Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   



FRIGUL ÎNSINGURĂRII - Volum de poezie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

PREFAŢĂ  

 

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) a debutat editorial, după in­tense postări pe internet, cu Ferestrele nopţii (Edit. Blumenthal, 2010) – un volum de versuri masiv, măsurând parcă o tăcere îndelungată, dar ui-mind prin viziunea „globală”, grandioasă, asupra lumii şi, mai ales, prin înşurubarea insistentă, adâncă, în metaforă – arătând o trăire po­etică cel puţin la fel de persistentă pe cât de tăcută în fapt. O compara­ţie cu volumul de faţă ar fi tentantă - ca şi o discuţie despre debuturile târzii ale poeţilor în general în literatura română contemporană; dar toate, la timpul lor.  

Volumul actual se numeşte Frigul însingurării şi este mult mai suplu, mai concentrat tematic, mai „rotund” ca să zic aşa (pun ghil­imele, pentru că poetul are opinia sa despre cerc: „Mai rotundă ca ro­tundul, / sămânţa / răspândeşte fiinţarea / pe pământ“, Sămânţa fiinţă­rii; în acest sens, volumul său de poezii este ca sămânţa, renaşte din sine).  

Filosofii, când fac poezie, copleşesc de obicei prin bogăţia te­melor sau prin aducerea la o temă dominantă a realului, oricât de vari­at ar fi, fâcându-l ei înşişi foarte variat pentru a demonstra puterea de formalizare a conceptelor - iar Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este fi­losof prin formaţie şi vocaţie. Dacă primul său volum răspundea acelei aglomerări de subiecte şi peisaje – cel de astăzi pune lumea în câteva ecuaţii, fluidizează discurscul, reia uneori până la redundanţă, chiar până la manie-rism, unele teme şi dă impresia de joc care te prinde, care te ţintuieşte în lectură, te implică în demonstraţie.  

Dominanta primă care străbate volumul, distribuindu-se discret între poeme dar având grijă să se adune şi în spaţii argu­mentative de sine stătătoare - este aceea a artei poetice, o temă a cunoaşterii în fond. Iată, cât de simplu a cunoaşterii în fond. Iată, cât de simplu pre limba filosoficeas- că, explică autorul miracolul creaţiei: „Când am denumit frunza/ Copacul gândea muguri pe ramuri, / implorând să vină căldura din afară / îşi tot sorbea târziul din aşteptări. /…/ Chiar şi copacul din mine /cu scorburi pline de cuvinte, / denumindu-le cu numele lor / le tri- mite prin frunze la cer.// Nu ştiu ce întâmplări / cu norii de-a valma sub ele/ le stropesc cu vorbe la rădăcini / şi sfârşesc întrupându-se în poeme.” (Copacul din mine). Această artă poetică are la început cuvântul: lucru- rile şi fiinţele există întrucât au nume; tot ce există trebuie să poarte un nume – chiar fenomenele, relaţia, dar aici e o taină cum devin acestea cântec. Poetul înţelege, calm: „Cuvântul pe care-l recunoaşte inima / re- gele ei încoronat/ când gândul îşi încearcă / propria putere de convinge- re/ alunecă în mierea rostirii.“ – iar acest transfer nu se face chiar de la sine, cum găsim în finalul acestui poem: „Numai femeia …/ stăpâneşte/ cuvântul inimii rege.”( Cuvântul rege).  

Poetul discută în metalimbaj, pre limba filosoficească, despre muze, acele divinităţi care sunt în toate, în ceea ce este, în ceea ce va fi şi în ceea ce a fost, cum ne spune Homer: fără muze cuvântul ar rămâne rece, nu ar aluneca în mierea rostirii, ar putea să dea viaţă realului, nu l-ar putea pune în armonia formelor, în corespondenţe. Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) nu pleacă din această teorie clasică, ci ajunge la ea pe căi intuitive, lucru extrem de important, care dă naturaleţe poeziei sale, freamătul redescoperirii, al recunoaşterii, însoţind cititorul avizat la tot pasul.  

Mai mult de o duzină de poeme sunt dedicate acestei alchimii a cuvântului, autorul plimbându-ne prin Platon ori Kant pentru a re- citi, împreună cu filosofia, nu poezia clasică - ci starea de poeticitate a lumii şi capacitatea individului de a intra în această stare. Citez din poemul Cum se naşte cântecul, aceste glosse la umbrele lui Platon: Umbre îngheţate-n dansul lunii, fantomele…/ păsări cu cerul smuls din aripi, / femeia departe cu miros de busuioc/ al părului pe umerii gândurilor mele./ Iluziile casei, dorinţe rătăcite, noduroase însem- nări de cuvinte,/ distilerii de vise, ceasuri de întâmplări / de care ne separă un arbore ireal, / simbol al timpului respirând viitorul / şi râul, malurile sale opulent încărcate/ prin care înoată femeia să ajungă la timp.// Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale, / cineva le umple cu mirosul femeii grăbite / sculptând un lanţ de clepsidre/ prin care ni- sipul se mişcă aidoma valurilor. Zilele şi nopţile se scad şi se adaugă / până în clipa când ne vom întâlni / hrănindu-ne din cuvintele frămân- tate / atunci se naşte cântecul în somn.“ Pentru poet, femeia este atât persoana de alături, de lângă el, iubita - cât şi muza care filtrează cântecul şi i-l dă sub formă de revelaţie. Clepsidrele sale sunt orizon- tale, nu indică timpul- ci spaţiul, extensia cunoaşterii.  

 

O altă dominantă a acestui volum atât de clasic structurat priveşte, într-adevăr, femeia. Blândă, calină, iubitoare, statuară, - ea face parte mai degrabă din lumea angelică, este aeriană, păzeşte armoniile, dă nume lucrurilor împreună cu poetul, indică drumul cunoaşterii, stabileşte frumuseţile lumii, ajută menţinerea în acea stare de „deasupra de viaţă şi moarte” (Gândul de cioplitor), conştientizează trecerile, balansul mai degrabă, între aceste două tărâmuri, apare mai ales înconjurată de noapte: „Femeia mă caută cu sânii dăruiţi vântului / se bucură de foamea mea telurică./ De dragostea ei tăinuită de întuneric / sângeră aprins frigul însingurării,/ ca un copac cu frunze îngălbenite de schim- bare.// În ochiul cerului devin mai palid / nimeni nu ştie că noaptea se plimbă pe ape/ cu un coş de stele, pâine şi vin de ambrozie./ Mă voi duce să cinstesc destinul/ iar partea netrăită încă / să o închin femeii. (Frigul însingurării). „Însingurare” nu înseamnă, pentru poet, de unul singur, izolat, retras, etc. – ci viaţă în faţa perechii, o însingurare în doi unde partenera este ideală, este urmă, aripă, umbră, prezenţă angelică, chiar statuie de aer. Potrivirile în real, suprapunerea imginii abstracte peste fiinţa concretă, de lângă sine, dar tristeţe, melancolie, lumea îngerilor trebuind să stea în separare faţă de oameni, „întinările” angelice scurt- circuitând cunoaşterea, blocând-o în sentimente terestre, vulgare. De aceea, îngerul nu are chip de obicei, este prezenţă difuză, mai mult aripă, zbor şi gând (cântec). Cu ajutorul femeii sau prin mijlocirea ei, poetul devine demiurg al lumii sale, construieşte adică, o lume dând nume lucrurilor şi fiinţelor, descoperă o mitologie ce sălăsluieşte în această lume a sa (nu a lor! ea este şi nu este aici, adică poate trece din- colo, poate chiar să dispară definitiv), pe care o însufleţeşte punând câte un poem în fiece loc. Uneori lumea aceasta se contruieşte din lumea mare, a stelelor: „În serile târzii întins pe căpiţe de fân/ denumeam cu ea stelele după bunul plac/ şi nu le terminam niciodată,/ până ce totul părea de nerecunoscut.“ – iar şansa ca cerul redefinit să coincidă, pe alocuri, cu cel real dă ca rezultat iubirea: „Poate dintre stelele pe care le- am denumit noi / una se va întoarce la locul ştiut./ Ochii adânci ai femeii îmi vor şopti poemul,/ vor opri iubirea să locuiască în el, / cu surâsul ei maiestuos cu tot.” (Poem locuit).  

Dominante sunt, de asemenea, tema pământului natal, a iubirii de patrie, a laudei lui Dumnezeu, a vinului. Revin, însă, la un poem emblematic al volumului: „Semn”, unde găsim atât acea artă poetică discutată mai sus, cât şi sentimentul că miracolul poate fi înţeles - şi chiar drumul către înţelepciune se poate parcurge prin contemplaţie, stând pe loc în faţa unor tablouri paralele: „Lângă înaltele piscuri albe/ zboară-n ochiul albastru /respirând orizontul dimineţii/ aşteptarea.//În- tre păduri fără arbori,/ se naşte un izvor în inimă/ grăbit/ unde soseşte marea lumină / a cuvântului copt. // Toţi care înţelesul îl ştiu /simt/ neşti- indu-l. // Visul se-mplineşte în ei/ ca într-un lemn,/ în măduva roşie,/ un semn.“ Parabola vrea să spună că, deşi nu vedem în interiorul lemnu- lui, totuşi simţim semnul care se pune/ se naşte în trunchiul lui- atunci şi numai arunci când prindem miracolul cuvântului.  

Poezia lui Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este naturală, ieşită parcă din prima tăietură a gândului, caută simplitatea, este discret presărată cu filosofie (şi cu idei filosofice), cultivă înţelepciunea, găseşte expresia memorabilă. Ritmurile ei sunt ritmurile ideii- de aceea se citeşte cursiv, ca o demonstraţie cu largheţea de rigoare (nu strictă, adică, ci trecând cu răgălii prin fluviul realităţii). Faptul că autorul a aşteptat atât de mult s-o încredinţeze hârtiei (sau numai tiparului?) se poate explica într-un fel: i-a fost sufcientă pentru sine însuşi. În felul acestane-am putea explica şi netezimile verbale, şlefuirea cu dichis, aşezarea stabilă a cuvintelor: atât de mult şi-a spus-o sieşi, ori grupului său de prieteni, încât această poezie a devenit populară pentru autor, adică a câştigat acea stabilitate în urma nesfârşitei treceri printre buze, a ne- sfârşitelor reluări. Pentru literatura română a fost, însă, o pagubă: spe- cia poeta doctus este puţin reprezentată aici. Autorul trebuie să se gră- bească nu numai cu restul tezaurului personal- dar şi cu distribuirea acestui volum, atât de atent construit, pe la reviste şi curţi de jurii mari - baremi pentru a se lua act de atâta zăcăşenie (în sens normal, eti- mologic vorbind), şi, în fond, de atâta risipă de frumuseţi de gând la pragul comunicării largi. Cititorul avizat mă va confirma, cred, şi va fi de acord cu mine că ne aflăm în faţa unui volum de zile mari.  

 

 

Nicolae Georgescu  

 

 

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), sau uimirea rafinată a poeziei din „Frigul însingurării”  

 

Colegul meu din paginile revistei sibiene „Rapsodia”, Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), prin acest volum de poezie m-a făcut să mă sprijin pe lumina cuvintelor sale cu sufletul înfrunzit în melancolie. Sfidătoarea sa blândeţe, stăruinţa de a fi în uimirea rafinată a poeziei, nu-i decât un zbucium de sensuri şi rosturi, urcuş pe scara lui Iacov cu fuştei ciopliţi în suflet pentru a arunca umbrele amorţite ale unui destin. Un destin ce se vrea împlinit prin cuvântul scris. Acest volum de poezie adevărată, înflorit în lirism bolnav de inefabil, are ecoul cuvintelor afurisite de o chatartică dogoare. Ca fiu al paradisiaticelor ţinuturi de pe Jiu, se legitimează şi el prin simbolurile arhetipale ale sacrului brâncuşian. Rotundul macrocosmosului se transgresează în rotundul cotidian.  

Metaforele pipăite atent ca pe nişte sfârcuri preacurate ascund laptele din sânii cuvintelor cu aură în curgere poetică. Versurile capătă un prelungit preludiu al faptelor delicate, ce validează plăsmuirea şi construcţia migăloasă de închegare a poemelor cu suflet nemărginit. Experienţele personale sunt metamorfozate şi încifrate într-un joc superior, joc ce proclamă o maturitate, o valoare emblematică a cuvântului scris, într-o evanescentă meditaţie furişată de sub poala unor paradigme sau axiome filozofice. Masa sa de scris e pristolul din odaie unde stau, alături, îngeri. Atunci când scrie, pe umeri, i se aşează păsări. Nu-i e teamă să iubească. Îi e teamă să spună. Caută copaci înalţi în care să se urce să poată vedea o femeie cu „norocul pe braţe călăuzindu-mi drumul”...Iată cum regizează poetul inovaţii şi tehnici poetice conform structurii sale temperamentale. Ştie foarte bine să exploateze expierenţe diverse ale sufletului uman trecându-l prin universul soliloc şi ascuns al sufletului său. Un suflet ce simte frigul însingurării. Evanescenţa sa profund discretă are, desigur, o revelare existenţială pornită din tensiuni melancolice şi meditative profunde, ca o autosuspendare în atmosfera densă a cuvintelor. Cum poezia nu trebuie să strălucească, ci să lumineze, versurile poetului Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) nu te lasă să contabilizezi motivele, obsesiile, chiar figurile de stil şi nici să gândeşti eul său care e o prezenţă enigmatică ce te acaparează. În locul unei analize mimate e de preferat sinteza, aşa cum e partitura sa scriptică îndelung meditată şi elaborată prin fraze generatoare de versuri pline de frumuseţe. Aşa au devenit versurile sale trepte spre o stare superioară a spiritului, în locuri cu lumină, evadând în netimp şi nespaţiu. Asumarea exegetică de recompunere a raportului poetic dintre sacru şi profan reprezintă situaţii existenţiale ce se întrepătrund, poetul încercând resacralizarea unor realităţi ontologice profane. A studiat foarte mult, a citit şi mai mult, a descoperit, acum în declinul vieţii, tremurul lăuntric, flacăra melancolică din meditaţii cu vibraţii majore. Simplu, curgător, fără prejudecăţi şi ţâfne academice. Literalitatea textului poartă o suită întreagă de trăsături omologate sub umbrela liricii moderne, o înnoire trecută prin instanţe poetice proprii, reinventând un limbaj poetic dens, de sfâşiere la nivel senzorial. Până şi oraşul are o atmosferă bacoviană, plumburie. Întâlnim şi versuri silfide cu esenţe de lirism calm, deocheate de iele melomanice coborâte pe „Coloana infinitului” pe malul Jiului. Versuri prinse odată cu poetul în rotunduri brâncuşiene bolnave de metafizic şi abstract spiritual. Dar şi poezii ferme în simplitatea lor, poezii ce sintetizează atmosfera înaltă de ţinută intelectuală, poezii ce-au transformat simţurile de interioritate conţinătoare în semne poetice, de multe ori experimentale, proprii. Încarnând şi descărnând Cuvântul, poetul arde în psihismul egou-lui său, pe care îl toarnă apoi în forme lirice. Mă bucur că poetul Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) a reuşit cu acest volum „Frigul însingurării” să facă tranziţia de sentimente cu semnificaţii caleidoscopice din propria sa condiţie ontologică, regenerându-se sufleteşte în versuri ce vor dăinui. Noi, să ne bucurăm de reuşita sa.  

 

SIBIU – 26 mai 2013 IOAN GLIGOR STOPIŢA  

 

Poetul, ca un lup bătrân la umbra cuiburilor de acvile  

 

Rar întâlneşti un poet ca Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu, „la tainica masă de scris/ unde îngerii păzesc.” (Litanii de zi), aplecat cu atâta acribie şi dragoste asupra cuvântului. Considerându-l piatră filozofală, cu el transformă bucuria sau întristarea, amintirea ori speranţa, dragostea sau revolta etc. în aurul pur al rostirii/scrierii ca formă supremă a fiinţării şi a nemuririi: „în neguri/ săpăm tunel,/ Învingătorule,/ noi fugărim timpul,” (Coloane ). Însă, pentru a fugări timpul, sufletul trebuie să prindă aripi, aşa că se roagă. Dorinţa i s-a împlinit doar pe jumătate – sufletul său a prins aripi cu care s-a înălţat peste condiţia de muritor, dar „neocrotit de nuferi” (Să-ţi leg nuferi la glezne), meditând la rostul omului „Zborul continuă,/ gândul duce dincolo de gând/ şi ciclul se reia/ cu alţii.” (Neodihnă) rămâne „cu un singur regret// acela că mor.” (Singurul regret). Punând cuvântul pe piedestalul mult meritat, poetul îl apără cu toată fiinţa sa, ca pe un idol: „Voi fi nebănuit ca tunetul/ aruncat din senin peste case,/ ploaie voi fi şi furtună/ cu cel ce rătăceşte cuvântul/ în verdele ofilit al trădării.” (Un ou brâncuşian). „În miezul meu cel mai sonor/ îmi adun inima,/ să o pun în cuvinte.” (Dincolo de limite), mai adaugă el.  

De o sobrietate remarcabilă, teluric până spre uimire, poetului Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu nu i se poate atribui o temă preponderentă, el abordând subiecte foarte diverse, pe care poezia le poate asimila, ferindu-se în felul acesta de jurnalism şi didacticism. Având sentimentul naturii, trece ca un voievod prin universul ancestral al satului, ferindu-se de discursul prozaic, de oralitatea ţărănească şi de tentaţia fabulosului: „Satul se plimbă prin veşnicie resemnat/ de atâta neînsemnare-n cuvinte,/ îşi înveşmântă nopţile cu simboluri/ păstrate ca întâmplări de poveste.” (Seara copilăriei). Respiră atmosfera viciată a urbei departe de a fi un poet citadin: „O să încerc în oraşul îndepărtat,/ să aflu un semn al trecerii tale.// Pe aceste străzi cu trandafiri galbeni,/ ca soarele verii toride,/ mă ascund în umbroase grădini/ unde norocul mă poate minţi.” (Nu am unde să te caut). Cunoscând faptul că poezia nu se confundă cu filosofia, nu se sfiieşte totuşi să analizeze cu un ochi întrebător viaţa: „Inima mea să iubească/ nu-i potrivită,/ chiar de va iubi/ se va umple cu iluzii/ fără folos./ … /Mai nesupus ca oricând,/ prin conuri de umbră mă ridic/ până nu se mai poate muri,/ totuşi se moare/ inima iubire visând.” (Nesupus), ori „Ne dor atâtea întâmplări fără noimă/ din care nici nu facem parte.” (În ochii ei curg râuri de verde).  

Nesemnificativă ca întindere, dar puternică şi valoroasă, e şi lirica de dragoste. Femeia „ca o trestie crescută sub umăr,” (Aştept ploaia şi drumul) nefiind un obiect de adoraţie sau muză indispensabilă, e totuşi dorită, admirată şi aşteptată, însă fără „spontaneitate şi inocenţă” (Sunt un lup bătrân): „Femeia din grâu cu pulpele arse/ îşi răcoreşte sufletul cu picioarele-n apă,/ mâinile ei ca nişte dezminţiri de iubire/ poartă în palme lumina şi vântul/ pe care le destăinuie numai păsărilor,/ cu o risipă de împăcare a propriilor zboruri.” (Eu şi femeia suntem nisipul).  

Poetul, fire proteică, se vrea „colac în palma săracului” (Înălţător) atunci când conştientizează că nu e suficient cuvântul. Nefiind din stirpea lui Iov, sau poate e doar o cochetărie bine mascată, Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu are îndoieli, specifice marilor creatori, asupra operelor pe care le lasă posterităţii: „Când va fi ultima zi tot ce am spus/ va rămâne uitat undeva într-o taină,” (Ultima zi)  

Noi pariem că nu!  

Ion Lazăr da Coza  

 

Referinţă Bibliografică:
FRIGUL ÎNSINGURĂRII - Volum de poezie / Llelu Nicolae Vălăreanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1016, Anul III, 12 octombrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Llelu Nicolae Vălăreanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Llelu Nicolae Vălăreanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!