Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - FIESTA TOTAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A crede că expresia maximă a luptei taurine se concentrează în spectacolul bine regizat, desfăşurat în arenele special amenajate în acest scop – corida - ar fi o eroare de neiertat şi o nedreptate făcută tradiţiilor şi culturii naţiunii spaniole. Cine porneşte de la premisa că fenomenul corida (span. corrida) ar fi baza confruntării dintre taur şi om uită să ia în calcul sărbătorile populare, care se desfăşoară pe tot parcursul verii în toate zonele Spaniei, evenimente care atrag mult mai mult public decât dansul toreadorilor din ring. Nu degeaba spaniolilor le place să-şi privească ţara ca pe o „piele de taur întinsă la uscat”! O privire fugară aruncată pe harta peninsulei confirmă fantezia lor.  
 
Din cele aproape şaptesprezece mii (!) de festejos taurinos care se înregistrează anual în Spania, doar cincisprezece la sută au loc în arene, cu intrare pe bază de bilet. Majoritatea manifestărilor de acest gen se rostogoleşte zgomotos direct pe străzile localităţilor aranjate fotogenic, în straie de sărbătoare. De când s-a inventat corida au existat şi encierros – denumirea dată curselor ocazionate de mânarea vitelor către sau dinspre arena destinată luptei „oficiale”. Ele s-au cristalizat ca alternativă binevenită poporului de rând.  
 
„Pe acoperişuri, pe stâlpii felinarelor, prin cele mai neaşteptate locuri atârnă ciorchine flăcăi şi bărbaţi în toată firea” – descria la 1966 Juan Goytisolo în romanul său „Señas de identidad”. Femeile ţipă isteric, provocând taurul şi aţâţând bărbaţii, mulţimea entuziasmată urlă în mod barbar, toată lumea combate, cu toate mijloacele. „E un public simplu, primitiv, fără turişti..., fără Señoritos cu pălării mari, cu boruri largi şi ţigări de foi, fără femei frumoase, cu piepteni în păr şi mántile fistichii, instalate comod în rândul din faţă, fără anglosaxone frigide, avide de senzaţii autentice, în căutare de emoţii tari.” Taurul este alergat şi vânat cu metode identice celor din vremurile preistorice. Comparată cu această barbarie, corida e un joc civilizat, aproape un balet s-ar putea spune. Între timp s-au înăsprit legile, protectorii animalelor protestează, politicienii şi statul se străduiesc să pondereze brutalitatea unor practici, restrângând şi suprimând, riscând adesea confruntarea cu mânia populaţiei şi pierderea votului unei mase considerabile de cetăţeni.  
 
Pentru mozos – protagoniştii bipezi ai acestei alergări – mânarea vitelor în tumult este prilej de aventură, un joc periculos cu focul şi o ocazie binevenită de a-şi demonstra curajul şi bărbăţia. Pe nimeni nu preocupă idealurile înalte pentru care se înfierbântase pe vremuri scriitorul Ernest Hemingway, cel care, prin scrierile sale a conferit celebritate cursei de pe străzile oraşului Pamplona. În realitate, ocupaţi cu probarea propriei lor vitejii, los mozos nu au timp pentru considerente estetice; nevoia de a demonstra superioritatea inteligenţei faţă de forţa brută a naturii sau conflictul dintre cultură şi haosul necivilizat joacă aici un rol cât se poate de secundar. Detalii precum atinsul taurului, înmuiatul batistei în sânge sau tăierea cozii şi înmânarea ei învingătorului au o semnificaţie mult mai adâncă, ducând cu gândul la unele ritualuri arhaice şi la obiceiuri perpetuate din antichitate.  
 
Taurul a fost animalul totemic al multor popoare din bazinul mediteranean. Hitiţii şi arameii îl divinizau, pe post de simbol al fecundităţii mitice, al puterii supranaturale a zeilor. Cretanii culturii minoice practicau un ceremonial cu o scenografie elaborată, care prevedea mişcări complicate de eschivă şi sărituri peste taurul în plină alergare. Perşii obişnuiau să-şi „boteze” novicii proaspăt iniţiaţi cu sângele unui taur sacrificat, convinşi fiind că în acest mod li se va transfera puterea şi virilitatea sa. Multe culturi din Asia Mică presupuneau uciderea unui taur, act-simbol al victoriei binelui asupra răului. Sacrificarea se dorea impuls dat reiniţierii unui ciclu de renaştere a naturii. Nu întâmplător, aluzia la sângele vărsat de Isus se interpune până şi paşnicului cult creştin, în chiar ziua Învierii de Paşte, când tradiţia sevillană prevede deschiderea sezonului coridelor prin lăsarea în libertate a taurilor supranumiţi toros de haleluya. Nu rare sunt ocaziile când bestiilor cu coarnele înfăşurate în vată şi pânză le taie calea câte-un un torero rătăcit, mai mult sau mai puţin improvizat. Aleluia!  
 
Tauri de foc, cu spatele şi coarnele îmbibate în substanţe inflamabile - toros ardiendo, au existat încă din Antichitate; în Spania Evului Mediu erau prezenţi atât la sărbătorile regale, cât şi în ocazii cu semnificaţie religioasă. Dar fantezia omenească nu cunoaşte limite: tot în antichitate îşi are originea şi obiceiul de a momi taurii spre o rampă amenajată în apropierea unei ape, cu scopul de a-i „convinge” într-un final să se arunce în vâltoare. Un ecou al acestor crude amuzamente populare a supravieţuit până în zilele noastre, sub forma vestitelor toros al agua, jocuri celebrate în lunile iulie şi august prin localităţile spaniole de pe litoral.  
 
Singurele locuri din lume în care mai trăieşte liber taurul arhaic, din rasa vestită de pe vremea Imperiului Tartezian sunt zona Navarra-Ţara Bascilor, regiunea Salamanca-La Mancha şi malurile Guadalquivirului, în sudul Andaluziei. Aici, în Evul Mediu, cavalerii mauri şi creştini obişnuiau să-şi omoare timpul prin pauzele dintre bătăliile Reconquistei exersându-şi îndemânarea şi iuţimea în lupta cu exemplarele cele mai impresionante ale acelor tauri legendari. Însuşi eroul naţional al Spaniei, El Cid Campeador, pe lângă incontestabilele calităţi de conducător de oşti de care a dat dovadă, a fost un toreador magnific, „Marea Mândrie a Castiliei”, după cum îl descrie poetul Nicolás Fernández de Moratín. De atunci şi până astăzi, întreaga naţiune spaniolă pare decisă în lunile de vară să nu se abată de la mottoul încetăţenit: „Nicio fiesta fără taur!”  
 
Iulie, august. Căldură mare. Creierele se-nfierbântă, sângele prinde a clocoti în vene. „Duminică după-amiază, 6. iulie, fiesta explodează. Descriere mai potrivită nu există”, aşa descrie Hemingway în anul 1926, prin glasul lui Jake Barnes, personajul principal al romanului Fiesta, acea atmosferă incandescentă. Opera sa a adus celebritate sărbătorii Feria de San Fermin din Pamplona, cunoscută şi sub numele de Feria del Toro, pe scurt sanfermines. Chiar dacă punctele culminante ale sărbătorii sunt vestitele encierros – mânarea alertă a vitelor, activitate de cel mult opt minute cu care se începe şi se încheie ziua – caracteristica principală a nebuniei generale rămâne sărbătoarea neîntreruptă, plăcerea de a petrece dezlănţuit pe străzi, timp de opt zile şi nopţi, fără întrerupere, cântând, dansând, bând şi mâncând cot la cot cu oameni veseli, ca-ntr-o transă generalizată, o magică fiesta total. Singurul moment solemn al manifestării este dat de parada din dimineaţa zilei de 7. iulie, când figurina în mărime naturală care-l reprezintă pe Sfântul San Fermin, este purtată pe un car alegoric pompos pe străzile oraşului, însoţită de episcop, cler, primar, consilieri, „regina” Pamplonei şi nelipsita orchestră. Odată cu revenirea Sfântului în incinta bisericii, se încheie partea religioasă a zilei şi se trece la festivitatea propriu zisă. Începe adorarea zeului Dionis, o nebunie cu alură de bacanală, complet străină de morala cuminte a catolicilor, o concesie făcută sub acoperişul tolerant al sloganului „una vez al año, esas cosas no hacen daño” (odată pe an, aceste lucruri nu dăunează). Ventilul serveşte normalizării presiunii din întregul sistem.  
 
Feria de Sanfermin se deosebeşte fundamental de Feria de Abril, celebrată la Sevillia: aici nu se pune preţ pe apartenenţa la o pătură socială priviliegiată, ci dimpotrivă, se caută înfrăţirea cu toată lumea, fără restricţii sau discriminări. În nicio altă arenă taurină nu se consumă atâta alcool ca la Pamplona. Aici coridele sunt organizate de „Casa de la Misericordia”, o instituţie de binefacere, care împarte săracilor carnea taurilor sacrificaţi şi finanţează din profit un cămin de bătrâni. În Pamplona, aproape o jumătate de milion de oameni aleargă cu taurii pe străzi; de trei ori mai mult decât populaţia oraşului (180.000) dansează şi petrece pe străzi, făcând din noapte zi. Turiştii prezenţi au citit de bună seamă romanul Fiesta al lui Hemingway sau au vizionat măcar ecranizarea sa, cu Ava Gardner în rolul principal.  
 
E fapt incontestabil că Sanfermin este o sărbătoare a bărbăţiei, chiar dacă nu e o noutate să vezi şi femei alergând printre tauri. Tumultul interior este enorm, inima bate să sară din piept, corpul îşi mobilizează toate rezervele, părul se face măciucă, pielea de găină. Alergaţi de tauri, sub tropăitul lor asurzitor, cu mirosul de jivină în nări, simţind suflarea lor fierbinte în ceafă, amatorii de senzaţii tari par suspendaţi între spaţiu şi timp, între viaţă şi moarte. Toate detaliile supărătoare ale cotidianului anost se topesc sub imperiul acelei clipe magice, mistice, extatice. Pentru unii dintre ei, encierros sunt un drog, evenimentul cel mai preţios al anului. Atracţia lor irezistibilă îi smulge de lânga mama sau soţia iubitoare, de lângă copiii care-şi contemplă îngroziţi taţii, rugându-se să scape nevătămaţi. Unii aleargă pe ascuns. Cursele – las carreras – sunt iuţi şi periculoase; localnicii experimentaţi ştiu cum să evite învălmăşeala şi să se refugieze în ultimul moment, dar veneticii neştiutori – patas sau descerebrados, cum îi supranumesc pamplonezii pe candidaţii involuntari la sinucidere - sunt surprinşi adesea pe picior greşit. Poate şi pentru că tind să se ridice imediat după ce sunt aruncaţi la pământ, încercând să fugă mai departe, în loc să rămână culcaţi, nemişcaţi. Îndeosebi americanii şi australienii deţin recordul la accidentări. Cu toate acestea, e un adevărat miracol că se înregistrează relativ puţine incidente grave şi extrem de rare cazuri mortale.  
 
Taurii sunt programaţi genetic să evite îmbulzeala, fiind mereu în căutarea unui „tunel” prin care întrevăd drumul spre libertate. Majoritatea izbiturilor sunt provocate însă de colegii din plutonul de co-alergători. Doar trei la sută din răni sunt provocate de coarne şi în doar zece la sută din cazuri sunt implicaţi patrupezii. Sunt dramatice momentelele în care taurul se clatină, încercând să decidă direcţia în care s-o ia, nehotărât în faţa „vitejilor” înarmaţi conform regulamentului cu nimic mai mult decât un simplu ziar. Pe care dintre ei să se prăvălească? În astfel de clipe, se-ntâmplă ca unul sau altul dintre combatanţi să se piardă cu firea, trăgându-şi vecinul în faţă, pe post de scut uman. Homo hominis taurus est.  
 
Cu excepţia „poporului simplu”, partizan etern al luptelor cu tauri, corida a preocupat dintotdeauna atât străinii cât şi spaniolii, fiind un veşnic subiect controversat. Încă de pe vremea grecilor şi romanilor, învăţaţii şi clericii condamnau obiceiul barbar, atribuindu-i origini neclare, păgâne. În anul 1567, Papa Pius al V-lea a interzis tradiţionalele curse taurine duminicale, dar ingenioşii săi contemporani au găsit imediat o portiţă de scăpare, programând spectacolele lunea şi „inventând” astfel o nouă zi de sărbătoare. „Pe tot parcursul istoriei noastre, puţine sunt lucrurile care au reuşit să entuziasmeze şi să fericească naţiunea noastră în măsura în care a făcut-o această sărbătoare”, nota scriitorul José Ortega y Gasset, referindu-se la euforia trezită de apariţia primilor toreadori, la graniţa dintre secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Nici în secolelele următoare, liderii naţiunii nu au reuşit să cadă la pace: în timp ce protagoniştii generaţiei de scriitori de la 1898 – Unamuno, Pío Baroja, Antonio Machado, Azorín – cultivau aversiunea faţă de coridă, în fruntea generaţiei de aur din anul 1927 s-au situat Federico García Lorca şi Rafael Alberti, adepţi înflăcăraţi ai luptelor cu taurii. A urmat epoca franchistă, care a stilizat corida ca pe un spectacol de fiesta naţional, dar a restrâns sărbătorile populare locale. Abia după moartea dictatorului Franco a revenit situaţia la normal.  
 
În 1862, autorului de basme Hans Christian Andersen i se face rău odată cu răpunerea primului taur în arena din Málaga; scriitorul este nevoit să părăsească tribuna după sacrificarea celui de-al cincelea din seria de doisprezece prevăzuţi în program. În schimb, mai târziu, poetul şi prozatorul Kurt Tucholsky comenta: „O barbarie. Dar dacă se ţine şi mâine, eu unul mă duc din nou.” Criticul de artă Théophile Gautier, la fel ca şi conaţionalul său, Alexandre Dumas considera lupta cu taurii drept „unul dintre spectacolele cele mai frumoase, pe care omul le poate imagina”, mărturisind că în momentul loviturii mortale de la final, când toată arena îşi ţine răsuflarea, a simţit emoţii care egalează tulburarea ocazionată de cele mai cutremurătoare drame shakesperiene. Astăzi, în Andaluzia, tot ce e legat de hăituirea bovinelor trezeşte reacţii contradictorii, de la entuziasm până la respingerea totală, într-un amestec de fascinaţie şi consternare.  
 
Explicaţia supravieţuirii acestei tradiţii de-a lungul veacurilor, în ciuda numeroaselor încercări de a-i pune capăt, constă în inegalabila forţă de atracţie pe care o exercită acele momente de răvăşire emoţională exacerbată. Sentimentul atingerii morţii, presimţirea neantului şi efemerităţii existenţei, norocul de a scăpa de sub pericolul iminent, a doua şansă, încununată mai apoi de o renaştere aparent miraculoasă sunt câteva dintre elementele care creează emoţiile cele mai puternice. Nu doar jocul cu viaţa şi moartea sunt tipice pentru spanioli, ci însăşi respectul şi importanţa pe care o acordă sentimentelor adânci, acelor emociones fuertes care conferă existenţei un sens profund. „Rigiditatea şi incapacitatea de a simţi emoţie constituie pentru spanioli nenorocirea cea mai groaznică ce poate paşte un om”, scria cândva Gerald Brenan în The Face of Spain. Spania îi regizează morţii un spectacol multicolor: lupta cu taurii, un spectacol pe care îl exportă chiar şi prin fostele colonii de peste ocean (în Mexic, ele se numesc Pamplonadas).  
 
Aşa cum o operă italiană îi zguduie pe unii, tot aşa fiorul estetic îi electrizează pe spectatorii luptelor taurine. Cu toate acestea, nu se pune problema unei indiferenţe suverane a spaniolilor faţă de suferinţă, sânge şi moarte, aşa cum suspecta în mod eronat americanul Richard Ford. Nu uciderea taurului joacă rolul decisiv, ci momentul care precede moartea, secunda de dinainte de final. Ţelul spectacolului nu este să contempli luarea în coarne a unui mozo, ci să te abandonezi admiraţiei pentru talentul său inegalabil de se apropia de bestie până la limita supremei atingeri, rămânând, ca prin minune, nevătămat.  
 
Aşa paradoxal cum sună, motivul pentru care spaniolii caută pericolul şi apropierea de moarte rezidă tocmai în pofta lor nestăvilită de viaţă. Nu e obligatoriu să te simţi imortal atunci când te confrunţi cu un taur fioros, dar înseamnă enorm dacă poţi să simţi măcar pentru o clipă că trăieşti la intensitate maximă. Hemingway şi Spania se potrivesc de minune: eterna învecinare cu moartea, sentimentul existenţial, acea bănuială instinctivă că moartea ar fi singura certitudine, emoţiile puternice care o însoţesc au darul de a relativiza precaritatea grijilor „lumeşti”, diminuând importanţa lor şi ajutându-ne să gustăm din plin fiece clipă, ca pe un cadou divin. O incursiune în fiesta spaniolă este un pas pe calea depăşirii propriei noastre temeri de moarte, un miracol al renaşterii setei de a trăi.  
-----------------------------------------------------------------------------  
Sursa: „FIESTAS, Spanien im Festrausch”, autor Rolf Neuhaus, Verlag Winfried Jenior, Kassel, 1999  
Picttură de Adina Cicort, Dallas, Texas SUA  
 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
Benissa, Spania  
iulie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - FIESTA TOTAL / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 946, Anul III, 03 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!