Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Introspectie > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - SIBIUL – SINGULAR, CU ARTICOL HOTĂRÂT

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ca orice substantiv care se respectă şi Sibiul îşi schimbă forma după gen, număr şi caz. Există un Sibiu feminin, în care predomină cărările romantice de prin Parcul Sub Arini sau plimbările cu barca pe lacurile Dumbravei şi manifestările culturale pline de har. Dar nu este de ici colo nici Sibiul bărbătesc, care se ia la trântă, postulând modernismul urban în sticlă şi metal sau deschizând generos uşa spiritului întreprinzător al neastâpăraţilor, harnicilor ardeleni şi – atenţie – ardelence!  
 
Cât despre număr, sunt Sibiuri şi Sibiuri; unul medieval, altul fostă Capitală Culturală Europeană, unul săsesc, altul românesc, cel de ieri şi cel de azi; mă rog, cam tot atâtea Sibiuri, câţi locuitori şi vizitatori ocazionali. De la caz la caz, în funcţie de starea vremii şi de genul de problemă pe care o ai de rezolvat, poţi da peste Sibiul politicos, galant, prietenos şi eficient sau peste Sibiul mohorât, în renovare, scump, scorţos. Lucrurile se complică şi mai tare dacă-l mai supunem şi flexiunii. Căci, deşi e nume propriu, s-au găsit destui ghiduşi dornici să-l treacă prin diateze, forţând nota, îndoindu-l în moduri, la timpi, pe persoane şi prin grade de comparaţie de te doare mintea. Căci oraşul meu natal n-are numai prieteni, mai sunt şi invidioşi, de-aproape mi se face teamă să-mi mai spun şi eu cuvântul. Prea multă lume l-a inclus nu doar în masa vocabularului, ci chiar în fondul principal lexical!  
 
Am scris două paragrafe şi încă n-am spus nimic despre subiectul propriu-zis al articolului meu, pe care mi-l doresc hotărât, la fel ca acordul enclitic din titlu. Pentru că da, aici părem a fi de acord cu toţii, avem de-a face cu un oraş singular, cu contururi clare, un oraş... hotărât, cum se spune pe la noi. Dar oare nu e fiecare oraş în parte unic în felul său? E-adevărat că revista americană Forbes declara recent Sibiul drept unul din cele mai idilice oraşe europene, dar, să fim sinceri, „idilic” e un termen cam static. Oricum, concepţiile americanilor nu se suprapun decât arareori peste gusturile noastre de europeni înrăiţi. Cu toate astea, ne place să trăim la Sibiu, chiar dacă nu plutim permanent în sfere „idilice”.  
 
De-ntrebi un sibian de pe stradă dacă îi place oraşul său, mai mult ca sigur răspunde că da, mult. Iar dacă insisişti mai departe cu întrebările, ţi se confirmă şi clasicele clişee despre noi: anume că înţelegem câte ceva din limba germană şi că nu ne rupem picioarele dacă ne plantează cineva pe schiuri. Aş merge până acolo încât aş susţine că nu doar nouă, sibienilor, ne place Sibiul, ci şi lumea ne place pe noi. Pe ce mă bazez? Pe propria experienţă şi pe frecventele întâmpinări prietenoase pe care le-am avut de-a lungul vremurilor la munte, la mare, la Bucureşti şi ... cam peste tot, prin tot felul de împrejurări.  
 
Oricât aş vrea să mă deosebesc de ceilalţi cronicari ai oraşului, un element avem cu toţii în comun: când vorbim de Sibiu, accentuăm centrul oraşului. Nu-nseamnă că urbea n-ar avea şi alte atracţii – ba bine că nu! – dar centrul istoric le bate pe toate; aici chiar n-avem loc de-ntors. Ce simţi când te plimbi pe Corso? Pavajul din piatră cubică îţi fură ochii cu rotocoalele lui simetrice, nările ţi se inundă cu miros de covrigi, kürtös colac şi langoşi calde. Pe un fond general de linişte molcomă auzi frânturi răzleţe de conversaţii potolite, purtate de voci domoale, ardeleneşti. Lumea se perindă la şpazier, cumva alene. Faţadele multicolore se aliniază ordonat, străpunse din loc în loc de ochii de lumină ai portalelor de intrare, prin care se întrevăd curţi adânci, înconjurate de balcoane cu balustrade de lemn.  
 
În Piaţa Mare, lumea contemplă sau traversează, dar mai nimeni nu se grăbeşte. În Piaţa Mică se şede la terase, se-adună prietenii pe la mese, salutându-se cochet cu un pupic pe obraz, mondeni ca răsfăţaţii din anturajul „schicki-micky” münchenez. Parcă se ştiu toţi, familiari cum sunt, de te simţi un pic stingher printre ei. Dar nu durează mult confuzi până observi rapid că şi pe tine te tratează la fel de lejer, în caz că intri-n vorbă cu ei. Chiar de nu-ţi vine să li te alipeşti cu sufletul, parcă resimţi recunoştinţă pentru că nu ţi se bagă-n viaţă cu forţa. Şi brusc ştii ce lipseşte: forfota balcanică. Aha, mare pagubă!  
 
E-un fel de distanţă politicoasă, ca o igienă de la sine-nţeleasă a contactelor, ca să nu se rănească nimeni, nici măcar întâmplător, prin colţuri de gesturi bruşte sau pe muchii de vorbe tăioase. Fiţele astea caragialeşti sunt oricum risipă inutilă de energie. Cu alte cuvinte, cam poţi face ce vrei, nu şochezi pe nimeni, dar simţi că se uită lumea la tine, chiar dacă nimeni nu te judecă pentru ce faci. E-un fel de comfort comod, bun la toate, drept pentru care te molipseşti de calm şi vrei şi tu o bere. Te-aşezi pe-un scaun la Strasse, frumos în rând, molipsit de cadenţa la ralenti, spectator discret al propriei tale păci venite pe neaşteptate.  
 
Aşa e Sibiul. Dacă ar fi o maşină cu cutie de viteze automată, ar sta mai tot timpul pe poziţia „neutru”; nici demaraj, nici croazieră, nici marşarier; pur şi simplu deschis tuturor posibilităţilor, cu direcţie neprecizată, momentan în repaus. Aparent. Căci proiectele cele mai temerare, cele mai încăpăţânate obsesii, cele mai solide întreprinderi, cei mai încrâncenaţi promotori, tot în bine trucata nemişcare îşi află matca şi se rostogolesc prin lume ciorănind, iohannisând, paul-gomând, ca să nu mai vorbim de celelalte metode de-a lua lumea-n piept, fiecare din ele ca un miniportret al Hermannstadtului, plasat în rame inscripţionate minuţios, patentate pe nume de la A la ...W precum Agârbicieanu, Bariţiu, Blaga, Boiu, Brediceanu, Brukenthal, Goga, Haas, Lazăr, Ivănescu, Noica, Olahus, Şaguna, Slavici, Sibelius, Stanca, Teutsch sau Wittstock. Na, că m-am trezit şi eu acum, căluţind, dar, chiar dacă sună a laudă, aceste nume trebuie spuse. E chiar musai, căci sibienii renumiţi nu sunt doar mulţi, ci şi cu greutate. Să dăm, aşadar sibienilor ce este al lor. Prinos, mintenaş.  
 
Oraşul sperietor de sobru, prin care paşii mei de prunc în prag de adolescenţă se insinuiau ezitanţi, intimidaţi de severitatea profesorilor noştri de liceu şi de asprimea umorului colegilor, mi-a modelat caracterul în direcţia unui sarcasm sănătos, dar oarecum drăgăstos. Căci aşa suntem noi, sibienii, casanţi pe dinafară, dar impresionabili pe dinăuntru, cu condiţia să nu se observe. Faptul că tocmai noi ne găsim să organizăm cu regularitate de ceas sentimentale festivaluri de jazz sau romantice târguri de Crăciun, cu drăgălaşe patchworkuri multicolore, lucrate cu migală săsească, intră doar aparent în contradicţie cu felul nostru sceptic de a fi. La astfel de ocazii facem act de prezenţă, salutându-ne cu acelaşi Servus vesel, care ne face să ne simţim părtaşi ai unei familii extinse, un fel de rude mai îndepărtate. Meticuloşi în a ne organiza distracţiile, suntem excesivi doar când ne calcă cineva pe bombeu, şi oricum numai dacă acel intrus are talpa groasă şi pasul indecent de apăsat.  
 
Sibiul troleibuzelor curate, în care lumea citeşte ziarul, ne poartă meticulos prin cartierele cu nume imperiale (terezian) sau mondene (hipodrom, ştrand), prin care clădirile odihnesc înconjurate de ziduri vechi, solide, inspirând stabilitate şi ducând cu gândul la disciplina cazonă a nu tocmai rarelor cazărmi. Respirăm istorie şi-un pic de cosmopolitism în oraşul cu atâtea naţionalităţi conlocuitoare, unde în loc de „alimentara”, „textile pentru copii” sau „magazin de mobilă” se mai spune ca acum cinzeci de ani „La Floaşu”, „Ursuleţul” sau „Dragoner”, chiar dacă ele au dispărut demult. Şi iarăşi mă duce gândul la barurile şi discotecile primelor ieşiri dansante, locuri pe care le alintam cu nume precum „Pe casă”, „În Groapă” sau „Disco-Bar”.  
 
Poate părem conservatori şi ciudaţi, cu persistenţa noastră încăpăţânată în ritualuri, cu calfele noastre îmbrăcate ca acum cinci sute de ani, care vin din toată Europa ca să ne renoveze casele din oraşul vechi, aidoma predecesorilor lor medievali, fără cuie şi fără materiale sau unelte moderne. Dar ce-i rău în asta? Cum să nu vrei să rămână lucrurile aşa? Toţi recomandă să nu schimbi niciodată o tracţiune care te-a purtat spre succese durabile! Poate ne-am molipsit de cumpănire de la Cibinul traversat de poduri frumoase, râul care dă cotul moale, cu apă aproape stătătoare, între malurile umbrite de sălcii aplecate spre ochiul apei, într-o oglindire care îmbie la ... reflecţie.  
 
În Piaţa Cibin, ţăranii nu... precupeţesc. Aşezaţi reglementar, cu şorţuri curate, licenţă şi preţuri la vedere, te tratează cu mină serioasă, de-ţi trebuie ureche muzicală foarte fină ca să sesizei ironia dulce acrişoară a câte unui comentariu laconic, aruncat în vânt de mărginenii cu clop sau de rumenele fete de la munte, ce-adună zmeura de pe povârnişurile frecventate de urşi. Şi iarăşi îmi amintesc de străbunica Sanvina, care îşi lua coşul cu ouă de cu seară, şi se ducea pe jos cinci kilometri până în gara din Bendorf (Beneşti), ca să aştepte acolo Mocăniţa, ce-o ducea pufăind în dimineaţa următoare la piaţă, la Sighii. Dormea în gară, de frică să nu piardă trenul, un tren din care puteai coborâ şi urca din mers, după cum îi arată şi numele.  
 
Un tren pare şi destinul sibienilor plecaţi departe de ţară, căci aici mobilitatea s-a scris cu majuscule chiar şi-n perioadele de crâncenă ermetizare a graniţelor. Spre Sibiu s-a venit în valuri de pe vremea coloniştilor saxoni şi s-a plecat la răstimpuri spre vestul aurit, fără teama de înstrăinare, oraşul distribuindu-se generos, un pic peste tot. Fără pretenţii de orgoliu rănit, fals patriotism sau teamă de dezrădăcinare, Sibiul aşteaptă şi nu poartă pică. Unde era să se ducă? Pentru că trenul sibian e cu dus-întors iar gara de domiciliu rămâne mereu aceeaşi. Călătorii Hermannstadtului îl iau cu ei la plimbare, dându-i contur hotărât şi peste hotare. Au deprins obiceiul de a se-ntoarce periodic la „punctul zero”, îmbogăţind spectrul oraşului cu aromele depărtărilor. Or şti ei de ce. Chiar dacă pluralul Sibiuri există, în sufletul fiecărui concitadin Sibiul se (în)tipăreşte tot la singular.  
 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
Benissa, Spania  
aprilie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - SIBIUL – SINGULAR, CU ARTICOL HOTĂRÂT / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 850, Anul III, 29 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!