa „Nietzsche. Einfuhrung in 
  
des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und 
  
Leipzing, 1936) preciza că trăsătura fundamentală a 
  
gandirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a indepărtat 
  
de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, 
  
in numele pasiunii pentru contradicţii şi 
  
antiteze,autorul „Naşterii tragediei” va căuta să-şi 
  
imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta 
  
„răsăritul zeilor”. 
  
Stefan Zweig vedea in fostul profesor de filologie 
  
clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al 
  
intorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. 
  
Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), 
  
pe motivul că acesta se complace, in jocul instabil al 
  
negaţiei şi afirmaţiei, dar şi in luxurianta proliferare de 
  
antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” 
  
explica evoluţia gandirii lui Nietzsche de la contestarea 
  
zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gandirii acestuia a fost 
  
sinuoasă, bogată in neaşteptate fiorduri, cu drumul 
  
segmentat de mai multe etape. 
  
Trăsătura etapelor lui Nietzsche a starnit dispute in 
  
randul comentatorilor săi. Karl Jaspers, in monografia 
  
dedicată lui Nietzsche, imparte evoluţia cugetării lui in 
  
trei perioade: 
  
• perioada increderii in cultură şi genii 
  
(pană la 1876) 
  
• perioada increderii pozitiviste in ştiinţă 
  
(pană la 1881) 
  
• perioada elaborării unei „noi” filosofii 
  
impregnate de viziunea profetică a filosofului 
  
(pană la sfarşitul lui 1888) 
  
Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi 
  
aforismelor proteice, gandirea lui Nietzsche, in esenţa 
  
şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent 
  
nebănuite de conformism, de blandă regrupare a 
  
motivaţiilor in jurul unor noi centre de autoritate după 
  
ce, cu obstinaţie, le contestase, rand pe rand, pe cele 
  
dinaintea sa. Acest joc al contrastelor işi face prezenţa 
  
printr-un ritm constant in opera sa. In prima perioadă a 
  
creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea 
  
şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”. 
  
Trecand de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte 
  
definitiv perspectiva credinţei in zei, ci doreşte să 
  
spulbere numai credinţa in anumiţi zei, cei cărora el lea 
  
declarat „război”. In „Amurgul zeilor”,după 
  
incantarea produsă de priveliştea idolilor dăramaţi, 
  
Nietzsche inserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, 
  
in care apelează la un zeu, străpvechiul Dionysos, 
  
chemandu-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa 
  
de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” in care 
  
„durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, 
  
Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner 
  
Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine in „Anticrist” că 
  
civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată intro 
  
perioadă indelungată de religia creştină şi in acest 
  
interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: 
  
„Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.” 
  
Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă 
  
reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. 
  
Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau 
  
pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, 
  
deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa 
  
mică, jalnic de mică, care se numeşte Pămant, merită 
  
poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un 
  
interes divin, o privire dumnezeiască” (F. Nietzsche, 
  
Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are in 
  
centrul ei un Dumnezeu investit cu acele trăsături pe 
  
care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le 
  
ia locul celor „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de 
  
scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau 
  
distrugerea, binele sau răul, sunt manifestări ale 
  
capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, in 
  
crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de 
  
prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate in el 
  
insuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu 
  
este altul decat Dionysos, zeul grec pa care in faza 
  
finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche il va opune 
  
divinităţii creştine, căruia ii va inchina stihuri: 
  
„Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful 
  
insuşi işi va semna scrisorile in anii de eclipsă mintală. 
  
Revolta lui contra miturilor pană cand a văzut o 
  
posibilă instaurare a unei mitologii noi, in care zeii nu 
  
se mai nasc pe inaltele olimpuri, ci pe postamentul 
  
propriei lui filosofii, imprumutand chiar aura biografiei 
  
lui spirituale. 
  
Aşa cum sugerează, fără modestie, in lucrarea sa 
  
„Ecce homo”, devorat de optica megalomană a 
  
ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea 
  
să se erijeze el insuşi in idol, in profet, care să 
  
vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, 
  
mai tarziu la noi, Mihai Beniuc ce se erija in toboşarul 
  
vremurilor noi. In „Amurgul idolilor”, scria despre sine: 
  
„Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o 
  
are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o 
  
ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi 
  
dascălul eternei reintoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, 
  
Band VII, p.14) In timp ce il demolează pe Socrate, 
  
acest despotic logician care destramă inţelepciunea 
  
instinctivă, uşe unică prin care filosofia greacă de 
  
pană la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, 
  
pedepsit de biciul silogismelor, ingheaţă sub veghea 
  
nemiloasă a raţiunii. „Dialectica optimistă” a lui 
  
Socrate distruge muzica tragediei. 
  
Combătandu-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, 
  
de la natură, omul posedă o fire demonică, 
  
predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit 
  
să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului 
  
tragic. Simbolul lui Prometeu, invingătorul zeilor, 
  
exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o 
  
justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei 
  
condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de 
  
ameliorare este fără rost şi care impune intotdeauna 
  
un tragic sacrificiu.” 
  
*** 
  
- Aprind lumina! Nu se mai vede! 
  
- Nu mai este nevoie ... trebuie să plec. Mai am 
  
de pregătit conferinţa de maine. Constantin se ridică 
  
din fotoliu punand cartea pe spătarul acestuia. La fel 
  
am făcut şi eu. După ce-şi luă haina din cuier se opri la 
  
uşă. 
  
-Maine am citesc cu glas tare poeziile din 
  
ultimul volum al tău. Facem o după amiază de poezie. 
  
-Cum doreşti! 
  
-La revedere! Pe maine! Ieşi din apartament şi 
  
sunetul paşilor lui se pierdură acoperiţi de zgomotul 
  
maşini care venise să ridice gunoiul. 
  
Al.Florin ŢENE 
  
Va urma 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Geamănul din oglindă, roman, A şasea zi / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 319, Anul I, 15 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!