Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Fronda şi căte ceva despre laşităţi...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fronda şi câte ceva despre laşităţi... 
  
Am avut un coleg de facultate, oltean, de o habotnicie şi o fidelitate faţă de comunism fără cusur. În camera de la căminele „Carpaţi” de pe Edgar Quinet şi „Grozăveşti” de pe Splaiul Independenţei avea deasupra patului pozele lui Gheorghiu.Dej, Mao-Tze-dun, Marx-Engels-Lenin (lipsea Ceauşescu, abia venit la timonă!) şi, mai târziu, la oarecare distanţă, „Che” Guevarra, în perioada când despre „exportul de revoluţie” noi, studenţii de la Istore, vorbeam cu mirare şi teamă totodată. Învăţasem că „expansiunea comunismului” se făcea natural, prin logică (legică?) acceptare a superiorităţii manifeste şi demonstrate ca model popoarelor lumii a treia ce nu-şi aleseseră încă paradigma dezvoltării istorice a căii de urmat, a necesităţii istorice şi a intereselor stringente de „lagăr”, gen „contracararea imperialismului agresiv şi putred”.  
  
Nu doresc să întinez cu nimic imaginea colegului meu de cameră care, orfan fiind şi cu un frate secretar de partid prin Dobrogea era devotat trup şi suflet cauzei. O convingere la care, pare-se, n-a renunţa până în ziua de azi. Percepţia ei era făcută idilic, dintr-o empatie puţin aderentă cu realităţile dure cărora le făcea(m) mai uşor faţă, crezând în utopia că praxisul este guvernat de alte legi şi că teoria, cel puţin, îşi înstrăinează oarecum voit (!) structura ideatică, la contactul cu lumea materială şi că (din nou) aplicarea ei impunea vremelnic absenţa scrupulelor – sfânt empiriocriticsm, contestat de unul din corifeii adulaţi). 
  
Şi totuşi, participând din convingere în taberele de muncă studenţeşti, organizate de Asociaţia Studenţilor, ba chiar oferindu-se voluntar (în timp ce noi alergam după locuri, în taberele de la Costineşti şi Izvorul Mureşului), colegul meu, printre picături, între sudoarea abnegaţiei patriotice liber consimţite şi contemplarea imaginii finale a „bunăstării” produse de dogmă, găseşte timp şi înaintează conducerii superioare de partid şi de stat, un memoriu de protest în vreo 12 puncte, în care îşi permitea să sesizeze dezordinea morală şi mizeria, infatuarea şi abuzul deşănţat al puternicilor zilei, declasarea şi pauperizarea, racile ale oricărui alt sistem, în afară de cel pe care-l construim şi în care „Grozăveştiul” şi facultatea au fost zile întregi cercetate, răscolite şi intimidate de „civili” în limuzine negre. 
  
Mi-aduc aminte de firava noastră solidaritate, ba poate, în neputinţa noastră de a-l ajuta efectiv (altfel decăt negând sau dând din umeri!) la ce i se punea în cârcă, de faptul că-i ridicasem mental (doar) o statuie a devoţiunii faţă de principii, că-l văluream cu priviri de mândrie şi înţelegere faţă de calvarul pe care-l trăia, în faldurile unui alt steag decât în cel care crezuse (m) : cu o cu totul altă heraldică şi purtat de cu totul alte braţe. 
  
Se pare totuşi că scrisoarea de protest n-a ajuns de la bun început la „adrisant, aşa că după bătăi şi nopţi de interogatorii – când forma protestului luase proporţii neliniştitoare pentru autorităţi – se baricadase în sediul A.S. al facultăţii aşteptând, naiv, răspunsul la frământările care nu-i dăduseră pace. Un „fir roşu salvator, rămas misterios până în zilele noastre, ar fi adus la cunoştinţa „împărăţiei” caznele şi motivele frondei !. Un „Dacă aşa crede el, lăsaţi-l!?”...cică ar fi arătat supleţea, generozitatea şi „înaltul umanism” ce-l încerca, pe vremea aceea, pe viitorul dictator şi care l-a salvat pe moment de la linşare ! A urmat ostracizarea... 
  
*** 
  
Revenirea în actualitate, a numelui colegului meu (evocat într-un număr recent al unui hebdomadar central) – după o ştire meteorică despre el prin anii 90-91 – mă obligă să reiau „odiseea” acestuia, schimbând însă evoluţia cronologică a întâmplărilor prin care a trecut (şi probabil, trece). 
  
În „Curierul zilei” de Argeş din 31 octombrie 1935, a apărut un material publicat sub titlu „Extrema stângă scoate ghearele”. La câteva zile, unul din cei vizaţi în articol este găzduit de aceeaşi publicaţie, cu o replică intitulată „Noi suntem stânga autentică”, semnată de profesorul Gh. Ungureanu, preşedintele Partidului comuniştilor Nepecerişti (nu se menţionează dacă ai filialei Argeş sau ai partidului ca întindere naţională, dacă va fi având!).  
  
Ca un fel de contrareplică, este inserată ştirea despre Marin Truşcă din Craiova, numele colegului evocatr de mine mai sus care, potrivit aceleiaşi surse, în ziua de 21 decembrie 1989, ispăşea ultima condamnare politică. Şi că, printre altele, acest partid, adept al pluralismului, vede în celelalte partide de pe eşichierul politic actual nişte „advbersari politici”, numind ca „singur duşman” pe fostul P.C.R. Tot ce este posibil să fie aşa, dacă judecăm lucrurile prin prisma „intrasigenţei” studentului Marin Truşcă, aflat atunci în pragul absolvirii Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (vara lui 1972) şi a susţinerii examenului de licenţă.  
  
Studia cu fervoare istoria naţională şi a lumii şi, în general matematicile superioare (o pasiune!?), fecventând facultativ cursuri la „Matematică” în vreme ce majoritatea dintre noi făceam haz considerându-i (în ignoranţa noastră) „tom-urile” de matematici cu care îşi „pierdea” timpul un fel de „album de artă picturală”... A avut ca temă la licenţă o problematică spinoasă, complexă, delicată în modul de abordare care trebuia, în condiţiile istorice de atunci, tratată cu circumspecţie, care implica menajarea susceptibilităţilor de „lagăr” şi interetnice pentru că lucrarea putea încăpea şi pe alte mâini şi că adevărul putea să supere (cum se întâmplă!).  
  
Tratarea temei impunea fiiresc (?) o abjurare a adevărului istoric de a-l spune în toată cruditatea lui – condiţie firească în deontologia profesiunii respectiive. Deci, chestiunea era, mi-amintesc bine, condiţia naţională a românilor din teritoriile aflate vremelnic sub ocupaţie străină (din Bucovina, Basarabia, Transilvania şi ţinutul Herţei). A afirmat-o răspicat, definind-o, fără a eluda adevărul istoric, printr-o sintagmă care astăzi este la îndemâna oricăruia: politica imperială sovietică de rusificare ca şi cea absolutistă, austro-ungară şi mai târziu hortystă, de maghiarizare a fost exhaustiv şi sistematic destinată politicilor de deznaţionalizare – şi ca atare, întârzierea dezvoltării naţional-statale a românilor din aceste provincii româneşti. 
  
*** 
  
Eroarea de calcul a studentului Truşcă a fost însă alta: a „matematizat” tema ! Un cârd de formule şi simboluri matematice, un limbaj frust al semnelor hieratice (pentru noi, umaniştii) devenise pentru profesorul coordonator al lucrării Vasile Hurmuz, indescifrabil şi de neacceptat. A fost povăţuit să o rescrie, în termenii consacraţi ai ştiinţei istorice la zi. Fără a se da bătut în susţinerea cauzei sale a apelat la academicianul Grigore Moisil ce conducea, pe atunci, Laboratorul de semiotică al Universităţii Bucureşti, pentru ca, de la înălţimea autorităţii sale ştiinţifice să-şi pună părerea şi să avizeze, într-un fel sau altul, susţinerea în această formă a lucrării. 
  
Eruditul cărturar a constatat veridicitatea şi validitatea unor scheme şi încrengături numerice, trigonometrice sau geometrice însă a trebuit să se recunoască învins de pseudo-ignoranţa cunoaşterii în amănunţime a evoluţiei istorice, multiseculare privind spinoasa temă cu pricina şi că nu se poate pronunţa tranşant şi definitiv asupra chestiunii, printr-un da sau nu acopereitor prin lege. Realitatea formelor în care erau încifrate idei, concepţii, cazuitică, strategii, programe de luptă ale efortuului românesc de supravieţuire naţională l-au făcut pe binecunoscutul matematician să aprecieze formal calitatea şi noutatea ştiinţifică a abordării şi implicit originalitatea autorului dizertaţiei. Fără însă a superviza!  
  
O îndârjire căreia abia mai târziu aveam să-i relevăm profundele (şi omeneştile) motivaţii. Profesorul Urmuz, consecvent cu linia catedrei de „istoria modernă a României”, mai conservator în concepţiile sale i-a acordat nota 4 iar candidatul la obţinerea licenţei n-a mai apucat să participe să aleagă la repartiţia guvernamentală vreun post de profesor. A susţinută însă ulterior, în forma recomandată de profesor şi a luat nota maximă. Era, de altfel, student de această notă. Catedra de sociologie a Universităţii i-a propus colaborarea şi includerea printre membrii ei. Nu a acceptat. A ales un post într-un sat din fundul Moldovei, când avea posibilitatea să nu cunoască culoarea noroiului şi nici mirosul lămpii cu gaz. S-a remarcat după prezentarea la post prin intrasingenţă, integritate morală şi probitate profesională.  
  
A reuşit (!), el care era luat permanent în colimatorul Securităţii, să dea în vileag impostura, corupţia şi abuzul ce se cuibăriseră la vârful piramidei locale. „A dat# afară pe primar şi alţi filfizoni din pletora politică locală, pe secretarul de partid şi pe notar. Tuturora probându-le, cu acte la vedere, impostura. Pentru a nu mai da de lucru autorităţilor judeţen şi locale, poate şi centrale, a fost îndepărtat din învăţământ pe motiv de „inadecvare” şi lipdă de „simţ partinic şi revoluţionar”(sic!). A revenit pe plaiurile natale, într-un post pe care nu şi l-ar fi dorit neapărat şi poate că nici nu avea chemare, cea de muzeograf şi mai apoi arhivar la Direcţia naţională a patrimoniului cultural, filiala din Craiova. 
  
În concepţia „centrului vital” trebuia să i se dea de lucru, să-i ţină preocupările într-o direcţie dorită şi care l-ar fi înstrăinat de la cele diurne, poate până la completa lor golire de conţinut căruia îi găsea mai mereu intruziuni partinice. Deci, pentru a nu mai avea timp să observe şi să denunţe tarele S.S.M.D. (societăţii socialiste multilateral-dezvoltate) - fază la care trecuse România potrivit documentelor partidului unic, în devenirea istorică marxist-leninistă „creatoare” a acelei perioade.  
  
Prin 1990-91, un tip bărbos, aidoma fostului său idol „Che” - căzut la datorie cu un sfert de veac în urmă în munţii Boliviei şi în numele „revoluţiei castriste extinse pentru America Latină” de la Havana-cetire (şi evident al „revoluţiei mondiale preconizate” de corifeii mai noi ai rânduielilor materialist-istorice şi dialectice, demni urmaşi ai „trinităţii” bărboşilor roşii..., deci un tip cu o barbă a la Dincă” publica, într-o revistă azi dispărută, „Fraierul român”, programul politic al uni partid relativ nou, Partidul Comunist-Leninst (parcă!) din România. Credea, în continuare, în utopii şi himere. Era însă crezul lui de-o viaţă. A fost luat de nenumărate ori în „pleaznă” de numeroase partide şi publicaţii. Il combăteau însă de pe alte poziţii, decăt cele doctrinare. 
  
Ne deprindem, într-adevăr, greu, cu exerciţiul democratic. Vorba cuiva... Am scris despre el, nu pentru că sunt adeptul principiilor sale, ci pentru că respect prin el constanta într-o anumită moralitate. Aceea de care avem, cu toţii, atâta nevoie şi pentru care el ardea, zilnic şi cu fervoare... 
  
*** 
  
M-a întrebat cineva cum mai stau cu ...Truşcă! ! Gata, l-am „împuşcat!, îi răspund fără să stau pe gânduri. Cred că va trebui să-mi retractez „crima” şi să încerc un epilog care să convină şi să fie în parte pilduitor sau poate s-o fac să fie imperfectă, găsindu-mi un amărât de alibi pe care am să-l explic mai jos, sau poate amândouă. Argumente întemeiate mă fac să revin ca ucigaşul la locul crimei. Ele încap într-o sinoptică a deznădejdii (lui) de a nu fi (fost) înţeles. De a se fi simţit în permanenţă hulit şi damnat. El era vinovat mai mereu, fără să fi fost lăsat să.şi demonstreze nevinovăţia sau poate zăloşenia şi credulitatea în himere sistemice. Era, în tot ce făcea, un protest lucid faţă de mascarada politică a rânduielilor comuniste, cărora însă le întrezărea temeinicia cu oameni hotărâţi, devotaţi cauzei, curaţi.  
  
Contesta eficienţa mijloacelor folosite, fără să fi fost în stare să înţeleagă că scopul scuză mijloacelor. Le denunţa ca atare, sesizând totodată necesitatea unor căi şi mijloace care să nu excludă omul şi demnitatea lui. Nu realiza(m) caracterul concentraţionar al puterii totalitare, cum absorbea omul ca o uriaşă ventuză stelară (un fel de „gaură neagră”), un laborator fatidic în care acesta era o firavă verigă aleatorie dar necesară şi la cheremul bunului plac al „ceasornicarului partid-stat” sau viceversa. Nu a fost un contestatar de formă, pentru a ieşi „moţ” printre printre noi ceilalţi. Modestia sa era pentru noi un reper al bunului simţ românesc, natural şi nu pervertit. Simt nevoia acestei explicaţii, pentru a mă limpezi sau cum spune poetul, „întru adeverire”.  
  
Să tot fie vreo 15 ani de când. Neaşteptat, m-a vizitat la Rucăr. Trecuseră ceva ani peste noi. Iar entuziasmul mai slăbise. Nu se afla însă la limita de jos a neputinţei şi a insensibilităţii, în faţa durei realităţi cu care ne confruntam. Condiţia de fondist de cursă lungă sau medie îi configurase o aură blasfemitor-maliţioasă din partea „conformiştilor”, a unui teribilism săcăitor, „îmbătrânit în rele”, nemăsurat şi fără perspectivă din partea colegilor de care n-a fost înţeles îndeajuns ori, a unui curaj nebun, un fel de „scrânteală” din partea celor obosiţi de a-şi tot declama la nesfârşit (şi fără rezultat) opiniile contestatare. Fără a fi luaţi, măcar în seamă!  
  
Ca într-un superfluu dialog al surzilor. Mi-a propus, cu acest prilej, colaborarea sub flamurile unei entităţi închipuite de el „pe redute”. Avea în vedere închegarea unei pposibile „dezidenţe”, făţişă şi nu subversivă, un mijloc veritabil, spunea el, de a ne dumiri că încă suflăm...Şi că existăm ca indivizi responsabili şi conştienţi de dezastru. Eu aveam însă copii, el nu. Speram, în nevinovăţia (!) mea că lucrurile puteau fi îndreătate din interior. Din interiorul instituţiei în care lucrai, al cetăţii în care trăiai sau (chiar) al organizaţiei de bază din care făceai parte (fuseserăm, cam toţi, să devenim „membrache”(!?)... 
  
Mai ieri, un coleg care a citit nu ştiu ce ziar cu „peripeţiile lui Truşcă” a încercat să acrediteze pos-factum ideea unei „diversiuni Truşcă”, că adicătelea totul n-a fost decât un bluf, un aranjament montat într-adins pentru a se arăta (de către puterea comunistă a timpului) că iată, şi la noi este posibilă o opoziţe la „direcţia imprimată oficial”, că nimeni nu opreşte pe nimeni la o probabilă reacţie contestatar-protestatară! Şi că, deci, există democraţie cât vezi cu ochii, una participativă, directă şi nemijlocită. O consacră chiar Codul vieţii şi muncii comuniştilor - „biblia marxist-maoistă” a comuniştilor români, cartea de căpătâi, firul roşu călăuzitor şi altele şi altele. Aceasta pentru a „sparge” conformismul cenuşiu şi strigător la cer de egal, într-un loc în care se credea că nu „se întâmplă nimic” şi care îşi pierduse (de mult) credibilitatea. Şi căruia, iată, tineretul studios îi surprinsese scăderile, că participarea acestuia pe bază de voluntariat în taberele de muncă studenţeşti s-a făcut din nevoia regimului de a încropi un fel de „model Tripşa” (din industria furnalelor anilor 1950) pentru întreaga societate, pentru tineretul studios cu deosebire. Acesta, se constata în documentele (de partid şi de stat, singurele de altfel) devenise, în ochii guvernanţilor, apatic, dornic de permanente escapade (sufla încă puternic vântul mişcării occidentale hippy-ote), invulnerabil prin nepăsare şi neangajare la „ imperativele vremii” (citeşte comandă!), greu de înregimentat, non-conformist, cosmopolit şi ca urmare, antipatriotic, anticomunist şi antiromânesc!... 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Fronda şi căte ceva despre laşităţi... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 192, Anul I, 11 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!