Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   



Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - AMADEO
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu se poate interzice studenţilor contactul cu colegii de prin alte ţări. Cu toate acestea, prin anii optzeci riscam mult, invitându-i la noi acasă. Pretextul unei petreceri cu grupa de la facultate era cam transparent. Ştiam dealtfel că vecinii erau obligaţi să ne observe atenţi şi că sectoristul era îndreptăţit să controleze la orice oră din zi şi din noapte zona de care răspundea.  
 
Pe peretele din bucătăria noastră era agăţat un bloc notes cu file de răsfoit. Îl poreclisem „Ghiulănel” pentru că întruchipa un fel de hopa-mitică, cu cap şi picioare care se balansau. În fiecare dimineaţă începeam o pagină nouă. Apoi aşteptam să vedem ce va aduce ziua. Uneori apărea o expresie sau un banc, alteori mesaje de-ale musafirilor sau reflecţii umoristice legate de te miri ce. „Ghiulănel” reflecta destul de bine cam tot ce se întâmpla în anturajul nostru.  
 
Ghinionul nostru era că sectoristul blocului, care avea obiceiul să ne viziteze şi să ne mustre anemic pentru serile cam gălăgioase, deprinsese obiceiul de a răsfoi notiţele în mod regulat. Abia după ce ne-am oferit să-i îndrumăm fiica la pregătirea pentru admiterea la ASE a mai rărit întrebările. Aşa că ne-am putut continua viaţa normal, bucurând-ne de vizitele colegilor, îndeosebi de cele ale lui Amadeo*.  
 
Venezuelanul era cam cu cinci ani mai în vârstă decât noi, un timp zâmbitor, foarte plăcut. Destul de înalt şi solid, nu bătea la ochi la prima vedere. Abia la o privire mai atentă se distingeau trăsăturile de sudamerican, cu tenul măsliniu, ochii mari, uşor oblici, părul negru, creţ, şi gâtul scurt, de „aztec”. Vorbea româneşte cu un accent spaniol haios, dar stăpânea foarte bine nuanţele limbii şi, mai ales, o colecţie impresionantă de expresii de argou.  
 
Se pricepea să cânte la chitară ca un profesionist. Dacă mă gândesc bine, semăna şi la voce şi la alură cu interpreţii de la Gipsy Kings. Cântecele pe care le interpreta erau ritmate, antrenante. O parte din ele ne sunau cunoscut, de pe unele discuri care circulau printre noi (Cielito Lindo, Guantanamera ş.a.). Atâta doar că Amadeo era mult mai bun decât ei toţi laolaltă. Când punea mâna pe chitară - putea să fie şi o amărâtă de diblă spartă – parcă îi insufla viaţă. Cu degetele puternice de la mâna stângă ţinea acordurile ore în şir, fără să obosească. Adevăratul secret îl deţinea însă în mâna dreaptă, cea cu care bătea ritmul, ciupind şi mângâind corzile cu o dexteritate şi o viteză drăcească. Tabloul se completa cu vocea lui bărbătească, perfectă, sonoră, capabilă să intoneze scări întregi de tonuri, de la un „Porompompom” baritonal până la „Cibiribiri”-ul cel mai cristalin. Când cânta, Amadeo se transforma pentru noi în nici mai mult nici mai puţin decât Dumnezeu în persoană.  
 
Era dornic să înveţe şi cântece româneşti, ba chiar avea preferatele lui printre ele. Cel mai mult îi plăcea „Cântec şoptit”, pe versuri de Zaharia Stancu. De cum ce începeam cu „Odată am ucis/ O vrabie./ Am tras cu praştia-n ea/ Şi-am lovit-o./ Pe urmă o zi/ Şi-o noapte întreagă/ Am tot plâns-o/ Şi-am tot jelit-o/”, i se umezeau ochii de emoţie. La încheiere, ni se împleteau vocile în cor, cântând soarele care dispărea „după nişte măguri”. Cu deosebirea că Amadeo nu putea nicidecum să pronunţe „măguri” şi cânta consecvent „maluri”, lucru care nouă ne provoca râsete cu lacrimi.  
 
Era clar că toţi eram mai mult sau mai puţin sclavii lui, indiferent dacă eram fete sau băieţi. Amadeo însă era mai în vârstă şi mai matur decât noi şi nu uza niciodată de puterea de atracţie pe care o exercita asupra noastră. În fapt, n-a avut decât câteva scurte accese de tandreţe cu puţine dintre colege.  
 
Ne trata un pic ca pe protejatele lui. Venea ades pe la noi, pentru o pauză. Cum cafeaua nu se găsea decât pe pile, mai aducea câte un pachet de „Mocca” de la magazinul diplomaţilor. Pachetele acelea roşii, de un sfert de kilogram n-am să le uit niciodată. Nu ştiu dacă era ceva deosebit, dar pentru mine a rămas gustul cafelei aceleia ca o amintire supremă.  
 
De multe ori apărea la ore târzii, cu braţul „înfăşurat” în covrigi calzi, cu mac, care se găseau la o brutărie deschisă noaptea, de lângă Foişorul de Foc. Puneam de-un ceai şi ne-aprindeam o ţigară, cântând apoi toată noaptea, ca bezmeticii. Ţin minte că o dată, când iarăşi petrecusem până la trei dimineaţa, ne-am întâlnit în lift cu un vecin ciufulit şi nedormit. Ne-a rugat foarte politicos, dacă nu ne deranjează, să dăm noaptea radioul ceva mai încet. „Radioul” eram de fapt chiar noi şi Amadeo, dar bietul vecin, care stătea la etajul patru nu ştia asta. Noi locuiam la etajul nouă! Mă mir şi azi cum de n-am avut mai multe probleme legate de neuitatele noastre nopţi albe.  
 
La fel ca noi, Amadeo fuma ţigări fără filtru, dar marca „Ligeros”, care nu se găseau în România. Alteori îşi învârtea singur tutunul în foiţă, cu o dexteritate care deja nu mă mai mira, dat fiind talentul lui de prestidigitator dovedit la chitară. O dată, pe holul facultăţii, atâta l-am pisat să-mi dea şi mie să „gust” un fum din ţigările lui până a cedat insistenţelor mele şi mi-a oferit una. Tot ce ştiu e că am simţit cum mi se aşează un bloc greu de gheaţă pe torace şi m-am trezit în poziţie şezând, pe podea. Prietena mea mă privea ciudat; se pare că mă prelinsesem pe perete cu viteza melcului, ca o picătură de apă. Nicidecum nu erau „lejere” ţigările manufacturate de Amadeo!  
 
De dragul lui, dar şi pentru că programa de limbi străine nu oferea decât rusa ca alternativă, am ales cu entuziasm spaniola ca limbă secundară. Graţie dicţiei excelente şi exerciţiului continuu pe muzică acompaniată la chitară, prindeam totul din zbor. Noi, „fetele” lui Amadeo, presăram deja cuvinte spaniole prin conversaţiile private. Luam cursurile de spaniolă mai abitir în serios decât cadrele didactice, care mai simpatizau cu chiulul, că doar nu eram la filologie. La rândul ei, profa ne tachina ocazional, pe motiv că uzam sudamericanisme (ziceam „gio” în loc de „jo” şi „plata” în loc de „dinero”).  
 
Şi pentru că veni vorba de „dinero”, când ieşeam cu gaşca la o bere, mai venea şi vremea să dispărem la toalete. Amadeo avea obiceiul să ne întrebe făcând cu ochiul: „ai cu ce?”. Avea întotdeauna prin buzunare o monedă, pe care ne-o ceda galant, ca să putem intra.  
 
Celebră a rămas şi confuzia cu checul (sau cake-ul). În timp ce, împreună cu prietena mea învăţam de zor pentru lecţia cu titlul „De que color es...?”, a sunat Amadeo la sonerie. Când i-am deschis uşa, ne gândeam la răspunsul pe tema gamei coloristice a obiectelor înconjurătoare. Ademenit de miros, Amadeo se descălţase deja şi ne soma pofticios „Dă checul ăla!”. La care noi îi răspundeam din ce în ce mai nedumerite „de que color .... queee?!”  
 
În ciuda jovialităţii sale, prietenul nostru emana uneori o melancolie misterioasă. Dacă îl întrebam detalii, se încăpăţâna să tacă. Ştiam şi noi, fireşte, că avea o prietenă, tot studentă, care rămăsese însărcinată, dar nu era motivul neliniştii lui. Avea şi un cântec aproape tabú, o melodie extraordinar de mişcătoare, pe care n-o interpreta decât dacă îl rugam aproape în genunchi. Cu imaginaţia mea romantică, îmi închipuiam că lăsase la vatră vreo inimă zdrobită, de care îşi amintea când cânta. Acum cred că era mai degrabă un imn revoluţionar, ceva nevinovat în aparenţă, interzis ca şi imnul nostru  
 
„Deşteaptă-te Române”, sau „Trăiască Regele”. Probabil că interpretarea acelui cântec se pedepsea în Venezuela, cam la fel cum la noi era interzis să spui „Domn” sau „Doamnă” în loc de „tovarăşi”.  
 
Trăiam izolaţi în lumea noastră ermetică, de stat socialist, meşter în dezinformare. Habar n-aveam că, pe plan internaţional, un alt venezuelan cu aspect inofensiv teroriza occidentul. Carlos, absolvent îndoctrinat la Moscova, supranumit „şacalul” plasase recent o bombă, aruncând în aer o parte din sediul unor posturi de radio anticomuniste, inclusiv îndrăgitul nostru „Europa Liberă”. Se pare că era animat de idealuri revoluţionare anticapitaliste şi colabora strâns cu serviciile secrete de la Bucureşti, acceptând să se „ocupe” de ziariştii indezirabili. La Berlin, Budapesta şi Bucureşti activau mici celule de colaboratori de-ai lui, sub acoperire, adesea trecând drept studenţi pe la facultăţile cu profil economic (culmea!). Primul măcel comis de Carlos s-a produs în Franţa, unde a fost surprins pe picior greşit de poliţiştii francezi, în timp ce cânta la chitară la o petrecere studenţească. Repertoriul lor pe chitară nu se deosebea prea mult de al nostru.  
 
Despre tradiţia revoluţionarilor sud-americani am aflat câte ceva abia după căderea Cortinei de Fier. Am înţeles târziu că yankeii – pe care noi îi simpatizam – erau pentru ei duşmanul. Întruchipau ceea ce pentru noi erau ruşii: nişte imperialişti brutali, care se amestecau din afară în treburile statelor mai mici, exploatându-le fără milă şi finanţându-le dictatorii nepopulari. În acele vremuri, Venezuela deţinea un rol-cheie în opoziţia antiamericană, pentru că tocmai ieşise învingător în alegeri un preşedinte dispus să împartă avuţia naţională cu poporul. Cam prea dispus, ziceau unii, care ajunseseră să se teamă că-şi vor pierde şi puţinul pe care îl agonisiseră.  
 
Mă uit acum la mişcările tinerilor din lumea arabă şi din fostele republici sovietice şi mi se strânge inima când îi văd trecând prin aceleaşi experienţe dure, prin care am trecut şi noi: sunt asupriţi, nemulţumiţi, aşa că se întrunesc, elaborează planuri de schimbare, le propun politicienilor. Sunt refuzaţi. Apoi se revoltă, sunt din nou respinşi şi contracaraţi cu forţa, nu se dau bătuţi şi o parte din ei se sacrifică, aparent fără succes imediat. Cândva, într-un târziu, se instalează un calm relativ, pe o subţire zonă de demarcaţie „mijlocaşă” şi jocul se reia mai târziu, perpetuându-se din generaţie în generaţie. Cumva previzibil; totuşi, mereu periculos.  
 
Se spune că, dacă până la vârsta de treizeci de ani nu eşti revoluţionar convins, înseamnă că nu ai suflet. Dar, dacă după vârsta treizeci de ani, rămâi în continuare de orientare stângă, înseamnă că nu ai minte. Mai trebuie să menţionez că prietenul nostru din studenţie, Amadeo se îndrepta pe atunci cu paşi siguri spre hotarul celui de-al treilea deceniu din viaţa sa?  
 
În fine, nu ştiu ce îl apăsa pe Amadeo şi n-am discutat niciodată pe teme politice cu el. Pot spune că l-am cunoscut suficient de bine pentru a şti că inima îi bătea pentru o cauză justă. Judecând după dedicaţiile pe care ni le scria prin caietele de cântece – „ánima, corazón y adelante juventud!” - e foarte probabil că-l venera pe Che Guevara, ca mai toţi conaţionalii săi. Nu trebuie să fii sângeros pentru a face asta.  
 
Amadeo a dispărut abrupt din ţară, la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989. Facultatea de la Bucureşti nu a mai absolvit-o. Destin său e calchiat parcă după istoria frapant de asemănătoare a temutului său concetăţean „Carlos”, care ulterior s-a retras într-o ţară musulmană prietenă. Despre Amadeo nu s-a mai ştiut nimic clar. Tranpirau doar zvonuri vagi, precum că ar trăi pe undeva prin Elveţia. Dar va rămâne neuitat, împreună cu seratele noastre studenţeşti pline de inspiraţie şi de har.  
 
Pentru că revoluţiile sunt de două feluri: cele din stradă şi cele din noi. Primele îşi atenuează impactul odată cu trecerea timpului. Cele din a doua categorie sporesc în înţelesuri, cu timpul. Le descoperim, uimiţi, la a doua privire, când dezlegăm conexiunile paralele, insinuate subtil prin urzeala atemporală a lumii.  
 
------------------------------------------------------  
 
* Fragment din cartea în pregătire „Aproape tot ce ştiu despre Eli”  
 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG  
Benissa, Spania  
aprilie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG - AMADEO / Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 594, Anul II, 16 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gabriela Căluţiu Sonnenberg : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!