Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 317 din 13 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Geamănul din oglindă-A treia zi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ, roman de Al.FLORIN ŢENE 
  
A treia zi:  
  
Substituirea 
  
(Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.) 
  
După un somn fără vise m-am trezit gândindu-mă tot la romanul pe care-l scriu. M-am bărbierit cu aparatul de unică folosinţă şi am chemat-o pe Tina să mă radă pe gât. 
  
-Bună dimineaţa, Florine! Cum ai dormit? 
  
-Bine. Chiar foarte bine! Dar tu? 
  
-M-am mai trezit, am avut picioarele neliniştite. Până la urmă am adormit. 
  
-Ce să-i faci iubită, să nu uităm vârsta pe care o avem. 
  
-Nu uit! Până una alta după ce termini în baie, să vii la masă. Avem câte o cană cu cereale cu iaurt. 
  
-Vin imediat. 
  
După ce am mâncat, Tina s-a dus la nepoţele, iar eu m-am aşezat la computer şi am început să scriu la roman. 
  
Aceasta, pe atunci era tânără. Unii spuneau că ar fi trăit cu Necşulescu. Dar cine ştie ... După ce Gospodăria de Partid s-a transformat şi a trecut de Guvern, Necşulescu s-a privatizat, cumpărând terenuri de la ţăranii din jurul Bucureştiului. Dar grosul l-a luat de la fosta lui întreprindere printr-o asociere frauduroasă între firma lui şi noua instituţie cu capital de stat.Văzând că acestuia îi merge aşa de bine, având două vile în Piperă şi o colecţie de autoturisme scumpe i-a venit ideea să profite şi ea. Cred, la sugestia soţului, ce-l chema Protopopescu Ion, zis Gheoroiu, căruia i-a povestit toată tărăşenia. 
  
-Bine, Nuţa dragă!  
  
-Nu-l lăsăm noi! Să nu ne creadă proşti. Voi aranja eu totul.  
  
-Trebuie să facem ceva. Adică în timpul celălalt el avea salariu mare, lua din instituţie tot ce-şi dorea inima. Chiar ... se bucura de toate bunătăţile mai mult de cât membrii Comitetului Central, şi decât familia Ceauşescu ... şi acum tot el să beneficieze ...  
  
-Lasă pe mine că aranjez eu!  
  
-Am încredere în tine Nelu! 
  
... Şi Gheoroiu s-a pus pe treabă. A rugat-o pe Nuţa să-I stabilească o întâlnire cu Necşulescu la biroul firmei acestuia. Într-o zi, înainte de prânz, Protopopescu s-a dus la Necşulescu, în urma telefonului dat de Nuţa, la biroul acestuia de pe Calea Floreasca. Nimeni nu ştie ce au discutat, dar cert este că peste câteva zile contul familiei Protopopescu a crescut cu o sumă ameţitoare. În ce condiţii s-a făcut acest împrumut şi modalităţile de restituire a banilor nu ştie nimeni. Nici noi. 
  
-Adică ... cum ... nici noi? Nu cumva eşti ofiţer sub acoperire!? Întrebă Dorel. 
  
-C-am aşa ceva... 
  
* 
  
Moş Marin şi vecinul Cârţu se scărpinară în cap cu mâna băgată sub pălăriile lor negre cumpărate din târg. 
  
-Interesant! Zise Dorel puţin conrariat. 
  
-Spune mai departe, Ilie tată! zise bătrânul Marin ridicând paharul şi ciocnind cu ceilalţi. 
  
-Să fie într-un ceas bun! Sorbind vinul până la fund, Ilie a început să povestească mai departe. 
  
* 
  
După acest împrumut, Necşulescu a simţit că este urmărit de un bărbat aflat într-un Ford de mâna a doua. Câteva zile la rând, până când ieşind pe terasă, să-şi fumeze trabucul, a auzit un zgomot sec şi în geamul de alături a observat orificiul făcut de un glonţ. În aceaşi secundă Fordul a demarat în trombă. Atât a apucat să observe. Avea aceaşi culoare. Culoarea oului de raţă. Cred că această situaţie l-a frământat mult. Nu a anunţat Poliţia. Mă gândesc că avea multe „bube în cap” de aceea a ascuns acest incident. Însă nici el nu a stat cu mâinile în sân.  
  
Ilie se opri puţin din povestit, mai sorbi ceva vin din cana de lut, a privit la cei de alături care ascultau cu atenţie şi începu din ostru povestească.  
  
* 
  
Martorii spun că l-au văzut pe Necşulescu prin diferite locuri frecventate de oamenii străzii. Chiar în preajma canalelor. Un apropiat al lui Necşulescu îmi spunea că cel găsit împuşcat pe câmpul de lângă Leordeni nu ar fi el. Însă criminaliştii au hotărât că este Necşulescu. Nu ştiu dacă au făcut analiza AND-ului. Dar, găsind asupra mortului cartea de indentitate, alte lucruri personale, hainele cu care era îmbrăcat, incluzând şi mărturia soţiei care a identificat cadavru, şi asemănarea izbitoare, s-a hotărât că acesta este Necşulescu. După doi ani soţia lui, Casandra, s-a dus undeva într-o insulă din Pacific. Se pare, cred eu, că acolo trăiesc în pace şi linişte familia întregită. Înainte de eveniment Necşulescu începuse să-şi transfere banii în conturi din Elveţia şi New York. Aceasta este povestea rudei voastre. Constantin Ene, ziaristul, a scris un reportaj amplu, pe mai multe numere, în săptămânalul „Flagrant”, editat de un concetăţean de-acestuia. 
  
-Dacă este aşa, mă bucur că trăieşte! În fiecare duminică şi de Sfintele sărbători aprind câte o lumânare pentru muierea mea şi rudele mele trecute la Domnu, numindu-l şi pe Necşulescu. După aceste zise, bătrânul Marin bău tot vinul din pahar până la fund.  
  
-A fost descoperit cel care a tras? 
  
-Nu! Dar eu bănuiesc că l-a împuşcat Gheoroiu, soţul Nuţei. Motivul? Să nu mai plătească datoria” Însă Necşulescu nu a căzut în plasă. A murit altul în locul lui. Era, bănuiesc, un om al străzii. Îmbrăcat, spălat şi dichisit. Învăţat să răspundă la numele de Protopopescu. În schimbul unei sume de bani. Ne bănuind ce-l aşteaptă. 
  
- Aproape aceeaşi întâmplare s-a petrecut în Lădeşti, pe vremea comunismului, spuse Dorel. Era un medic, pe nume Duţei, directorul spitalului de acolo, neînsurat. Avea mulţi bani şi împrumta pe colegi. Într-o dimineaţă a fost găsit înecat în fântână. Vinovatul nu a fost găsit. Însă se bănuia că l-a omorât un medic, coleg cu el, care îi era dator o sumă mare de bani. Nu după mult timp bănuitul şi-a ridicat o vilă deosebită. Cu ce bani se întrebau oamenii? 
  
* 
  
Trezit, parcă dintr-o altă lume paralelă, de soneria interfonului, Florin se sculă de la computer şi s-a dus la uşă. 
  
-Bine ai venit Constantine! Ce făceai? 
  
-Lucram la roman! 
  
-Să te faci comod şi hai în sufragerie. 
  
După ce şi-a pus geaca în cuier, intrară în cameră unde agendele şi romanele îi aşteptau aşezate pe spetezele fotoliilor. 
  
-Cum a mers la universitate? 
  
-Le-am ţinut o prelegere despre „Cultura şi democraţia la români“. 
  
-Cred că a fost interesant. -O anumită formă despre acest subiect am publicat-o. O găseşti lipită într-o agendă de acolo. 
  
-Chiar o caut. 
  
Se aşezară pe fotolii. Constantin luă romanul pe care-l citea de două zile, iar Florin a început să caute prin agende articolul despre care făcuseră vorbire. Îl găsi, până la urmă... 
  
1 Decembrie: 
  
Ziua Naţională a României  
  
Sunt la Alba Iulia împreună cu Aura. Lume multă. Manifestări culturale în Cetate... 
  
După această însemnare era lipit articolul. Florin începu să-l citească. 
  
-L-ai găsit? 
  
-Da! 
  
-E lipit pe pagina de 1 decembrie. Scrii acolo că ai fost la Alba Iulia. 
  
-Da! 
  
-Citesc că era în 2000. 
  
-Da! Aşa cred ...  
  
-Atunci eram şi noi pe acolo. 
  
-Chiar!? 
  
-Ce bine era dacă ne întâlneam! 
  
-În atâta lume numai hazardul putea să ne întâlnească. 
  
-Adică norocul! 
  
-Nu este acelaşi lucru. 
  
-Norocul ţi-l dă Dumnezeu, celălalt ţi-l oferă întâmplarea.  
  
-Cred că Dumnezeu le dă pe amândouă! 
  
-Sau ... puterea aceea divină ce coordonează întreg universal.  
  
Tăcură. Începură să citească. Florin netezind hârtia de ziar îşi începu lectura.  
  
Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste 
  
(I) Firave idei de democraţie la începuturile literaturii române. 
  
În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic. Însăşi cuvântul grec „demoskratos” înseamnând: demos=popor şi kratos=putere, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partici-parea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc. 
  
Aspiraţiile poporului nostru spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. „Psaltira în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart” şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile: „Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă”.  
  
Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, şi atitudinea ostilă faţă de cotropitorii turci în cronica sa „Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor”, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano –Carpato- Pontic. Acelaşi lucru se află şi în „Letopiseţul Ţării Moldovei” a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii ca o fierbere „în greutăţi şi netocmele” din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii. 
  
În toată perioada începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în „Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în „cronica anonimă” pe care Nicolae Bălcescu a publicat-o sub titlul „Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim”, unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu, descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale. 
  
În acea perioadă Isaac Newton publica „Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului” (674-1675). 
  
(II) Idei democratice promovate de literatura secolului XIX  
  
În Ardeal la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanţii Şcolii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscuran-tismului şi pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor” de Samuil Micu-Klein, „Hronica Românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Şincai şi „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori. 
  
Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sfântu Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 „Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.  
  
Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic. 
  
În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, la Iaşi, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el „Alăuta Românească” (1837). 
  
În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov, „Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În acelaşi ritm cu transformările economico-sociale din principate, presa românească promovează idei demo-cratice, pătruzând în mase. 
  
În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu Nicolae Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă, „Propăşirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie ştiinţifică şi literară”. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza. 
  
O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran” şi „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marşul Revoluţionar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmărea să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate. „Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” - cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Mihai Eminescu pe Anton Pann (1794-1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat. 
  
Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice, cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihai Eminescu şi alţii. 
  
Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac (1799-1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach (1812-1882) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842-1891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” şi „Mizerie cu zorzoane” evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică. 
  
(III) Democraţia promovată în literatura română din prima jumătate a secolului XX. 
  
În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, şi ideile democratice inclusiv contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, George Topârceanu, Alexandru Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, ion Pillat, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Zaharia Stancu, Nichifor Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Cioculescu, Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele apărute, diversitatea stilurilor şi estetica acestora. 
  
În această perioadă este promovată proza memoria-listică, noul roman citadin, poezia femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor (sunt promovate „filozofiile miturilor” ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.  
  
Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea prim-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat: „Mai bine l-ar asasina pe Arghezi”. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga: „E înalt ca un proţap/, are barbă şi nu-i ţap/, A supt ţara sub trei regi,/ Şi- are toţi copiii blegi”. 
  
Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul...), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. „Contimporanul” (1922-1932) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, „Viaţa Românească „ în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii. 
  
Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei (Al. Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană şi alţii) promovau ideile unui socialism democratic. Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de „socialismul” promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui. 
  
În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre (1905-1980), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea „L`etre et le neant” (Fiinţa şi neantul) publicată în 1943, dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS.  
  
Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la partidul comunist, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică „Comuniştii” şi „Săptămâna patimilor” (1958). În 1946 publică „Omul nostru”. Tot în Franţa, Henri Barbusse (1873-1935), iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul „Focul”. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB. 
  
Spre deosebire de aceşti scriitori francezi, (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete sovietice, în folosul unei ideologii criminale) se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut „jocul” Moscovei.  
  
Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al. Sahia, care au avut această tendinţă de a „juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită.  
  
În ţara noastră democraţia se instalase, se moderni-zase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia socialist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului. 
  
(IV) Literatura română în defavoarea democraţiei, slujnica unui regim criminal. Comunismul. (Realismul socialist)  
  
Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor Români, acestea devin unealtă în propaganda de partid. U.S.R. promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici.  
  
Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950, Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul–socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jdanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Aşa s-a călit oţelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre realismul socialist”, etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura „Cartea Rusă” şi o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile „Cartea Rusă”. 
  
Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.  
  
La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului A. Toma, publică trei articole în „Scânteia”, intitulate „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului. Într-un articol publicat în „Viaţa Românească”, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică. 
  
Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: „Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) şi „Mitrea Cocor” (1950). A urmat Zaharia Stancu cu „Desculţ”, Alexandru Jar cu „Sfârşitul jalbelor” (1950), Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere” şi „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul „Negura” (1949), Eugen Barbu cu „Groapa” şi „Şoseaua Nordului”, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, ş.a. 
  
Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit” realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschiderea” literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidenţă” cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci.) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau ţările capitaliste cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căpraru, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoş, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident. 
  
În spiritual realismului-socialist au apărut: „Calea Griviţei” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Griviţa Roşie” de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, „Steaguri” de M. Beniuc, „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, apărute în 1951, „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oţel şi pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfăşurarea” de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.  
  
În anul 1954 apar cărţile lui Mihai Beniuc „Mărul de lângă drum” şi „Partidul m-a-nvăţat”, a lui Cicerone Teodorescu „Făurari de frumuseţe”, Mihu Dragomir „Războiul”, în 1955; Marin Preda „Moromeţii”, T. Arghezi „1907”, Titus Popovici „Străinul”, Maria Banuş „Ţie-ţi vorbesc, America”, Veronica Porumbacu „Generaţia mea”, în 1956; Tudor Arghezi „Cântare omului”, N. Labiş „Primele iubiri”, în 1957; Eugen Barbu „Groapa”, A.E. Baconski „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei „Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu „Ion Sîntu”, Ion Vitner „Firul Ariadnei”, în 1958, Miron Radu Paraschivescu „Laude şi alte poeme”, Marin Preda „Îndrăzneala” şi D.R. Popescu „Fuga” iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”...  
  
În1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărţile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranţe” de Augustin Buzura, (romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972 „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic. Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat. 
  
În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creaţa literară contemporană” şi o serie de altele în „Gazeta Literară” şi „Contemporanul” unde a publicat articoliul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.  
  
În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, în ţările capitaliste, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalţi” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică „Poezie neîtreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 „Structura cuvintelor complexe” şi volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publică „Oraşul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viaţă dezvăluită” (Memorii). 
  
De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii. 
  
Toate revistele din Bucureşti şi din ţară: „România Literară”, „Săptămâna”, „Flacăra”,„Convorbiri Literare”, „Cronica”, „Scrisul bănăţean”, „Tribuna”, „Orizont”, şi altele, aflându-se în controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori, (trimise pe adresa redacţiei de corespondenţi), iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa... 
  
N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii. Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc „te asociezi cu cine te asemui”, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în spiritual realismului –socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale. 
  
Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.  
  
În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului nostru. 
  
Din 1989 se întrevede noul curent „globmodernul” (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile noastre, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre trecut.  
  
Constantin Ene 
  
* 
  
Sună telefonul. Florin se ridică de pe fotoliu şi intră în hol unde pe o măsuţă rotundă se afla acest aparat atât de util în epoca modernă. 
  
-Alo! Da! Cine sunteţi?... Dacă nu vă spuneţi numele, nu am ce discuta cu dumneata. Ceee ... ? Mă ameninţi! Salut! 
  
Trântind receptorul în furca telefonului, Florin intră furios în sufragerie. 
  
-Auzi, domnule! Unde am ajuns!? 
  
-Ce s-a întâmplat!? 
  
-Un anonim mă ameninţă cu moartea pentru faptul că am scris un articol anchetă despre evaziunea fiscală şi furturile din spitale pe care o practică unele firme. 
  
-Cum se fură în spitale, Florine? 
  
-Foarte simplu. Medicul de salon sau şeful de secţie prescrie reţeta pentru pacient, spunând că nu au medicamentele respective, şi-l trimite la farmacie. Însă, pe de-altă parte, scrie în Fişa medicală, după externare, medicamentele prescrise, chipurile, administrate de spital. Medicamente pe care le ia el pentru cabinetul particular, obţinând bani buni de la alţi pacienţi. 
  
-Ingenios! Dar cu evaziunea fiscală cum rămâne? 
  
-Firmele ţin evidenţă dublă. Nu înregistrează intrările mărfurilor şi nu dau chitanţă pe cele vândute. Sunt multe astfel de tertipuri ...  
  
-Ar trebui să anunţi poliţia! 
  
-Ce să facă şi ăştia!? Numai când voi avea dovezi că unul şi altul mă ameninţă atunci voi face un denunţ. Dar până atunci ... vorba apoftegmei „Prinde hoţul, scoate-I ochii!” 
  
- Să lăsăm asta! Îmi place un text din romanul tău.Ţi-l citesc! 
  
-Bine! 
  
Tiri, tiri, tiri ... Sărea Tina înt-un picior, cântând, pe la porţile copiilor de vârsta ei. Era semnalul de chemare la joacă. Imediat Lenuţa lui Ionică, Frusîna a lui Constantin, Floarea lui Marin, Stelian a lui Nica, şi alţii din împrejur se arătară la porţi, desculţi şi cu chef de joacă. Doar erau în vacanţă. 
  
-Ce ne jucăm? Întrebau cu nerăbdare. 
  
-La gropiţe! sugera Stelian. 
  
-Mai bine ţurca! sărea Lenuţa. 
  
-Hai, încală-te şi descale-te, spuse Tina. 
  
-Bine! căzură de acord cu toţii. 
  
Se duseră toţi, ciopor, la gardul lui Fănică din Puroinica, unde cu o zi înainte făcuseră cinci gropiţe.  
  
-Floareo! Du-te după mingea de cârpă! Vezi că o văzui în curte la tine lângă roata căruţei, zise Lenuţa.  
  
Fetiţa alergă spre poarta casei unde o întâmpină câinele, gudurându-se la picioarele ei. 
  
-Stai cuminte, Patrocle!  
  
Se întoarse cu „mingia” făcută dintr-un ciorap umplut cu cârpe peste care fusese împletită o plasă din sfoară de cânepă. Ceilalţi copii au strâns fiecare câte cinci pietricele, pe care le ţineau în mână. Stelian le strecură în buzunarul de la pantalonii scurţi. 
  
-Cine aruncă primul la gropiţe? 
  
-În ordine alfabetică.  
  
-Nu în ordine alfabetică, nu ştiu alfabetul! sări Nicuşor, un băieţel vecin cu Tina. Mai bine cu frunza, faţă dos, zise prâslea. 
  
-Bine! confirmară ceilalţi. Stelică luă o frunză de dud de lângă gard şi o ascunse în palme. 
  
-Cine ghiceşte ce faţă este, ăla începe.E bine? 
  
-Da! ziseră toţi. Între timp îşi aleseră fiecare câte o gropiţă... dorind ca aceasta să fie cât mai departe de linia de aruncare. Norocul căzu pe capul Lenuţei lu' Ionică. Au tras o linie măsurând patru paşi de la gropiţe. Lenuţa, de la acest semn, azvârli „mingia” spre gropiţe, în timp când ceilalţi stăteau de-o parte şi de alta a lor, gata de fugă. Mingea a nimerit în gropiţa lui Tina, o fetiţă pirpirie şi arsă de soare. Aceasta luă mingea şi o aruncă spre Stelică, lovindu-l. De bucurie Tina a sărit în sus bătând din palme. Stelică luă mingea. Era rândul lui să dea de la linie. Între timp Florica îi puse o pietricică în gropiţă. Se jucară aşa până când soarele ajunsese deasupra capului, dogorind puternic. 
  
-Hai să bem suc de furnici! zise Floarea lui Marin. 
  
-Ăsta nu e limonadă adevărată ... Eu am băut la oraş, se lăudă Stelică. Ceilalţi tăcură. „Cum o fi aia?” se întrebă Tina în gând... Şi parcă ghicindu-i gândul Stelică începu să povestească. Din vocea lui răzbătea şi o uşoară lăudăroşenie. 
  
-Cum am luat vacanţă ...  
  
-Cum? Ai luat-o în traistă? începu să râdă Lenuţa. 
  
-Taci, fato! lasă-l să povestească... Tăcură cu toţi, ciulind urechile. Unii se aşezară la umbră, sub dud. 
  
-Am plecat cu taicu pe jos de cum începuse să se înlăptească ziua. Nu aveam bani destui să mergem cu RATA. Am mers, am mers, am mers, trecând printr-un pâlc de pădure, am trecut prin Mădulari, Guşuieni, Suteşti... Se făcuse aproape amiaza, şi deodată am văzut ... minunea! 
  
- Ce minune?! săriră ceilalţi copii, curioşi. 
  
-De cum am trecut linia ferată pe la barieră, taicu a zis să mă încalţ că nu e frumos să mergem pe şosea desculţ. Aşa că mi-am pus opincile în picioare legându-le zdravăn cu nojiţele. De fapt, nu puteam să merg desculţ. Asfaltul era aşa de tare încins încât trecea căldura chiar şi prin pielea de porc a opincilor. 
  
-Ce este ăla asfalt? întrebară copiii.  
  
-Cum să zâc... un fel de feşteală peste drum. Cum face muica pământul din camere înainte de sărbători... atunci când feştelelte pământul cu apă. Aaa ... mai bine, cum să zâc, cum este tencuiala de pe zidurile caselor. Aşa se face pe jos, pe drum... cu ceva negru şi tare.  
  
-Ce minune! ziseră copiii. 
  
-Minunea cea mare este că... la oraş că am văzut case peste case. Mă uitam în sus să le văd acoperişul, de mi-a căzut pălăria din cap. 
  
-Şi nu cad?!  
  
-Nu cad, sunt prinse bine! 
  
Copii dădeau din cap a neîncredere. 
  
-Limonada cum era?  
  
-Am coborât pe stradă spre târg. Acolo lume multă... ca la iarmaroc, cum spunea Creangă. Tiribombe, dulapuri multe în care să dădeau fete şi băieţi. Acolo taicu a luat o sticlă cu limonadă de la o tarabă. După ce a plătit, l-am auzit pe taicu înjurând pe comunişti cu glas încet. Să nu-l audă nimeni. Vânzătorul cred că l-a auzit. Era o sticlă de sfert cu dop de porţelan legat de o sârmă.Când i-a ridicat dopul cu degetul mare a sfârâit lichidul roşu.Tare dulce e! L-am împărţit cu taicu. Şi acum îmi lasă gura apă. Copii se frecară pe la gură ascultând cu atenţie. 
  
-Haideţi să bem suc de-al nostru! îi îndemnă Tina.  
  
Cu toţii plecară spre marginea uliţei şi intrară în lanul de grâu. Rupseră fiecare câte un pai. 
  
-Vedeţi să nu vă vadă paznicul de la CAP că ne omoară. 
  
- Pe mine m-a prins luând câteva spice pentru porumbei şi m-a bătut de m-a frânt. După ce s-a pişat pe o brazdă, a mestecat cu un băţ pământul, după care m-a mânjit cu el pe faţă. I-am spus că ăsta a fost pământul lui taicu, zise Stelică. M-a înjurat de mamă, de bunici, că au fost chiaburi şi că mă va spune la şcoală. 
  
-Ce înseamnă chiaburi? Întrebă prâslea. 
  
-Ăia care sug sângele poporului! Zise Tina. 
  
-Aoooooleuuuu ... ! 
  
-Nu te mai mira Nicuşoare! se răsti la el Frusina. 
  
-Asta este, aşa ... o poveste. 
  
Ajunşi la lanul de grâu rupseră fiecare câte un pai. Apoi porniră pe marginea drumului să găsească un muşuroi de furnici. 
  
-Am găsit. Uite aici! Şi Tina umezind cu scuipat paiul îl apropie de muşuroi. Zeci de furnici se urcară pe el. După ce bietele insecte lăsară un suc acrişor, Tina le doborâ şi începu să lingă paiul.  
  
-Ce bun este! 
  
La fel făcură şi ceilalţi copii.Toţi se lingeau pe buze şi repetau aceaşi operaţie. 
  
* 
  
Constantin a terminat de citit. 
  
-Îmi aduce aminte de copilăria mea. La fel făceam şi noi.... Cum trec ani! Trebuie să plec. 
  
-Aşa de repede!? 
  
- Am de pregătit materialul pentru mâine. 
  
Constantin se îmbrăcă şi, după ce-şi luă la revedere, coborâ scările sărind câte două trepte. Se grăbea... iar Florin ardea de nerăbdare să continuie scrisul la roman. 
  
Al.Florin ŢENE 
  
Va urma 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Geamănul din oglindă-A treia zi / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 317, Anul I, 13 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!