Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 694 din 24 noiembrie 2012        Toate Articolele Autorului

FUNERAR ŞI SENS AL REGRETELOR ÎN SCÂNTEILE GALBENE BACOVIENE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

FUNERAR ŞI SENS AL REGRETELOR ÎN SCÂNTEILE GALBENE BACOVIENE  

prof.dr. Ştefan Lucian MUREŞANU  

 

Motto: Or, nu! s-aprind luminile-n oraş... / Sunt alţii, şi un alt poet - / E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet... (George Bacovia, „Amurg”)  

 

Cuvinte cheie: sens, regret, funerar, deznădejde, învinse, sunet, schelet, înspăimântat, lume  

 

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii de sine („Note de toamnă”, 1965:115). Omul-poet se înspăimântă de negrul morţii, în orice loc s-ar afla pe pământ: Odaia mea mă înspăimântă / Cu brâie negre zugrăvită („Singur”, 1965:92) şi caută să descifreze, parcă cu teamă, sunetele toamnei răzleţite, pe care o aude, numai el, cum: În mii de fluiere cântă („Singur”, 1965:92). Fluierele sunt sufletele şicanate de existenţele perturbatoare ale timpului teluric, energii care au fost şi care au rămas razante cu trecerea, la limita unei graniţe a nopţii. Singur, eul poetului-om valsează în noaptea în care Prin crengile cu sunet de schelet, - / Învineţit ca un cadavru aşteaptă trezirea în viaţa de dincolo, şoptind parcă umbrelor care se dezmorţesc în întuneric, ferite de privirile muritorilor: Emult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet... („Amurg”, 1965:93). Există un regret în versul bacovian şi, de multe ori te întrebi dacă este penitenţă sau dorinţă de detaşare de fiindul teluric.Îl auzi cu plânsul în noapte şi îi urmăreşti mişcarea, care exprimă viaţă, un existent profund al dorinţei creaţiei de a nu se mărgini la timp şi spaţiu, ci de a prolifera ideea în şoapte tainice pentru că în miezul nopţii ... sună a frunzelor horă şi fantomatică, propria-i siluetă străbate în singurătate odaia: Când bate satanica oră („Miezul nopţii”, 1965:94). La Bacovia nu există teamă de întuneric sau moarte, el împarte viaţa în a fi şi a nu mai putea fi, legându-se cu noaptea, cu negrul şi cu plumbul nu pentru că nu l-ar mai putea el mişca din loc, ci pentru a nu mai putea fi deranjat din popasul meditaţiei de către profani. S-a dorit dublu şi a reuşit să întocmească în ambele lumi existenţa regretului, o dimensiune în care: Eu singur, cu umbra, iar am venit („Ecou de serenadă”, 1965:96). În fapt, Bacovia călătorise într-atât de mult în lumea umbrelor încât îi venea greu să se despartă de propria-i umbră, pe care o regretă când nu o zăreşte şi vorbeşte, într-o realitate numai de el cunoscută, cu umbrele copacilor, coroanelor, altor oameni pe care nu îi vede, ci doar îi simte.  

Liniştea nopţii este funerarul sufletului său pe care îl hrăneşte cu regretul oamenilor din jur care nu îl aud şi nu îl lasă să le vorbească despre faţa nopţii, care este atât de palidă şi rece. De multe ori din el izvorăşte bucuria de a vedea ziua, însă o altfel de zi faţă de cum o văd oamenii trecători. Bucuria lui este ca dorinţa Luceafărului de a lumina întunericul şi de a prinde în suspine: statui triste şi dărâmate, eliberând creaţia de chinuri şi de regrete. Conştientizează pierderea lumii în lumesc şi, de aceea,: În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit... („Ecou de serenadă”, 1965:96). Pentru poet cerul este revelaţia, vede şi simte mişcarea pământului negru, observă întreaga bogăţie a Universului: Pe cer de safir, comori de avari... şi simte bucuria infinitului din care, tăcut se inspiră şi tace măcinat de regrete pentru că: Oraşul, cu-ncetul pare-un salon, / Acuma, în somn, tresar fete mari („Noapte”, 1965:97), sensul de zbucium al lumescului în somnul chinuitor din braţele Zburătorului.  

Bacovia a fos un iniţiat, el ajunsese să cunoască sensul dublu al vieţii şi să vadă ce alţii nu puteau vedea: Cu roşii fanare, galbene, verzi / Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu („Strigoii”, 1965:98), o lume dintr-o altă dimensiune cu care nu doreşte să se amestece existenţial. O lume pe care el o vizitează, lăsându-şi fiindul teluric şi levitând în Univers. Pentru poetul-om plânsul a însemnat o eliberare a stării sale, o descărcare de energii în dimensiuni nehotărâte şi unde trist, de multe ori aştepta ca cineva să se oprească şi să îi aline sufletul lovit de deznădejdile trăirii.  

În creaţia bacoviană, femeia a fost darul lumii de dincolo: blondă, goală, adormită, dar înaltă, despletită şi albă ca de var. Cum ar fi putut ea apărea decât ca o entitate căutată şi dorită în nemurire. Bacovia preţuia feminitatea, chiar dacă rece trecea pe lângă fiindul lui teluric, eul din el, creator şi superior, o făcea să-l inspire şi să-i netezească trăirea, vibrându-i tentaţiile: Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună / Îngrozitorul marş lugubru, funerar („Marş funebru”, 1965:99). Funerarul, ca manifestare tumulară, reprezintă o demarcaţie a unei limite pe care profanul nu o poate trece şi nici simţi. Bacovia a fost însă poetul-om care a trecut, a văzut ceea ce este acolo, a revenit în fiindul lui teluric şi, de atunci, a căutat să vorbească despre alb, ca simbol al purităţii, că acolo el poate sugera atât inexistenţa, cât şi irealitatea: Lunecau baletistele albe..., baletistele sugerând nefiindul, o entitate cu un alt însemn al vieţii: Tainic trezind complexul organic –, aici apare regretul poetului faţă de fiindul teluric, pierdut în mrejele firii şi ale dorinţelor grăbite ale trupului viu: Albe, stârnind instinctul satanic, dintr-odată, entităţile amăgitoare se descoperă, devorând interiorul şi exteriorul templului divin construit în om: Lunecau baletistele albe (dansul lor, alunecarea satanică stârneşte dorinţa luciferică a celor din lumea cealaltă de a devora construcţia deusiană în trup).  

Vom descoperi la Bacovia o dorinţă nemărginită a apropierii de iubită, oricare ar fi fost ea, din lumea aceasta sau cealaltă şi a regretului părăsirii: Şi s-a pornit iubita / Şi s-a pierdut în zare („Pastel”, 1965:104). O despărţire ca aceea în care zorii dimineţii făceau ca fiinţa iubită să dispară, un zburător feminin, agreat de un iniţiat ce îşi putea găsi liniştea în oricare din dimensiunile Universului. El însuşi a fost un universal prin tot ceea ce creaţia lui a putut să dăruiască ca unicitate în simţiri unei lumi speciale, de care aplecările poetului s-au legat cu instinctele unor oameni aleşi. Bacovia şi-a ales cititorii şi le-a lăsat ca mesaj dezlegarea codului creaţiei sale. El a prevăzut şi a spus: Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg - / Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă, / Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg („Scântei galbene”, 1965:105). O previziune, o apropiere de despărţire de o dimensiune şi intrarea într-o altă dimensiune, un regret a faptului că puţini vor înţelege şi vor şti să gândească. El plânge precum Mântuitorul: Mă clatină spre pat al insomniei pas - / În creierul meu plânge un nemilos taifas („Dormitând”, 1965:106). Insomnia este semnul apropierii unui eveniment care creează nelinişte, nesiguranţă a fiindului şi se descarcă plângând pentru că îşi dă seama că nu are cui spune de schimbarea care este iminentă, şi suferă în interiorul lui. Taifasul este tocmai dublul lui existenţial, în care este îndemnat să înştiinţeze lumea de schimbarea care va avea loc, dar şi oprit să dea curs acestui imbold. Concluzia, lumea s-a născut să sufere şi, ca atare, trebuia să dea socoteală de greşelile ei de pe pământ, pentru că în: ... tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină („Nocturnă”, 1965:107). Noaptea şi timpul rece sunt momente evenimenţiale agreate de Bacovia în volumul său de poezii, publicat în anul 1926, sub titlul „Scântei galbene”: Dar prin copaci largi înserează - / Într-un departe nins era tot aşa / În adevăr, / Şi înnoptate zăngăniri („De iarnă”, 1965:111). Atât de subtil îşi întăreşte spusele sale, care sunt pornite dintr-un interior clar, cu afirmativa modală în adevăr,încât nici nu poţi să nu crezi un eventual atac sentimental, aducând mai mult la o întărire a celor enunţate. Poate intenţionat Bacovia presară în expunerea lui această locuţiune adverbială, în sensul în care Mântuitorul a dorit o luminare a tainelor cuvintelor sale când a spus: Adevărat, adevărat vă spun... . Este o alternaţă între codul biblic şi misterul prezentării acţiunii timpului, în versul bacovian. Poetul este solidar umbrei sale în toată existenţa lui, o simte ca nimeni altul cum trăieşte, cum se hrăneşte din fiindul lui şi cum jinduieşte spre eul creator: O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa şi continuă, declarându-şi identitatea în entitatea dublului persistenţei sale: Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era („Umbra”, 1965:112).  

Întotdeauna am crezut într-o alunecare a eului creator într-o dimensiune superioară fiindului teluric, într-o legătură permanentă a omului superior, pătrunzător şi meditativ în univers. Oricând, literatul se poate detaşa de inferior spre superior creând lumi şi intrând într-un dialog fascinant întru creaţie. Imaginaţia imaginii sale se materializează pentru profani deoarece, pentru el, indiferent de locul şi timpul în care se află reprezintă nemurire. Bacovia dialoghează cu entitatea şi o ascultă în sfaturile pe care i le dă, conştientizând afilierea: - Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată, / Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic („Umbra”, 1965:112). În cel de-al doilea vers umbra îi declară substanţa neglijabilă a fiindului său teluric, amintindu-i că aici este un însemn atâta timp cât va trăi şi numai atunci când eul se va detaşa de fiind, creaţia lui va spulbera entorsele părerilor cuvântului: O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic, / Lăsând odaia goală, şi lampa afumată... („Umbra”, 1965:112). Este poezia în care îşi declară identitatea şi legătura cu entităţile Universului. Sunt semne ale unei conştiente expuneri a înaltului său, a dăruirii sale pentru creaţie şi universal, a legături eului cu fiindul trecător. El cunoştea acest cod al existenţei temporale şi regreta de fiecare dată că fiindurile sunt atât de nepăsătoare faţă de toate încercările lui de a le face cunoscut planul entităţii atemporale. Prezentarea lumii pierdute face să renască deznădejdea: Prin oraşele avute / Histerii de muritori / Pe sub corbii bocitori / Trec femeile pierdute („De iarnă”, 1965:113). Participiul folosit la plural anunţă sfârşitul, nicio formă de supravieţuire nu va mai reuşi să scape de prigoana întunericului, care urma să înghită fiindurile, eliberând eurile care intrau în planul divin, restul, dezintegrare şi încetare de fiind. În clipele de deznădejde poetul îşi plânge trăirea: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, acelaşi gest al prezentării morţii rămâne învins în teluric însă învingător spre Univers, regretă faptul că a putut trăi în durere şi, atunci, Plângând, / Şi fredonând, se opreşte din tainica meditaţie şi îşi face totuşi timp să se gândească la propria lui existenţă umană („Note de toamnă”, 1965:115). Imaginile în care omul-poet zădărniceşte în gânduri sumbre sunt atât de clare şi reprezentative, încât rareori lumina zilei îi dă speranţa vreunei schimbări a planului dimensiunii infinite: Mă simt de-un dor cuprins. / Mă văd, pe-un drum departe, / Mergând încet şi nins („Ninge”, 1965:118). Să fie regretul translatării lumilor şi a trecerii timpului teluric, sau convingerea că ...omul a devenit concret.../ În noaptea viforoasă... numai dacă va putea învinge O tristă-ngăduire, sau un humor secret („Plumb de iarnă”, 1965:119). În poezia „Nervi de toamnă” Bacovia se întoarce din drumul său celest şi dă un sfat celui care ştie să-i înţeleagă şi să dezlege codul încifrărilor prin cuvinte: O, tu care vei rătăci ca mine / În culori închise, şi ameţit la pas, - / Dus de frumos, de mai bine / Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas. Ideea justifică cuvântul poetului meditat şi profund, un gol pentru profan şi o umplere de taine în mintea exegetului tăcut, care se împlineşte cu ştiri senzaţionale, coborâtoare dintr-o altă lume, pentru pregătirea lumii noastre. În drumul său a pornit însoţit de o Ea, pe care noi, finduri trecătoare nu o putem vedea şi nici nu avem puterea să îi înţelegem cunoaşterea însă Ea plânge... el palid se pierde, poetul trecut în cealaltă dimensiune, detaşat şi curăţit de nevoile pământeşti, Prin târgul sălbatec, sever; / Şi pare tabloul acesta / Că-i antic şi plin de mister („Toamna”, 1965:121). Şi în aceste versuri apar destăinuiri ale poetului privind apartenenţa sa la o altă dimensiune, la un alt timp, pentru ca în poezia „Frig” să se descrie astfel: Sunt mai urât, sunt supt, / Frigul începe sticla s-o asude. Bacovia va rămâne în continuare un poet al transmiterilor, al mesajelor codificate, pe care cu greu exegeţii încearcă să le descifreze. Când toate aceste trimiteri, care fac totul dând valoare creaţiei bacoviene, vor fi desluşite, timpul se va fi scurs de mult. Poetul a întregit scopul anume al misterelor şi a dat zorile pe întunericul în care lumea se zbătea din timpuri memoriale, veghind şi arătând chipul hidoşit de vicii: - Adio, pustiu, şi fior. / Va fi, poate-odată, amor („Romanţă”, 1965:127).  

 

Bucureşti, 22.11.2012  

Referinţă Bibliografică:
FUNERAR ŞI SENS AL REGRETELOR ÎN SCÂNTEILE GALBENE BACOVIENE / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 694, Anul II, 24 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!