Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 316 din 12 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Geamănul din oglindă-A doua zi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ-roman de Al.Florin ŢENE 
  
A doua zi: 
  
Evadare în trecut fumând nori 
  
(Să nu-ţi faci chip cioplit,  
  
nici altă asemănare, şi să te închini lor) 
  
Când m-am trezit era dimineaţă şi la Radio Actualităţi un grup de studenţi teologi cânta „Tatăl nostru” pe muzica lui Ciprian Porumbescu, prietenul lui Eminescu. Soarele strălucea în fereastră. Începeam o nouă zi. 
  
-Ce vis ciudat am avut! 
  
-Bună dimineaţa Tina! 
  
-Bună dimineaţa Florin! Am pregătit de aseară cănile cu cereale. Acum am făcut cafeaua. Să mergem în sufragerie. 
  
După ce am băut cafeaua m-am retras în camera-birou şi am început să scriu la acest roman... După amiază trebuie să vină Constantin. 
  
Mâinile bătătorite şi arse de soare strângeau cu putere coada de frasin a cazmalei. Lucrase toată ziua la săpatul grădinii. Lucra cu înverşunare să uite de dorul fiului plecat în Afganistan. Vorbise cu el prin telemobil şi îi spusese că vine în permisie peste două zile. Azi se împlinea această perioadă. Lucra şi din când în când se uita spre poartă. Poate vine, gândea. Mai trecea pe uliţă câte o muiere sau un sătean spre centrul comunei. De când îi murise tovarăşa de viaţă, toată speranţa şi dragostea se răsfrângea asupra feciorului. Pe el îl avea, şi nepotul Constantin, profesor de ziaristică în Bucureşti. 
  
Fiul nostru acolo, departe, să-şi strângă ceva bani să-şi cumpere apartament la oraş. Apoi să se însoare. Toate acestea îl îndârja să lucreze cât mai mult. Să facă ceva bucate la toamnă pentru nunta lui Dorel. Mâinile aspre strângeau cu îndârjire coada hârleţului. Îl înfigea adânc în pământul reavăn.Parcă cu duşmănie, parcă cu iubire. 
  
Era acelaşi pământ care înghiţise bunicii, părinţii, soţia şi toate neamurile lui. Mai răsturna o brazdă, iar o brazdă, şi alta, şi alta şi pe fiecare o fărâma cu tăiuşul cazmalei. 
  
-Marine, vino până la poartă! 
  
-Ce vrei Cârţule? 
  
-Am să-ţi vorovesc ceva! 
  
-Hai că vin ...  
  
Bătrânul Marin înfipse cu duşmănie hârleţul în pământ şi se îndreptă spre portiţa ce despărţea curtea de grădină. Cînd a trecut pe lângă Patrocle, legat de un ţăruş lângă gard, câinele crescut cu drag de Dorel, acesta începu să urle. 
  
-Taci, jigodie! Ce te-a apucat!? 
  
-O fi ştiind şi el ceva, replică Cârţu. 
  
-Să trăieşti vecine! 
  
-Să te audă Dumnezeu Marine! 
  
-Auzişi la radio că în Afganistan au murit doi soldaţi de-ai noştri? 
  
-Spune ... spune! Se precipită bătrânul Marin. Doamne ţine-mă! Nu o fi băietul meu! 
  
-Nu le-a spus deocamdată numele. La teve, jurnalul de seară... 
  
Moş Marin îşi făcu cruce de trei ori implorând pe Dumnezeu. 
  
-Nu te îngrijora Marine, poate n-o fi el. 
  
-Mă îngrijorează treaba aceasta. Trebuia să sosească azi. Primise permisie ... Poate era pe drum când s-a întâmplat nenorocirea asta. Vai de copiii care au căzut în capcana talibanilor. Vai de părinţii şi neamurile lor. Sunt îngrijorat. Nu vezi că şi pacostea asta de câine a urlat a rău? Ai o ţigară? Hai în pe prispă să bem un pahar de zaibăr. Să uit de necazul ăsta... 
  
Cârţu intră. Poarta scârţâi prelung. Câinele îl lătră. Începu iar să urle. „Scârţâie poarta, urlă câinele, semn de nenorocire” gândi Cârţu. Urcară treptele din piatră şi se aşezară pe micile scaune cu trei picioare de lângă o masă rotundă tot aşa de joasă. 
  
-Ce vrei să bei, Cârţule? Am şi zaibăr şi ţuică. 
  
-Adu câte un ţoi de ţuică. 
  
-Bine! 
  
Marin deschise chepengul de la capătul prispei şi coborâ pe scara de lemn. Răcoarea din pivniţă îl mai învioră. Pe o etajeră luă două ţoiuri de o sută, deja legate cu aţă roşie, destupă o butie, şi introduse primul ţoi. Apoi următorul. Dădu o duşcă pe gât, dintr-o înghiţitură, a necaz, se cutremură puţin... şi îl scoase apoi plin din nou. Le luă de gât într-o mână şi cu cealaltă se sprijini de leţurile scării pentru a ieşi. Le puse pe masă. Cîrţu luă unul şi gustă un pic. 
  
-E tare Marine! 
  
-Am fiert borhotul de două ori cum fac ardelenii. Un scriitor din Ardeal m-a învăţat. Florin, prieten cu nepotul.  
  
-Hai noroc Marine. Să auzim de bine! 
  
-Noroc, să dea Dumnezeu! Şi ciocniră gâturile de sticlă ale ţoiurilor, sorbind, apoi, câte o înghiţitură. 
  
-Ce căutăm noi în ţara aia depărtată? Adică feciorii noştri! 
  
-Îi ajutăm pe americani să facă linişte şi să-i democratizeze pe sălbaticii ăia.  
  
-Băi, Marine, au răscolit muşuroiul şi e greu să-i linişteşti.  
  
-Şi eu mi-am dat seama că este foarte greu. Cum adică, să ... ” 
  
* 
  
-Florin, hai să mergem să ne plimbăm la Colina, până la prânz. Doar suntem la pensie. 
  
-Bine, draga mea, închid calculatorul şi mergem. 
  
-Să vedem ce au mai făcut la Parcul Sportiv „Unirea”. 
  
Contrar aşteptărilor afară era un cer senin şi soarele strălucea în această zi de octombrie. Nu mai se potriveau observaţiile bătrânilor care spuneau că dacă seara la apusul soarelui este înorat a doua zi va fi la fel. 
  
Îmbrăcaţi în treninguri am luat-o pe jos spre marginea de nord a cartierului. Soarele catifelat al toamnei ne mângâia feţele. Oameni grăbiţi treceau pe lângă noi. Alţii aşteptau în staţii mijloacele de transport în comun. Pe ici, pe colo, schelele ridicate de constructori care izolau blocurile blocau trotuarul. Blocurile isolate arătau ca noi. Culorile deschise înviorau aspectul. Ne săturasem de cenuşiul folosit de comunişti la vopsirea blocurilor, ce întrista ochiul. Am, coborât pe carosabil, privind atenţi în jur. Autoturismele treceu în viteză pe lângă noi. Am răsuflat uşuraţi când am ajuns la marginea cartierului. De aici începe pădurea. Înainte de a intra în aceasta, am trecut prin Parcul sportiv „Unirea”, renovat şi având o alfel de amenajare. Zeci de tineri jucau fotbal, alţii tenis, pe cele şase terenuri. Am mers mai departe pe aleea pavată cu piatră cubică şi am intrat în pădure. Buldozerele tăiaseră drum printre copaci. Pădurea se retrăgea încet dar sigur. 
  
-Tina dragă, aici în viitorii ani se vor construi vile. S-a retrocedat pădurea şi defrişările făcute nu au alt scop decât ca terenul să fie dat celor cu bani pentru construcţii de locuinţe. 
  
-Da, şi eu aşa cred... 
  
Mergeam pe drumul deschis de buldozer şi priveam în jur. Mult gunoi lăsat de oameni zăcea pe marginea drumului rănit de roţile utilajelor. Semnele adânci lăsate de cauciucuri erau amprentele vinovăţiei. 
  
-Să ne odihnim pe buturuga aceasta. 
  
-Bine. Eu stau pe bucata de cărămidă, i-am zis Tinei. 
  
-Era o poieniţă în care se găseau câteva vetre de foc stins, unde locuitorii cartierului veneau la sfârşit de săptămână să-şi petreacă timpul liber la o friptură şi la o bere. 
  
O pasăre, destul de mare, şi-a luat zborul de lângă noi. În pădure se auzea un lătrat de câine. „Îşi plimbă câini slugile”, am gândit. 
  
Pe versantul celălalt al dealului apăruse un adevărat cartier de vile şi blocuri. „Oamenii se vaită ca din gură de şarpe că mor de foame, că n-au bani, dar casele şi vilele răsar ca ciupercile după ploaie”. 
  
-Ce zici Tina, „să-l omor” pe Dorel în Afganistan? Mă îndoiesc... Îmi pare rău de bătrânul Marin că prea l-am făcut să-l aştepte cu dragoste. 
  
-Nu-l omorî! Să scrii că el se întoarce spre seară în bucuria copiilor de pe uliţă. 
  
Stând pe cărămidă, îmi imaginam întoarcerea lui Dorel. Eram nerăbdător să revin acasă la calculatorul meu şi să continuu acest episod întrerupt. 
  
-Să ne întoarcem draga mea. După amiază vine şi Constantin. Apucăm a mânca şi apoi sunt nerăbdător să termin episodul cu bătrânul Marin. 
  
-Îţi este capul numai la roman ... Bine, mergem!  
  
Ne-am ridicat şi am lăsat în urmă o pădure în suferinţă. Ajunşi acasă m-am apucat de scris. Tina s-a dus în bucătărie să pregătească masa.  
  
* 
  
(...) 
  
-Le schimbi mentalitatea, obiceiurile, aşa, tam-nesam, cu forţa.  
  
-Mărine, bine spuneau unii în armată, pe vremuri! Cea mai bună apărare este atacul! 
  
-Dar ce!? Ăia atacau America? 
  
-Lasă, nu mai vorbi matale! Ştiu cât a intervenit ziaristul de la Bucureşti să poată pleca Dorel în Afganistan. 
  
-Aşa este... am dat şi bani, am dus şi un porc gata tăiat la un general să-l trecă pe listă. Să facă şi fecioru'-mi-o ceva bani pentru nuntă şi poate... un apartament în Craiova. 
  
Pe drum s-a auzit o hărmălaie de copii.  
  
-Ce fac draci ăştia!? 
  
-Se joacă la gropiţe, Mărine! 
  
Gălăgia copiilor se auzea tot mai aproape. Tot mai aproape... 
  
-Ne-a Mărine! Ne-a Mărine! A venit Dorel! A venit Dorel! 
  
Cei doi s-au ridicat de la masă. Au coborât cele câteva trepte ale prispei şi s-au îndreptat spre poartă. Cârţu a întors capul şi l-a privit pe bătrânul Marin. Parcă deodată întinerise. Faţa îi strălucea. În poartă când hărmalaia de bucurie a copiilor s-a oprit a apărut Dorel în costumul militar de paradă. 
  
-Bine ai venit taică acasă! 
  
Dorel deschizând poarta cu vigoare îl îmbrăţişă. Bătrânul Marin strângându-şi în braţe feciorul simţi că a cuprins întreg universul. Copii o luară la fugă înapoi gălăgioşi. 
  
-Bine ai venit, dragul tati, bine ai venit! 
  
-Bine te-am găsit taică! Şi-l sărută pe obraz. 
  
După ce se desprinseră din îmbrăţişare Dorel se apropie de vecinul Cârţu şi îi întinse mâna. 
  
-Bine te-am găsit nea Cârţu! Ce mai faci? Dar ai tăi? 
  
-Bine, Dorele. Am venit pe la bătrân să bem un pahar de ţuică. 
  
-Mă bucur că vă înţelegeţi ca vecini. 
  
-De ce nu ne-am înţelege Dorele? Doar aici trăim, împreună. Şi la necazuri şi la bucurii. 
  
-Intră în casă băiatul tati! Oi fi obosit. Te hodineşte! 
  
-Nu sunt obosit. Am ajuns de două zile în ţară. Ştii... şi dumneata cu secretul militar... Am făcut analizele... M-am odihnit la unitate! 
  
-Bine taică! Eram îngrijorat. El a auzit la radio... 
  
-...că au murit doi soldaţi acolo unde ai fost, îi luă din gură vorba Cârţu. 
  
-Am aflat! I-am cunoscut... Dumnezeu să-i aibă în grija Lui! Când am acceptat să mergem pe frontul de operaţiuni am fost de acord şi cu acest risc. 
  
-Aşa este taică... dar... ne-am luat cu vorba şi tu trebuie să mănânci.Ţi-am pregătit o friptură de găină. Aşa cum îţi place ţie, stropită cu zaibăr, de-ţi lingi buzele. 
  
-Nu mănânc nimic, tată! Am mâncat la popotă foarte bine...”  
  
* 
  
-Vino la masă Florin! - Ai pregătit-o aşa de repede?! 
  
-Da! Vino! 
  
Am închis calculatorul şi am plecat la bucătărie. Mă gândeam cum să continuu romanul. M-am aşezat la masă, făcându-mi cruce şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru bucatele de pe masă. Acelaşi lucru l-a făcut şi Tina.  
  
Terminasem de mâncat şi mă întinsesem în camera mea pe dormeză pentru odihna de după amiază când a sunat interfonul. „Constantin este”, mi-am zis în gând. Tina se retrăsese în camera ei. Am apăsta pe buton şi am auzit paşii urcând agale scările. Erau paşii lui pe care-i cunoşteam din tinereţe. I-am deschis. 
  
-Bine ai venit! Fă-te lejer şi intră în sufragerie. 
  
-Scuzaţi-mă că vin la această oră. Ştiu că este perioada siestei voastre, dar... voi aţi spus să vin la ora asta. 
  
-E bine aşa. Avem timp mai mult de vorbit. Mănânci ceva? 
  
-Mulţumesc! Am mâncat la cantina studenţească. Chiar foarte bună mâncarea. 
  
-Cum a decurs prelegerea? 
  
-Bine! Mi-au plăcut întrebările studenţilor. Interesante. Denotă că în spatele acestora se află acumulate destule cunoştiinţe în domeniul abordat. 
  
Constantin s-a aşezat pe un fotoliu, iar eu pe celălalt. 
  
-Văd că ai lăsat romanul tău aşa cum l-am lăsat eu. Deschis chiar la pagina până unde ajunsesem. 
  
-Da! Şi eu am pus agendele aici pe spătarul fotoliului să le am la îndemână. 
  
-Aceaşi meticulozitate pe care ţi-am cunoscut-o în tinereţe. Chiar puţin tipicar şi... pedant. 
  
-Îmi este teamă că aceste „caracteristici”... odată cu trecerea vremii s-au accentuat. 
  
-Nicidecum, după cum am observat în scurta perioadă în care ne-am revăzut. 
  
-Ai pronunţat vreme în loc de timp. De ce? 
  
-Dragă Constantine, timpul marchează strict perioadele evoluţiei planetelor ce marchează succesiunea minutelor, orelor, zilelor, anilor, decenilor, veacurilor, şi aşa mai departe. Pe când vremea cuprinde mult mai multe. Inclusiv viaţa şi istoria noastră. 
  
-Aşa este! Nota zece! glumi Constantin. Acesta a luat romanul „Chipul din oglindă” şi începu lectura. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu deschizând la întâmplare o agendă. 
  
* 
  
22 iulie: „Sunt la Govora la Hotel Palas. Se zice că denumirea acestei localităţi vine de la „cei ce govoresc”, adică vorbesc. Fac tratament. În timpul liber scriu eseuri. Aici sunt multe izvoare cu apă iodată. Pe vremuri s-a încercat să se scoată petrol, dar ieşea această apă tămăduitoare. Prin grija lui Ion C. Brătianu şi a doctorului Carol Davila, începând cu 1879, izvoarele minerale de la Govora au devenit tot mai cunoscute. S-au construit vile cochete şi s-a amenajat parcul central”. 
  
* 
  
24 iulie: „M-am întâlnit cu scriitorul vâlcean Petre Petria. A venit să culeagă date despre istoricul staţiunii pentru cartea sa „Intinerar spiritual vâlcean”. Nu îl mai văzusem de mult”. 
  
* 
  
-Ştii, dragă Constantine, că Petre Petria este preşedintele Ligii Scriitorilor, filiala Vâlcea? 
  
-Da. Scuză-mă că nu te-am felicitat că ai înfiinţat Liga Scriitorilor Români. 
  
-Sunt patru ani de atunci! Ne-am extins, avem zece reviste şi o activitate literară intensă.  
  
-Am citit în presă despre activitatea voastră. Felicitări!  
  
Am deschis agenda la ziua de 26 iulie. Am dat de un articol interesand publicat într-o revistă bucureşteană: 
  
Fericirea de a fi condamnat de confraţi 
  
Mai întotdeauna la români s-a adeverit, de-alungul istoriei, apoftegmele „Să moară şi capra vecinului” sau „Nimeni nu este profet în ţara lui”. În acest sens Panait Istrati spunea: „Câtă vreme un secret e ferecat în tine, e robul tău. Cum l-ai spus altuia eşti tu robul lui!”. Codiţiile istorice a impus şi trădarea din partea confraţilor, precum Iuda a făcut-o cu Iisus, intelectualul devenind robul secretului. 
  
După ocuparea României de către armata sovietică (rusă) şi impunerea cu forţa a unui regim de sorginte comunistă a început prigoana împotriva intelectualilor şi a tuturor persoanelor, indiferent din ce clasă socială făceau parte, a căror idei şi manifestări erau suspectate că ar fi împotriva noului regim. Un rol important în arestarea şi închiderea acestora l-au avut „iudele” din preajma celor ce se opuneau regimului şi care aveau alte idei decât cele marxist-leniniste. Aceştia erau cunoscuţii, chiar aşa zişi prieteni ai celor anchetaţi şi întemniţaţi în gherlele morţii. Fără sprijinul acestor cunoscuţi şi „prieteni” sau confraţi mâna lungă a securităţii nu ajungea la victime. 
  
Exemple sunt destule!  
  
Scriitorul Marcel Petrişor a vorbit în redacţia „Teatru”, în 1957, că urmează mişcări studenţeşti şi unul din confraţi la turnat la Securitate, iar Ştefan Augustin Doinaş a fost arestat pentru omisiune de denunţ, făcând un an de închisoare. 
  
Paul Goma a fost condamnat la 2 ani de închisoare şi cinci de deportare în Bărăgan pentru că la un seminar la Şcoala de Literatură a citit un fragment de roman în care critica regimul comunist. Cineva din colegii săi prezent la seminarul de creaţie l-a turnat. 
  
Ion Caraion, după ce iese din închisoare în 1955, întocmeşte o listă de scriitori care aveau nevoie de sprijinul din Vest, această listă este văzută de un confrate în 1958 şi îl reclamă la securitate. În urma acestui denunţ este condamnat la moarte pentru „uneltire împotriva orânduirii legale”. I se comută pedeapsa în detenţie pe viaţă şi în 1964 este graţiat. 
  
Alice Voinescu (1885-1961) a fost arestată în 1951 pentru conferinţele ce le ţinea în clandestinitate organizate de Petru Manoliu. Aşa ca cei amintiţi mai înainte şi aceasta a fost turnată de unul din confraţi care participa la aceste întâlniri. Acelaş lucru i s-a întâmplat poetului Constant Tonegaru (mort 1952), fiind arestat şi condamnat. 
  
Interesant este cazul lui Petre Pandrea (1968) care fiind disident de stânga, îi critică pe comuniştii români, astfel este arestat, anchetat brutal de securitate şi închis. 
  
Zeci de scriitori au suferit pentru ideile lor în timpul terorii comuniste. Activiştii de partid, unii proveniţi din breasla scriitoricească (A. Toma, Sorin Toma, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, etc.), au „pus umărul” la impunerea realismului socialist în literatură şi în general în cultura românească. Urmare acestui fapt scriitorii care nu s-au aliniat acestei doctrine au suferit rigorile legilor, fiind anchetaţi de securitate, bătuţi, schingiuiţi şi apoi închişi. Unii din ei murind între zidurile închisorilor de la Sighet, Gherla, Piteşti, Malmezon, etc. 
  
„Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”  
  
Exista pe atunci o lozincă promovată de activiştii de partid cu veleităţi scriitoriceşti: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. În baza acesteia au fost arestaţi sute de scriitori, printre care: Traian Brăileanu, Gane, Ion Petrovici, Radu Gyr, Anton Dumitru, Sandu Lieblich, Sandu Tudor, George Marcu, Tudor Popescu, Dumitru Borşa, Paul Sterian, Fane Vlădoiu, Popescu-Prundeni, Al. Mironescu, Radu Budişteanu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Ion Caraion, Nicolae Balotă, Adrian Marino, I.D. Sîrbu, Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov, Petre Ţuţea, Petru Pandrea şi mulţi, mulţi alţii. Un caz aparte, asemeni lui Iuda, este al episcopului Antim de Buzău care i-a trădat şi predat miliţiei şi securităţii pe cei adăpostiţi în Mănăstirea Vladimireşti-Ploscuţeni careluptau împotriva puterii ruseşti instalate în România, grup format din foşti ofiţeri din Armata Română, intelecuali şi călugări. 
  
Cristian Tudor Popescu în cartea sa „Timp mort”, apărută la editura Polirom, 1998, p.11-16, în contextual celor afirmate de mine, îi numeşte pe Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi pe George Călinescu, „mari ticăloşi”, fiindcă a făcut pactul cu organele comuniste, însă îi numeşte şi „mari scriitori”. Trebuie amintit că în timpul când Mihai Sadoveanu a fost preşedintele Marii Adunări Naţionale a refuzat să comute pedeapsa cu moartea a unui ţăran care nu dorea să se înscrie în colectivă. Urmare acestui fapt bietul om a fost executat. Un alt caz al trădării din partea confraţilor este cel al lui Lucian Blaga. Chiar asistentul lui l-a trădat şi a susţinut să fie exclus de la catedra pe care o avea la universitatea clujeană. 
  
Plagiatul, pirateria intelectuală şi condamnările pe nedrept 
  
Condamnări pe nedrept, privind plagiatul, au fost făcute la adresa multor scriitori din literature română. Situaţie pe care o includ tot în contextual trădării, având în vedere că timpul şi-a spus cuvântul constatându-se că aceste „condamnări” nu s-au confirmat. Ele fiind făcute din alte cauze şi motive. Printre acestea fiind invidia, dorinţa de notorietate prin atac la o mare personalitate. Aceşti denigratori au crezut că lovind în confrate şi dând din coate poate să ajungă în fruntea breaslei. 
  
Nicolae Bălcescu în „Românii subt Mihai Voievod Viteazul” a urmat, prin plagiere, firul povestirii lui Florian Aaron. 
  
Al. Dobrescu susţine în „Pirateria intelectuală” că Letopiseţul de la Putna a fost plagiat, acelaşi lucru scrie şi despre Nicolae Milescu, însă Daniela Dumbravă în „România Literară” Nr. 41 îl combate spunând că: „Nicolae Milescu nu a plagiat...”, iar Ioan Simuţ vine cu argumente în apărarea Letopiseţului, arătând că „acesta a fost inspirit din povestiri fără autori ce circulau ca folclor... deci nu este un plagiat”. Acelaşi autor spune că dascălii de manuale şi cursuri universitare: P.T. Cernătescu, latinistul N. Quintescu, Titu Maiorescu, în „Cursul de logică”, prelund pasaje întregi din Vischer, Eminescu, Caragiale şi alţii ar fi plagiat din plin. 
  
Al. Grama în 1891, la numai 3 ani de la moartea lui Eminescu, publică o broşură „M. Eminescu. Studiu critic” unde poetul naţional este acuzat de plagiat. Doar Alexandru Macedonski a jubilat şi l-a felicitat pe autor! 
  
În 1901, în două aricole consecutive publicate în „Revista literară” şi semnate cu pseudonimul CAION, adevăratul nume de „confrate” fiind C.Al. Ionescu, îl acuză de plagiat pe Ion Luca Caragiale în „Năpasta”. Acuzaţie dovedită, ulterior, ca fiind nefondată. Tot în acelaşi an, Demostene Russo publică o serie de articole în care argumentează faptul că „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” sunt plagiate. 
  
Mai târziu, Cezar Petrescu este acuzat că a plagiat din Maupassant în revista „Lupta”, 3, nr. 853 din 14 octombrie 1924, pag. 2, tot de către un „confrate”, pe nume Romulus Dianu, şi că în „Bucureşti, oraşul pătimirilor” ar fi „luat” din „Istoria Bucureştilor” de Ionescu-Gion. Aproape de noi... Mircea Cărtărescu este acuzat în „Săptămâna” din 1981, tot de un „confrate” care făcuse pactul cu Securitatea, că ar fi plagiat în „Levantul”! 
  
Chiar eu am fost acuzat de plagiat în romanul „Insula viscolului” în care am înserat, ca intertextualitate, cu ghilimelele de rigoare, o povestire despre care personajul meu spunea că o citise într-o carte, a unei scriitoare necunoscute. Motivul fiind răzbunarea pentru un articol publicat în presă în care arătam: că o parte din scriitorii clujeni care au lucrat în sistemul propagandei de partid (ziare, reviste, edituri, teatru...) au colaborat cu securitatea ceauşistă. Dădeam şi nume, acestea ulterior m-au acuzat de plagiat. 
  
Unii exegeţi ai literaturii universale, chiar şi de la noi, susţin că dacă opera rezultată dintr-un aşa zis plagiat este net superioară faţă de cea de la care s-a „inspirat”, acest act este în folosul literaturii şi culturii în general. Georges Maurevert în „Cartea plagiatelor” arată cazuri celebre care s-au folosit de acest mijloc, cum ar fi: Dante, Voltaire, Milton, Shakespeare, Diderot, Stendhal şi mulţi alţii. 
  
„Poţi cere unui virus să iubească alt virus?” 
  
Aşa cum spuneam la început, „fericirea” ne vine de la „confraţi”, aceasta datorită unor minori scriitori. Vorba aceea: „Fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani am eu grijă”. În acest context se pune întrebarea cu un gust amar: „Cine mai spală de noroiul aruncat în marile noastre personalităţi?” Datorită acestui „noroi” denigratorii au rămas cu numele în istorie. Vorba lui Cioran: „A-ţi iubi aproapele este un lucru de neconceput. Poţi cere unui virus să iubească alt virus?”, sau: „Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele...” spunea Nicolae Iorga. 
  
* 
  
- Interesant articol. Bine documentat. Îmi place! Gândeam. 
  
-Constantine, am citit acum, articolul „Fericirea de a fi condamnat de confraţi”. Te felicit! Bun. Documentat. Ai drepate în tot ce-ai scris.  
  
-O parte din scriitorii care au citit articolul m-au felicitat. Alţii nu au zis nimic, dar mi-au ajuns la ureche zvonuri că m-au criticat, că nu este adevărat ce-am scris, că stilul este greoi ...  
  
-Se simţeau cu musca pe căciulă. Asta este. Istoria este de partea noastră. Nu a colaboraţioniştilor. 
  
Am tăcut. Constantin şi-a reluat lectura iar eu răsfoiam agendele, însă gândul îmi fugea la subiectul romanului pe care-l scriam. 
  
-De mâncat, nu mănânci, dar ce bei taică? 
  
-Un zaibăr de-al nostru! 
  
-Cârţule îţi aduc şi ţie? 
  
-Le amestecăm Marine!? 
  
-Aşa, de bucuria întoarcerii feciorului. 
  
-Atunci, adu şi pentru mine... 
  
-Mă duc să scot din butie o litruţă. 
  
Bătrânul Marin se sculă de pe scăunelul cu trei picioare şi cu paşi vioi, cum nu-l mai văzuse de mult vecinul, coborî prin chepeng în pivniţa de sub casă. Aprinse lumina şi luă de pe laviţă un tâlv pe care îl introduse prin cepul butiei şi cu gura începu să tragă vinul. Cu degetul mare astupă orificiul tâlvului şi deşertă într-un canceu vinul rubiniu. Puse la loc tâlvul, a luat canceul de toartă şi urcă scara. Se îndreptă spre masă, lăsă vasul pe ea. 
  
-E rece şi gustos! Mă duc să iau şi cănile de vin. 
  
Bătrânul se îndreptă spre bucătăria de la mijlocul casei şi se întoarse cu trei căni din lut ars înflorate cu motive naţionale de diferite culori. Le aşeză pe masa lustruită de vreme şi turnă în ele vinul. 
  
-Bine ai venit Dorele, taică! Noroc vecine! Şi cănile se ciocniră între ele cu un zgomot sec. Sorbiră cu sete din căni. 
  
-Bun vinul, Marine!  
  
-E din via din vale, care am pus-o cu muierea acum zece ani. E viţă nobilă. Aşa cum cer europenii!  
  
-Şi eu trebuie s-o scot pe cea hibridă. Dar costă mult să pun nobilă. E vorba să mă ajute Nelu, fecioru-mio din Spania. 
  
-Dorele, taică, cum e pe la voi, pe-acolo? 
  
-Cum să fie tăticule?! Greu. Pericole la tot pasul şi căldură de te topeşti. Talibanii nu se lasă cu una cu două. 
  
-Am auzit că la început când ăştia luptau împotriva sovieticilor au fost instruiţi şi înarmaţi de americani. 
  
-Aşa este, nene Cârţule! Acum îi înarmează în secret oameni de afaceri din Rusia, Pakistan şi chiar americani. Banii nu au culoare politică, au doar interes înmulţirea lor... spunea un mare economist german. 
  
-Ce mai ştii tăticule despre vărul matale Necşulescu? Ăla ... putred de bogat. 
  
-Nu mai ştiu nimic. Mi-a spus acum câţiva ani Ana lui Fănică din Bucureşti că ar fi murit. Atâta tot. Că a avut o înmormântare cu multă lume şi făloasă. 
  
-Dorele ai venit? strigă cineva la poartă. Îşi îndreptară cu toţii privirea spre locul de unde venea glasul.  
  
-Aaa, tu eşti Ilie!? Intră ! Câinele e legat! 
  
Era fostul coleg de liceu al lui Dorel. Acum inginer constructor. Moş Marin aduse un alt scaun pe care îl invitară să stea. Îi puseră un pahar cu zaibăr şi ciocniră.  
  
-Ilie, vorbeam de Necşulescu ruda noastră, i se adresă Dorel. 
  
-Da, da ... ştiu povestea. Se zice că ar fi murit. Eram în Bucureşti. Lucram la consolidarea pasajului Victoria. 
  
-Spune-ne Dorele!  
  
Şi vecinul începu să povestească. 
  
* 
  
Florin îşi scutură capul pentru a-şi alunga gândurile despre subiectul romanului pe care-l scria. Privi la Constantin. Acesta era concentrat asupra romanului pe care-l citea. Luă de pe masă o nouă agendă şi începu s-o răsfoiască: 
  
27 iulie:  
  
„Mă duc la Parlament să mă întâlnesc cu deputatul Petrovici. Mi-a promis că-mi acordă un interviu”.  
  
* 
  
Florin întoarse pagina. Pe aceasta descoperi lipit un interviu publicat în ziar. Se vede treaba că prietenul urmăreşte cu atenţie tot ce se scrie despre mine. Cu acest gând începu să recitească interviul: 
  
Menuţ Maximinian: Interviu cu preşedintele Ligii Scriitorilor Români 
  
„Critica literară dă contactul  
  
cu opera ca lucru înfăptuit...” 
  
- Domnule preşedinte, cunoscând faptul că dumnea-voastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană „Tribuna”, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie? 
  
Preşedintele: 
  
- În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia „Eu m-am născut când...”. De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/ Paradisului/ Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă - apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brădiceni, caracteristic materiei - spirit, viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi după aceea, social-politică.  
  
Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie, transpiraţie şi talent să o aducă în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. 
  
- Cât din viaţa dumneavoastră este scris? 
  
Preşedintele: 
  
- De când am început să scriu poezie, de la vârsta de 14 ani, visând pe malul râului Olt sau pe Dealul Viilor drăgăşenene, citesc şi scriu. De pe atunci scrisul a devenit pentru mine o profesie. În acest context am îndrumat şi pe alţii să abordeze frumoasa îndelednicire. Am înfiinţat Cenaclul Literar Gib I. Mihăescu, la Casa de Cultură din Drăgăşani, pe când eram elev în clasa 10 la liceu, influenţându-I pe Virgil Mazilescu, Nicolae Cochinescu-procuror, azi judecător la Curtea Constituţională, Radu Vasile, fost Prim Ministru... I-am convertit să scrie poezie! Numai pe Mugurel Isărescu nu am putut... Apoi prin 1963 am înfiinţat la Baia Mare Cenaclul Literar Nord, pe când eram student. Acolo i-am făcut să se aplece asupra poeziei pe Vasile Radu Ghencianu, Iuga, pe pictorul Oros, colaborând fructuos cu cenaclul din Satu Mare condus, pe atunci, de Petre Got. Cenacluri ce mai funcţionează şi astăzi. Pentru mine poezia nu este ceva adăugit gândirii, ci este desăvârşirea acesteia. Şi când nu scriu gândesc la fel precum ar urma să scriu. 
  
- Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă, sau este doar un reper? 
  
Preşedintele: 
  
- Unii afirmă că de-a lungul istoriei literare, critica a fost şi este o afirmare a valorii. Spuneam altă dată că eul criticului, la fel ca eul poetului este o subiectivitate inversă. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care ştie ce este bun de ce este rău, dar se pune întrebarea, cine desparte critica bună, obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când Istoria Literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu? Şi acum, şi în regimul comunist-criminal, criticii au răspuns unor comandamente ale propagandei de partid sau a unor grupuri de interese, sau mai bine zis unor găşti.  
  
Critica literară, în general, este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului litarar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers al creaţiei poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară. Vorba proverbului românesc: „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.  
  
După ce m-am întors de la Bruxelles, în urma unei burse de şase luni, în structurile UE, am constatat, prin anul 1997, că postmodernismul de la noi, cu ideile absconse şi texte experimentaliste ce nu spun nimic - vezi poezia poeţilor obzecişti - începe să treacă în penumbră. Astfel a apărut, după 1989, noul val pe care l-am denumit globmodernul, care îmbină elementele tradiţionale din literatură cu modernismul, este o întoarcere în trecut, pe jumătate, dar cu elemente moderne ale stilului şi esteticului oferite de noile concepţii despre literatură.  
  
Teoretizarea globmodernului am făcut-o în publicaţia „Curierul Primăriei” şi în prestigioasa revistă „Oglinda Literară”. Georges Poules sublinia că în timp ce conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorilor de literatură. În final, dacă creaţia literară este fructul talentului şi transpiraţia autorului, lucrarea criticului este „parazitul” acestui produs. Pecetea pe operă a criticului nu există şi nici un reper nu este, e doar o formă de a recreea stângaci o operă pe înţelesul cititorului, care oricum nu o citeşte. Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit, creaţia ne dă distanţa faţă lucruri.  
  
- V-aţi apropiat de teatru, editând şi o culegere de cronici. Credeţi că fiecare om joacă un rol? 
  
Preşedintele: 
  
- Volumul „Un teatru cât o inimă” este a 23-a carte a mea, şi este rodul a zece ani de călătorie la Petroşani pentru a viziona spectacolele de la Teatrul Dramatic I.D. Sârbu, unde era director prietenul Dumitru Velea, scriitor, poet şi dramaturg de o mare fineţe. Când ne naştem, Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia, fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit. Oamenii de ştiinţă spun că pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte „I”. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie. De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, iar calitatea cuvântului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă citeşte sau mă ascultă. 
  
-Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate? 
  
Preşedintele: 
  
- Şi înainte se scria, şi acum la fel ca atunci... foarte mult. Spre deosebire că atunci nu se putea publica. Din motive că... acel scriitor nu făcea parte din sistem, nefiind activist de partid, redactor la edituri şi reviste... De fapt şi aceştia erau un fel de activişti de partid. Dacă înainte pentru a fi publicat trebuia ca autorii să scrie în spiritul realismului socialist, deci prost, acum pentru a fi citit trebuie să coborâm ştacheta la dulcegării romanţioase... Tot prost! Fiecare artă în parte, spunea Tsatsos, exprimă epoca ei! Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om. Doar din când în când, ca un ghiocel, de sub mantaua de zăpadă a literaturii proaste, mai scoate capul o operă bună. Care de obicei, nu este observată de criticul grăbit să-şi laude amicii, sau mastodonţi umflaţi de propaganda comunistă. Vezi „Istoria” lui Alex Ştefănescu.  
  
- Domnule Preşedinte vă rugăm să ne daţi câteva date despre Liga Scriitorilor al cărui fondator şi preşedinte sunteţi. 
  
Preşedintele: 
  
Deci, după cum am relatat mai sus, în anul 1997 am beneficiat timp de şase luni de o bursă la Bruxelles în structurile Uniunii Europene. Urmare faptului a fost că am primit o diplomă de ziarist profesionist. Acolo în Belgia am văzut că erau cinci asociaţii scriitoriceşti, toate egale în drepturi şi obligaţii în faţa guvernului şi a Casei Regale. Atunci mi-a venit ideea de a înfiinţa şi la noi o mişcare scriitoricească.  
  
Uniunea Scriitorilor a rămas sclerozată în proiect. Se face vinovată de multe nedreptăţi aduse unor scriitori. Din 1948 de când a fost înfiinţată această „Uniune Sovietică!”, alfel nu pot s-o denumesc. Din rândurile ei au fost excluşi, fără niciun temei, mari scriitori, precum Octavian Blaga, Radu Gyr şi mulţi alţii... făcând jocul politic al partidelor de la guvernare, atunci din plin ca şi acum. Nu de mult au murit doi scriitori importanţi, membri USR - Cezar Ivănescu şi Valentin Taşcu -, iar USR nu a făcut nimic nici măcar pentru înmormântarea lor sau pentru ajutorarea familiilor!!!  
  
Astfel, în 2006, septembrie 8, am avut şedinţa de constituire a Ligii Scriitorilor din România. Aceasta şi-a propus să coopteze în rândurile ei scriitori de expresie română de pretutindeni. Organizaţia noastră nu este o contrapondere la Uniunea Scriitorilor. În Ligă avem înscrişi şi membri ai Uniuni Scriitorilor Români. Ea completează un segment neacoperit de USR, fiindcă aceasta cenzurează pentru a doua oară scriitorii, spunând, la cei mai în vârstă, că nu-i primeşte, pentru a nu beneficia de o amărâtă de „jumătate de pensie”. Deci scriitorii mai în vârstă, care nu au putut publica în regimul comunist, deoarece că nu făceau parte din sistem, pe motiv că nu scriau în spiritul realismului socialist, acum sunt acuzaţi că nu au publicat cărţi în „acele vremuri”.  
  
Liga Scriitorilor are, până în prezent, 30 de filiale în ţară şi 12 în străinătate. Ea apără drepturile scriitorilor, promovează valorile autentice şi va acorda Diploma şi Medalia „Virtutea literară” scriitorilor care promovează toleranţa, ideile umaniste, valori ale patrimoniului naţional şi a căror personalitate şi comportare morală şi civică este un exemplu în societatea românească. Acest premiu se acordă scriitorilor indiferent din ce organizaţie profesională fac parte. Nu aşa precum procedează USR care acordă premii numai membrilor săi.. favoriţi! La luarea acestei decizii am pornit de la zicala populară: „Să nu faci ce face popa, ci ce zice el!”. De aceea am inclus în condiţiile de acordare a Premiului „Virtutea Literară” ca scriitorul să aibă o exemplară comportare morală şi civică în societate. Deoarece USR a acordat premii unor scriitori care au încălcat cele mai elementare reguli morale şi de comportare în societate. Atunci ce exemplu, a dat şi dă, USR tinerilor cititori?  
  
Revista „Agora Literară”, editată de Liga Scriitorilor va promova literatura bună din toate speciile literare, indiferent de vârsta autorilor. Vom face toate demersurile ca Liga să capete statut de organizaţie naţională de utilitate publică şi de aici... curgând acele drepturi de care beneficiază şi Uniunea Scriitorilor Români! 
  
- De ce era nevoie de o nouă grupare? Este o alternativă al Uniunea Scriitorilor? 
  
Preşedintele: 
  
- Pentru democratizarea mişcării scriitoriceşti! În toate ţările europene, inclusiv cele din est care au făcut parte din lagărul socialist sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti. În Ungaria, în Polonia, în Bulgaria, etc. Uniunile Scriitorilor de tip sovietic s-au desfinţat. S-au constituit, astfel, mai multe organizaţii profesionale de acest gen. În Ungaria sunt 4. Numai la noi a rămas acest FSN scriitoricesc! 
  
- Ce ar fi viaţa fără literă? 
  
Preşedintele: 
  
- Apariţa literei ca semn de exprimare, a început prin reprezentări sumare pe pereţii peşterilor, iar mai apoi prin transformarea acestora în semne convenţionale. A fost o evoluţie care a contribuit la comunicarea dintre oameni. Dacă nu apărea litera omul ar fi găsit, până la urmă, un alt mijloc de comunicare. Fără literă, fără comunicare, societatea umană ar fi fost în imposibili-tate de a evolua. 
  
- Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic? Este o modă ca scriitorul să fie şi jurnalist? 
  
Preşedintele: 
  
- După sprijinul din umbră dat fiului meu - scriitor, doctor în istorie şi drept - de a edita on-line ziarul „Napoca News”, doresc să-mi selectez din miile de articole publicate în presa vremii unele articole şi să editez un volum, intitulat „Prizonierul oglinzilor para-lele”. Numai necesitatea, nu moda, l-a împins pe scriitor să facă şi pe jurnalistul. E bine ca până la 30 de ani scriitorul să fie şi jurnalist, pentru a cunoaşte viaţa, apoi ar fi bine se ocupe numai de activităţi literare. Dar, din păcate, din scrisul literaturii nu se poate trăi, aşa că... mulţi fac jurnalistică până la pensie.  
  
- Care este destinul scriitorului într-o ţară în criză?  
  
Preşedintele: 
  
- Din toate timpurile scriitorul a fost în... criză. Dar într-o ţară în criză cu atât mai mult scriitorul plonjează mai adânc în aceasta. Oamenii neavând venituri, întâmpi-nând greutăţi zilnice, nu mai au dispoziţie şi nici bani să mai cumpere cărţi. Această situaţie se răsfrânge şi asupra celui care scrie. 
  
* 
  
-Constantine! 
  
-Spune? Întrebă fără să ridice ochii de pe pagină. 
  
-Văd că ai citit interviul dat de mine. 
  
-Da! Toate interviurile publicate în presă date de tine le-am citit, precum şi cartea „Cu inima în palmă”, unde ai inclus o selecţie a acestora. 
  
-Mă bucur. Şi eu citesc tot ce publici, inclusiv volumele de poezie, eseuri şi romane. Am observat că avem aceleaşi idei. Aceleaşi păreri despre evenimentele din ţară. 
  
-Am constatat şi eu acelaşi lucru! Ce scrii tu, parcă le-aşi fi scris eu! 
  
Constantin se afundă din nou în lectură. Între timp în bucătărie se auzeau zgomote de vase. „S-o fi sculat Tina”, gândi Florin. 
  
-Să vă aduc o dulceaţă? Întrebă Tina, băgând capul pe uşă. 
  
-Sărut mâna doamnă! 
  
-Bine ai venit Constantine! 
  
-Vin acum cu dulceaţa. 
  
După puţin timp intră cu o tavă pe care se aflau două farfurioare de cristal cu dulceaţă şi două pahare cu sifon. 
  
-Dragă, nu vi şi tu aici cu noi? 
  
-Nu! E ora de meditaţie. Vin fetele ...  
  
-Bine. 
  
-Mulţumesc doamna Tina pentru dulceaţă. 
  
-Cu multă plăcere, răspunse aceasta. 
  
-Să vă pun mai multe prune? 
  
-Sunt de-ajuns! 
  
-Deci, sunteţi doar de două prune! Să vă spun un banc? 
  
-Spuneţi! 
  
-O doamnă din înalta societate avea zilnic mosafiri veniţi în vizită. Într-o zi îi spune servitoarei: „Veto! Te învăţ câte prune să pui pe farfurie în funcţie de... felul cum arată musafirii. Ascultă bine, bagă pe urechi! Când vezi că musafirul nu prea arată bine îi aduci doar o prună pe farfurioară. Dacă arată ceva mai binişor îi aduci două prune. Iar dacă vezi că vine cu trăsura, că are pălărie de fetru şi pantofi cu scârţ aduci pe farfurioară... dulceaţă cu trei prune! Ai înţeles? 'nţeles cocoană!”. Într-o zi au venit musafiri o familie de nobili, fără să vadă însă servitoarea din ce au coborât - trăsură sau automobil. Stăpâna casei sună din clopoţel. Veta intră. „Să ne aduci dulceaţă şi pahare cu sifon!” se adresă servitoarei. Veta se uită bine la musafiri, se mai uită ... îi analizează, se scărpină în cap băgând mâna pe sub batic şi nedumerită întrebă: „Cucoană, ăştia de câte prune sunt?”  
  
Toţi trei începură să râdă. 
  
-Aaa ... vasăzică noi suntem doar de două prune!? 
  
-Voi meritaţi borcanul tot! Şi... Tina se retrase. Constantin se apucă de lectură. Eu mă gândeam la romanul meu. Îl scriam în gând:  
  
„Necşulescu era de mult urmărit de o bandă de excroci ce-l şantaja. Fost director la Gospodăria de Partid, Revoluţia din decembrie 1989 l-a făcut şi mai bogat. Evenimentele l-au prins cu bani în conturile şi în casa întreprinderii. Banii, numerar, i-a ridicat direct din casă şi i-a ascuns într-o cutie de metal în grădiniţa cu flori ai vilei din Primăverii unde locuia cu soţia. Iar cei din conturi i-a plimbat prin alte conturi deschise de el până i-au pierdut urma. În vremurile acelea cine mai avea timp să verifice? Totul era tulbure. Legile, aşa cum erau, nu-şi mai făceau efectul, iar instituţiile statului erau în disoluţie. O singură persoană, Marine şi Dorele, ştia că Necşulescu a luat banii lichizi din casă. Era caseriţa!" 
  
* 
  
-Florine, trebuie să plec. E destul de târziu. 
  
-Bine, Constantine! Se ridicară de pe fotolii lăsând pe speteaza lor agendele şi romanul. Tina, încă era cu cele două eleve în camera cealaltă. 
  
-Sarut mâna doamna Tina. Să aveţi o seară plăcută! 
  
-Mulţumesc domnule Constantin, a răspuns din cameră.  
  
La fel ca în seara precedentă l-am condus până jos. Ne-am dat mâna şi a plecat grăbit cu mersul lui de raţă. 
  
*** 
  
Al.Florin ŢENE 
  
Va continua. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Geamănul din oglindă-A doua zi / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 316, Anul I, 12 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!