Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: George Safir         Publicat în: Ediţia nr. 324 din 20 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Frânturi de viaţă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Mergeau împreună prin zăpada pufoasă şi albă. Strălucitor de albă. Ea, plină de gânduri, călcând cu atenţie ca nu cumva gheaţa de sub zăpadă s-o trântească şi să mai păţească vreun necaz, tocmai acum când s-au adunat atâtea griji pe umerii ei aplecaţi de lipsuri şi nenorociri. Băiatul alerga în jurul ei, ca un titirez. Mai lua câte o trântă, râdea ca de o ghiduşie, apoi se ţinea cu mâinile de fund până când uita de durere. Îşi aşeza ghiozdanul să stea lipit de spatele lui firav, în timp ce mama îi scutură omătul de pe haine mustrându-l duios şi, într-un fel, absentă. Copilul, parcă voind să-i facă în ciudă, nici n-a făcut bine doi paşi, că iar i-a zburat picioarele, ca unui acrobat. Acum stătea întins pe zăpadă şi făcea pe mortul. Femeia s-a repezit să-i sară în ajutor, dar a alunecat şi a căzut exact peste el, având grijă să-l protejeze de greutatea ei care, oricum, nu era de luat în seamă. 
  
- Liviule, te-ai lovit? Te doare ceva, mamă? Doamne, să nu-mi faci asta! Abia ce strigă că i s-a şi pus un nod în gât de spaimă. Câteva lacrimi fierbinţi au căzut peste nasul băiatului şi, gâdilindu-l, a fost nevoit să se scarpine, dar şi să râdă în hohote. Sesizând şmecheria fiului, femeia a prins roşu în obraji de bucurie şi într-un gest pe care numai natura maternă îl cunoaşte, mama cu fiul în braţe se tăvăleau prin zăpada făinoasă. 
  
- Hai, ridică-te, să nu întârzii la şcoală, spuse grijulie în timp ce-i aşeza fularul la gât, scuturând omătul care se lipise de paltonul lung şi negru ale cărui mâneci îi acopereau palmele până la buricul degetelor. 
  
Şi uite-aşa, ţinându-se de mână, îmbujoraţi de ger, dar şi de voioşie, traversau strada printre maşinile care înaintau anevoios prin zăpada care ajunsese la vreun lat de palmă. Prima ninsoare a prins drumarii iar nepregătiţi. Până să se dumirească ei, a şi îngheţat primul strat, după ploaia care l-a înmuiat destul de bine. Acum, sub omăt, gheaţa îşi făcea de cap. Printre geamurile deschise ale automobilelor se auzeau înjurăturile deşucheate ale şoferilor şi persiflări de genul: ,, Iarna nu-i ca vara!'' O maşină de culoare roşie patina de zor, zăpada sărea în spatele roţilor ca o fântână arteziană. Băiatul se uită cu atenţie şi trăgându-şi de mână mama îi spuse: 
  
- Ăsta este un Opel. Oare şoferul nu ştie că trebuie să aibă şi lanţuri? Ia uite la Passat-ul ce trece acum! Uite, mamă! Este un 4x4, vezi ce frumos merge? Aşa o maşină o să-mi cumpăr şi eu când mă fac mare, zise convins băiatul. 
  
Privindu-l cu drag, mama îşi spuse în gând că poate să-şi cumpere şi avion că pentru ea era tot una. De unde bani? Le-au mai tăiat şi curentul electric, că nu au achitat factura. Cum şi de unde să facă rost de atâţia bani când, pe lângă factură, trebuie să plătească şi rebranşarea? Va trebui să facă într-un fel, îi este tare milă de băiat. Ii place cartea şi la lumânare o să-şi strice ochii. ,,Va trebui să merg la preot să-i cer un ajutor. Până acum mi-a fost ruşine, dar de dragul băiatului îmi voi călca pe inimă şi mă voi duce. Dacă ar fi trăit Vasile... !” 
  
S-au cunoscut în parc. Era vară. Ieşise de la atelierul de croitorie unde lucra şi, împreună cu prietena ei, au trecut să se mai aerisească un pic, să scape de izul acela de stofe si materiale textile care le intrase pană şi în suflet. Stăteau pe o bancă. Florile multicolore îşi revarsau, generoase, parfumul îmbătător purtat de vântul blând al după-amiezei. Afară era soare şi frumos. Hărmălaia copiilor care se zbenguiau în scrâncioburi şi tobogane îi dădea o poftă aprigă de viaţă. Îşi luaseră fiecare câte o îngheţată şi se alintau copilareşte, savurând cu poftă vârfurile aromate şi spiralate ce dădeau afară din cornetele pătate de promoroacă. Râdeau ca doua fetiţe lipsite de griji. Şi chiar nu aveau griji: oleacă de salar aveau, erau tinere, inocente şi visătoare. Încă nu cunoscuseră febra dragostei.  
  
Un tânăr trecea pe aleea din faţa lor. Îşi trăgea cu mare greutate piciorul drept pus în ghips, sprijinindu-se pe o cârjă improvizată din lemn. Era frumos. Fetele îl priveau ca pe ceva căzut din cer. Văzându-le figurile mirate, îndreptate înspre el, tânărul s-a înroşit la faţă şi, fâstâcindu-se, a scăpat cârja din mână. A rămas, astfel, într-un picior, fără putinţa de a se apleca sau de a păşi mai departe. Ca la comandă, fetele au izbucnit în râs, uitând de îngheţatele ce picurau în voie pe rochiile lor înflorate. Băiatul privea cu disperare la cârja care se odihnea pe asfaltul nins cu puful alb al plopilor din apropiere. Se uită rugător la cele două fete care nu ştiau ce să facă. La un moment dat s-au ridicat amândouă, ruşinate, dar ea a fost mai curajoasă, a mers să-i ridice cârja şi i-a înmânat-o tănărului care numaidecât s-a sprijinit pe ea, răsuflând uşurat. Roşu la faţă, ca un rac, acesta i-a privit fermecat chipul şi i-a zis de parcă ar fi vrut să audă numai el: ,,Mă numesc Vasile. Mulţumesc frumos!” 
  
Asta a fost atunci, prima dată. 
  
Apoi au venit necazurile. Tatăl ei s-a îmbolnăvit, a căzut la pat şi nu s-a mai ridicat. Mare durere, tocmai acum când avea mai mare nevoie de el! Viaţa nu ţine cont de nevoile noastre, are legile ei nescrise. Te loveşte când îţi este lumea mai dragă! Mare suferinţă pe capul ei! Mama, de supărare, a dat în ciroză şi n-a mai dus-o mult; la aproape un an de la moartea tatălui s-a prăpădit şi ea. El nu împlinise cincizecişicinci de ani, iar mama abia făcuse cincizeci... Dumnezeu să-i ierte! Şi iată că acum s-a văzut singură în lupta cu viaţa, la nici douăzeci de ani! A plâns mult, nu avea cine să o mângâie. Rudele au consolat-o un timp, apoi fiecare cu ale lui. Mergea în fiecare zi la cimitir, până când şeful ei i-a spus, pe un ton părintesc, să aibă grijă să nu se îmbolnăvească şi ea. Viaţa e plină de greutăţi. Omul se naşte, dar mai şi moare, ea e tânără şi trebuie să-şi facă un rost. Nu mai poate continua aşa. N-o să mai dea randament la servici, are nevoie de salariu şi nimeni nu poate să-i facă şi norma ei. Aşa că a început să o mai rărească. Mergea la cimitir numai duminica şi, când mai era în stare, după orele de program care deveniseră destul de obositoare... Într-o zi, şeful o chemă deoparte şi îi zise că, de săptămâna următoare, toţi salariaţii îşi vor lua concediul de odihnă. În această perioadă se va face curăţenie generală, se vor repara încăperile şi se vor zugrăvi. Ea, însă, ar putea să vină în continuare la serviciu. Mai e nevoie să mai facă câte o cafea la meseriaşi şi e bine să fie prezent cineva din partea firmei pentru orice eventualitate. Va fi nevoie să facă şi curăţenie după ce muncitorii îşi termină treaba, să mai ude florile. Pentru asta el va avea grijă să o răsplatească cu o sumă frumuşică şi îi va da şi libere când va avea nevoie. A acceptat bucuroasă, oricum nu avea unde să plece în concediu. De unde să fi ştiut ea ce are să se întâmple? Şi dacă ar fi ştiut?! 
  
A deschis uşa la prima oră a dimineţii. Totul era pregătit pentru zugrăvirea atelierului: materialele erau în magazie, maşinile erau învelite în folie de plastic, florile erau strânse într-un colţ al încăperii. A pus repede de cafea să întâmpine meseriaşii ca o gazdă primitoare. Pe la ora şapte au apărut şi ei, doi, unul mai tinerel şi altul mai în vârstă. Cel tânăr, deşi purta barbă, dacă avea douăzeci şi patru-douăzeci şi cinci de ani, celălalt în jur de cincizeci. Amândoi erau veseli şi cu chef de muncă. Au băut în fugă cafeaua. Mai aveau o lucrare în ziua respectivă, aşa că erau tare zoriţi. Dar... parcă îl cunoaşte pe acest tânăr! De unde oare? O fi semănând cu vreun actor? Ce barbă frumoasă are! Cu cine o fi semănând băiatul ăsta...? 
  
- Domnişoară, puteţi pleca, nu are nici un rost să mai staţi. Noi ştim ce avem de făcut. Veniţi la ora cincisprezece ca să închideţi, îi spuse cel mai vârstnic. 
  
A revenit la ora convenită, cum s-au înţeles. A dat iar cu ochii de băiatul acela frumuşel şi cu barbă. Parcă o încerca un sentiment nedesluşit, o emoţie dulce şi de mult aşteptată. Se strădui să nu-şi arate tulburarea. Băiatul se apropie de ea. Dintr-o dată, simţi că i se înmoaie picioarele şi tot atelierul se învârte în jurul ei. 
  
- Domnişoară Lenuţa, eu sunt Vasile! 
  
- Cine? Ce? Nu vă ştiu, de unde... 
  
Băiatul scoate de la spate un buchet impresionant de flori. Lenuţa mai are un pic să leşine. 
  
- Sunt Vasile, băiatul care acum... cred că sunt vreo doi ani de atunci... aveam piciorul rupt, pus în ghips. Treceam prin parc şi am scăpat cârja. Dumneavoastră m-aţi ajutat... Vă rog să primiţi aceste flori în semn de mulţumire! 
  
De atunci au rămas împreună. Era o femeie, într-adevăr, fericită! Dumnezeu i-a scos în cale un bărbat frumos, tandru, generos şi care o iubea ca pe ochii din cap. Suferinţele ei luară sfârşit. Au mers la o mănăstire şi s-au cununat acolo. Naş le-a fost părintele Arsenie. Au stat la mănăstire câteva zile bune. Ea ajuta la bucătărie, el la reparaţiile clădirii. Au mers la toate slujbele, chiar şi le cele de vecernie.Tare frumos mai cântau călugării aceia, şi ce tineri erau! Răsuna muntele în desfătare şi ecoul se împletea cu isonul din biserică. Ei ascultau smeriţi şi cu emoţie. Dormeau într-o chilie. Acolo l-au conceput pe Liviu-Vasilică. Au primit binecuvântarea părintelui. Asta le-a fost „luna” de miere. A fost frumos, tare frumos a mai fost! Îşi duceau traiul în linişte. Abia aşteptau să se întâlnească când ieşeau de la orele de program. Nimic nu părea că le va tulbura cuibuşorul plin de dragoste. Erau mulţumiţi. Ea câştiga binişor, el, înafară de salariu, mai făcea câte o lucrare particulară, aşa că aveau cu ce să se descurce pentru început. Ieşeau seara la plimbare prin parc, ţinându-se de mână. Povesteau câte şi mai câte, îşi faceau planuri şi râdeau ca doi îndrăgostiţi la prima întâlnire. Se aşezau pe o bancă şi stăteau până răsărea luna, ea fiind singurul martor la sărutările lor necontenite. “Doamne, câtă bucurie pe el când a văzut că pântecele ei a început să rodească. Cum punea el urechea să asculte cum mişca Liviu-Vasilică, cum încerca să-l sărute şi pielea ei se înfiora de barba lui frumoasă, mătăsoasă şi neagră... Şi când a apărut Vasilică, ce vesel era, ce roşu era la faţă! Cred că atunci a băut şi el pentru prima oară mai mult, că tare mai era vesel şi avea chef de vorbă. Câte flori mi-a adus! Şi la doctor, şi la asistentă! O adevărată sărbătoare! Îţi mulţumesc, Doamne, pentru acele clipe cu adevărat unice pe care mi le-ai daruit! Cu câtă dragoste îl ţinea pe Liviu în braţe, cum îl plimba prin parc cu landoul... Era un bărbat fericit, şi eu eram mândră de el. Eram cu toţii o familie. Şi când l-am dat la şcoală... nu-şi mai încăpea în piele că are un fecior. Zicea că nu se va lăsa până nu va ajunge băiatul lui inginer. Ce hotărât era! I-a promis, atunci, că la prima notă de zece îl va lua cu el la pescuit. Tare îşi mai dorea băiatul să vadă apa şi peştii! Dar asta e viaţa. Cu ce am greşit eu, Doamne, de mi l-ai luat? Să fie, oare, aşa cum spun sfinţii părinţi, că oamenii buni sunt luaţi la cer? Că şi Dumnezeu are nevoie de ei? Dacă e aşa, facă-se voia ta! Dar mi-i aşa de dor de el...!” 
  
Parcă aude şi acum ţârâitul telefonului. Avea o presimţire ciudată. Ceva nu era în regulă. Simţea că nu trebuie să ridice receptorul. Un fior i-a străbătut corpul din creştet pană în tălpi. „Nu-i a bună!” Nu răspunse. Dar telefonul sună din nou. „Băiatul îşi făcea lecţiile. S-a uitat la mine cu nişte ochi mari şi albaştri... parcă erau prea albaştri atunci, prea semănau cu ai lui taică-su! Sunase de la serviciu, i se făcuse rău lui Vasile şi l-au luat cu salvarea, dar să nu mă sperii, că nu e nimic grav. Eu ştiam ce simţeam, nu-mi mirosea de loc a bine! L-am îmbrăcat repede pe Vasilică. Era atât de tăcut, parcă simţea şi el că se petrece o tragedie ...  
  
Era deja în comă. N-a mai vrut Dumnezeu să-şi revină! Cu toate promisiunile doctorului, Vasile al meu nu şi-a mai revenit, mi l-a luat Dumnezeu!”  
  
Liviu l-a tras de mână: -Hai, tati, că am luat un zece la aritmetică, ai promis că mă iei la pescuit şi pe mine, de ce nu te ţii de cuvânt? 
  
Nici n-a avut timp să plangă. Nu credea că i se întamplă cu adevărat.Tocmai ei! Şi nici acum nu crede! Vasile este permanent cu ea, vorbeşte cu ea, se sfătuiesc împreună. Întreabă de Liviu cum învaţă, dacă i-a pus pacheţel în ghiozdan, dacă l-a însoţit la şcoală, ce note a mai luat... I-a spus că băiatul îl aşteaptă să-l ia la pescuit, are numai note de zece! 
  
Va veni negresit, el se va ţine de promisiune. Mai are de rezolvat ceva în Cer, un curs de calificare cu niste îngeri, după care Dumnezeu îl va învoi să stea pentru tot restul vieţii împreună cu familia lui. Sigur o să vină! 
  
Merg prin zăpadă. Mamă şi fiu. Ea gânditoare, el învârtindu-se în jurul ei ca un titirez. Mai au un pic şi ajung la şcoală. El are de învăţat, cine ştie ce-i va oferi viaţa?! Ea, cine ştie cât mai are de îndurat?! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Frânturi de viaţă / George Safir : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 324, Anul I, 20 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Safir : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Safir
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!